Paştele, atât pentru creştini cât şi pentru evrei, reprezintă cea mai importantă sărbătoare a anului. Dacă pentru evrei ea reprezintă ieşirea din robia Egiptului (când Dumnezeu a mântuit pe poporul Său), cel mai important stat din antichitate, unde evreii munceau din greu în slujba faraonului (vezi spre exemplu: Cartea Exodului, cap. 12, vers. 23), pentru creştinii din toată lumea, Paştele reprezintă învierea lui Cristos şi biruinţa asupra morţii, când Cristos apare în drum spre Emaus (Marcu, cap. 16, verss. 12-13; Luca, cap. 24, verss. 13-35), apoi lui Petru şi Ioan (Luca, cap. 24, vers. 34;  Ioan, cap. 20, vers. 8) şi tuturor ucenicilor cu excepţia lui Toma (Marcu, cap. 16 vers. 14; Luca,  cap. 24, verss. 36-43; Ioan, cap. 20, verss. 19-25), arătându-se după Învierea sa. Ambele momente au importanţa lor, importanţă care decurge tocmai din momentul pregătitor prin care care au trebuit evreii să treacă până la ţara promisă, iar creştinii prin timpul postului mare prin rememorarea suferinţei lui Cristos, care în fiecare an precede Paştele.

Ambele momente sunt de origine biblică, cum se poate vedea mai sus, aşa cum fiecare moment are la bază, ca dată a sărbătoririi sale, un eveniment lunar (astronomic) pentru calculul Paştelui şi o suferinţă care este încununată glorios. În calendarul creştin, Paştele cade întotdeauna în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (mod de calcul stabilit prin Conciliul de la Niceea din 325), după calendarul gregorian în Biserica latină şi iulian în cea bizantină (astfel se explică modul de calcul diferit), în timp ce la evrei calculul începe la luna nouă din martie şi se termina cu luna nouă din aprilie, putând să cadă în fiecare zi din săptămână.

Din punct de vedere etimologic, Paştele provine din latinescul Pascua (suferinţă), de la evreiescul Pesach (פֶּסַח = trecere) şi din grecescul Páscho (Πάσχα = suferinţă). După cum limpede se poate observa, chiar dacă sărbătorile coincid ca importanţă, ele semnifică evenimente importante diferite, din însăşi semnificaţia lor, purtând aceeaşi denumire şi suprapunându-se în perioada Învierii lui Cristos (Cristos învie în sărbătoarea azimilor). Dacă ar fi să reducem retorica la una interpretativă, Învierea lui Isus poate semnifica eliberarea de lanţurile robiei şi ale morţii, prin suferinţa îndurată de Cristos pe lemnul crucii. În fapt este vorba de două momente de suferinţă, a evreilor care suportă cu greu umilirile la care erau supuşi în Egipt şi a lui Cristos care îndură suferinţele pricinuite de moartea pe lemnul crucii în agonie şi pentru păcatele lumii. Ambele momente putem spune că sunt încununate de succes, evreii ieşind din robia Egiptului, iar Cristos, biruitor asupra morţii, învie glorios. În ambele momente vorbim de materializarea planului lui Dumnezeu.

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Robu, arhiepiscop   [ Citeşte continuarea... ]

Comentează