Publicat în Articole la 5 Martie 2010
Postul Mare este un timp potrivit pentru a avea grijă de modul în care primim sacramentul penitenţei, această întâlnire cu Cristos, prezent în persoana preotului, întâlnire mereu unică şi diversă. În acest sacrament, Isus ne întâmpină ca Bun Păstor, ne vindecă, ne purifică, ne întăreşte.
Când ne apropiem de acest sacrament, trebuie să ne gândim, înainte de toate la Cristos. El trebuie să fie centrul actului sacramental. Iar gloria Domnului şi iubirea pentru El trebuie să conteze mai mult decât păcatele noastre. Trebuie să ne uităm mai mult la Isus decât la noi înşine, mai mult la bunătatea lui decât la mizeria noastră, căci viaţa interioară este un dialog de iubire în care Dumnezeu este întotdeauna punctul de referinţă.
Pentru mulţi dintre cei care au parcurs un drum pe calea unei vieţi interioare, simpla parcurgere a întrebărilor ajutătoare pentru cercetarea conştiinţei din catehism sau din cărţile de rugăciuni, nu mai este suficientă. Poţi rămâne foarte uşor cu impresia ca dacă nu ai făcut nici una din greşelile enumerate, înseamnă că eşti fără păcat. Dar dacă îţi priveşti viaţa din prisma relaţiei tale personale cu Isus, dacă asculţi textele evanghelice ca şi cum ţi-ar fi adresate ţie personal de către Isus, vezi că eşti departe de a fi curat. Aici intră binele pe care nu ai avut curajul să îl faci aproapelui, atitudini nepotrivite avute la serviciu, „pentru că aşa fac toţi colegii”, refuzul de a împlini o rugăminte a soţului/soţiei sau copilului pentru că eşti obosit, biletul pe care nu îl perforezi în autobuz pentru că mergi doar o staţie, şi alte multe mici concesii cu care de obicei suntem indulgenţi atunci când le facem noi înşine. De aceea este foarte important să îţi priveşti viaţa cu onestitate, pentru a descoperi adevărul despre tine, pentru a te putea judeca cinstit, aşa cum ar face-o Isus. De asemenea, este foarte util să fii atent la reacţiile negative ale celor din jur. O atenţionare din partea unui coleg, un reproş adus de cineva apropiat, o discuţie aprinsă sau o ceartă în familie, ascund de obicei o atitudine nepotrivită a noastră care îi deranjează pe ceilalţi, un păcat pe care nu eşti dispus să îl recunoşti, pentru că te doare, pentru ca răneşte orgoliul tău cel mai ascuns. Te justifici în faţa tuturor, susţinând că ai avut dreptate, dar de cele mai multe ori, dacă reuşeşti să te priveşti [ Citeşte continuarea... ]
