Nu ești autentificat.

#1 2010-02-17 23:28:20

pr. ionel
Pr. Ionel Pojum
Data înregistrării: 2009-09-14
Mesaje: 25

Documente

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010

“Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Isus Cristos” (Romani 3,21-22)

Iubiţi fraţi şi surori,
În fiecare an, cu ocazia Postului Mare, Biserica ne invită la o revizuire sinceră a vieţii noastre în lumina învăţăturilor evanghelice. În acest an aş dori să vă propun câteva reflecţii referitoare asupra temei vaste a dreptăţii, plecând de la afirmaţia paulină: “Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Isus Cristos” (Romani 3,21-22).

Dreptatea: “dare cuique suum”
Mă opresc în primul rând asupra semnificaţiei termenului “dreptate”, care în limbajul comun implică “a da fiecăruia ce este al său – dare cuique suum“, după cunoscuta expresie a lui Ulpiano, jurist roman din secolul al III-lea. În realitate, însă, o astfel de definiţie clasică nu precizează în ce constă acel “al său” care trebuie asigurat fiecăruia. Acel lucru de care omul are mai multă nevoie nu poate să îi fie garantat prin lege. Pentru a se bucura de o existenţă în deplinătate, îi este necesar ceva mai intim care poate să îi fie acordat numai în mod gratuit: putem spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu i-o poate comunica, creându-l după chipul şi asemănarea sa. Sunt cu siguranţă utile şi necesare bunurile materiale – Isus însuşi s-a preocupat să vindece bolnavii, să sature mulţimile care îl urmau şi cu siguranţă condamnă indiferenţa care şi astăzi constrânge sute de milioane de fiinţe umane la moarte prin lipsa de hrană, de apă şi de medicamente -, dar dreptatea “distributivă” nu îi dă fiinţei omeneşti acel tot “al său” care i se cuvine. Ca de pâine şi mai mult decât de ea, el are într-adevăr nevoie de Dumnezeu. Scria Sfântul Augustin: dacă “dreptatea este virtutea care distribuie fiecăruia ce este al său… nu dreptatea omului este cea care îl îndepărtează pe om de adevăratul Dumnezeu” (De civitate Dei, XIX, 21).

De unde vine dreptatea?
Evanghelistul Marcu relatează următoarele cuvinte ale lui Isus, care se încadrează în dezbaterea de atunci referitor la ceea ce este pur şi ceea ce este impur: “Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur… Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies gândurile rele ” (Marcu 7,14-15.20-21). Dincolo de chestiunea imediată referitoare la mâncare, putem să întrezărim în reacţia fariseilor o ispită permanentă a omului: aceea de a identifica originea răului într-o cauză exterioară. Multe dintre ideologiile moderne au, studiindu-le bine, această premiză: deoarece nedreptatea vine “din afară”, pentru ca să domnească dreptatea este suficient a îndepărta cauzele exterioare care împiedică punerea în ei practică. Acest fel de a gândi – atrage atenţia Isus – este naiv şi miop. Nedreptatea, rod al răului, nu are rădăcini în mod exclusiv exterioare; are originea în inima omului, unde se găsesc germenii unei misterioase convieţuiri cu răul. O recunoaşte cu amar Psalmistul: “Iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 51,7). Da, omul este făcut fragil de un impuls profund, care îl răneşte în capacitatea de a intra în comuniune cu celălalt. Deschis prin natură la liberul flux al împărtăşirii, simte înlăuntrul său o stranie forţă de gravitaţie care îl face să se închidă în sine însuşi, să se afirme deasupra şi împotriva celorlalţi: este egoismul, consecinţă a păcatului originar. Adam şi Eva, seduşi de minciuna Satanei, luând misteriosul fruct împotriva poruncii dumnezeieşti, au înlocuit logica încrederii în Iubire cu aceea a suspectării şi a competiţiei; logica primirii, a aşteptării cu încredere de la Celălalt, cu aceea plin de anxietate a acaparării şi a acţionării de la sine (cf. Facere 3,1-6), experimentând ca şi rezultat un sentiment de nelinişte şi de incertitudine. Cum poate omul să se elibereze de acest impuls egoist şi să se deschidă iubirii?

Dreptatea şi Sedaqah
În inima înţelepciunii lui Israel găsim o legătură profundă între credinţa în Dumnezeu care “scoate din pulbere pe cel sărac” (Psalm 112,7) şi dreptatea faţă de aproapele. Însuşi cuvântul cu care este indicată în ebraică virtutea dreptăţii, sedaqah, o exprimă foarte bine. Într-adevăr Sedaqah înseamnă, pe de o parte, acceptarea deplină a voinţei Dumnezeului lui Israel; pe de altă parte, echitatea faţă de aproapele (cf. Ieşire 20,12-17), în mod special faţă de cel sărac, de străin, de orfan şi de văduvă (cf. Deuteronom 10,18-19). Cele două semnificaţii sunt legate însă, pentru că a da săracului, pentru israelit, nu este altceva decât a da în contraschimb ceea ce datorează lui Dumnezeu, care a avut milă de mizeria poporului Său. Nu întâmplător dăruirea lui Moise a tablelor Legii, pe muntele Sinai, are loc după trecerea Mării Roşii. Ascultarea Legii, aşadar, presupune credinţa în Dumnezeu care cel dintâi a “ascultat plângerea” poporului Său şi s-a “pogorât să-l izbăvească din mâna Egiptenilor” (cf. Ieşire 3,8). Dumnezeu este atent la strigătul celui nefericit şi ca răspuns cere să fie ascultat: cere dreptate faţă de cel sărac (cf. Sirah 4,4-5.8-9), cel străin (cf. Ieşire 22,20), faţă de sclav (cf. Deuteronom 15,12-18). Pentru a intra în dreptate este de aceea necesar să ieşim din acea iluzie a auto-suficienţei, din acea stare profundă de închidere, care este originea însăşi a nedreptăţii. Este nevoie, cu alte cuvinte, de o “ieşire” mai profundă decât aceea pe care Dumnezeu a făcut-o cu Moise, o eliberare a inimii, pe care doar cuvântul Legii nu poate să o realizeze. Există deci pentru om speranţă de dreptate?

Cristos, dreptatea lui Dumnezeu
Mesajul creştin răspunde în mod pozitiv la setea de dreptate a omului, aşa cum afirmă apostolul Pavel în Scrisoarea către Romani: “Dar acum, în afară de Lege s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu… prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire, fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Cristos Isus. Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3,21-25).
Care este deci dreptatea lui Cristos? Este înainte de toate dreptatea care vine din har, unde nu omul este cel care repară, cel care se vindecă pe sine însuşi şi pe ceilalţi. Faptul că “ispăşirea” are loc în “sângele” lui Isus înseamnă că nu sacrificiile omului sunt cele care îl eliberează de greutatea păcatelor, ci gestul de iubire al lui Dumnezeu care se deschide până la extrem, până la a face să treacă asupra sa “blestemul” care se cuvine omului, pentru a-i transmite în schimb “binecuvântarea” care se cuvine lui Dumnezeu (cf. Galateni 3,13-14). Dar aceasta ridică imediat o obiecţie: ce dreptate este acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat şi vinovatul primeşte în schimb binecuvântarea care i se cuvine dreptului? Nu primeşte astfel fiecare contrariul a ceea ce este “al său“? În realitate, aici se deschide dreptatea divină, în mod profund diferită de cea omenească. Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul Său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii Crucii omul poate să se revolte, pentru că ea pune în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un Altul pentru a fi pe deplin el însuşi. A se converti la Cristos, a crede în Evanghelie, înseamnă în definitiv tocmai aceasta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria nevoie – nevoie de ceilalţi şi de Dumnezeu, exigenţa iertării Sale şi a prieteniei Sale.

Se înţelege atunci că credinţa este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, evident: este nevoie de smerenie pentru a accepta că am nevoie ca un Altul să mă elibereze de “al meu”, pentru a-mi da în mod gratuit “al Său”. Aceasta are loc în mod special în Sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei. Datorită acţiunii lui Cristos, noi putem să intrăm în dreptatea “cea mai mare”, care este aceea a iubirii (cf. Romani 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz mai mult datornic decât creditor, pentru că a primit mai mult decât putea să se aştepte. Tocmai întărit de această experienţă, creştinul este împins să contribuie la formarea unor societăţi drepte, unde toţi să primească ceea ce este necesar pentru a trăi după propria demnitate de oameni şi unde dreptatea este însufleţită de iubire.

Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare culminează cu Triduum-ul Pascal, în care şi în acest an vom celebra dreptatea divină, care este plinătate de caritate, de dar, de mântuire. Fie ca acest timp penitenţial să fie pentru fiecare creştin un timp de autentică convertire şi de intensă cunoaştere a misterului lui Cristos, venit să împlinească toată dreptatea. Cu astfel de sentimente, împart din inimă tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 30 octombrie 2009
BENEDICTUS PP. XVI

Deconectat

#2 2010-10-17 23:08:23

pr. ionel
Pr. Ionel Pojum
Data înregistrării: 2009-09-14
Mesaje: 25

Re: Documente

A 84-a Zi Mondială a Misiunilor

“Construirea comuniunii ecleziale este cheia misiunii”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
24 octombrie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Luna octombrie, cu celebrarea Zilei Mondială a Misiunilor, oferă comunităţilor diecezane şi parohiale, institutelor de viaţă consacrată, mişcărilor ecleziale, întregului popor al lui Dumnezeu, ocazia pentru a reînnoi angajarea de a vesti evanghelia şi de a da activităţilor pastorale o mai largă respiraţie misionară. Această întâlnire anuală ne invită să trăim intens parcursurile liturgice şi catehetice, caritative şi culturale, prin care Isus Cristos ne convoacă la masa cuvântului său şi a Euharistiei, pentru a gusta darul prezenţei sale, a ne forma la şcoala lui şi a trăi în mod tot mai conştient uniţi cu el, Învăţător şi Domn. El însuşi ne spune: “Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui” (In 14,21). Numai pornind de la această întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu se schimbă existenţa, putem trăi în comuniune cu el şi între noi şi să oferim fraţilor o mărturie credibilă, dând cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15). O credinţă adultă, capabilă să se încreadă total în Dumnezeu cu atitudine filială, hrănită de rugăciune, de meditarea cuvântului lui Dumnezeu şi de studiul adevărurilor credinţei, este condiţie pentru a putea promova un nou umanism, întemeiat pe evanghelia lui Isus.

În afară de aceasta, în octombrie, în multe ţări se reiau diferitele activităţi ecleziale după pauza estivală şi Biserica ne invită să învăţăm de la Maria, prin rugăciunea sfântului Rozariu, să contemplăm planul de iubire al Tatălui faţă de omenire, pentru a o iubi aşa cum el o iubeşte. Oare nu este acesta şi sensul misiunii?

De fapt, Tatăl ne cheamă să fim fii iubiţi în Fiul său, cel iubit, şi să ne recunoaştem cu toţii fraţi în el, dar de Mântuire pentru omenirea dezbinată de discordie şi de păcat, şi revelator al adevăratului chip al acelui Dumnezeu care “atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

“Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,21), este cererea pe care, în Evanghelia după Ioan, câţiva greci, veniţi la Ierusalim pentru pelerinajul pascal, o prezintă apostolului Filip. Ea răsună şi în inima noastră în această lună octombrie, care ne aminteşte că angajarea şi misiunea vestirii evanghelice revine întregii Biserici, “misionară prin natura ei” (Ad gentes, 2), şi ne invită să devenim promotori ai noutăţii de viaţă, formată din relaţii autentice, în comunităţi întemeiate pe evanghelie. Într-o societate multietnică ce experimentează tot mai mult forme de singurătate şi de indiferenţă îngrijorătoare, creştinii trebuie să înveţe să ofere semne de speranţă şi să devină fraţi universali, cultivând marile idealuri care transformă istoria şi, fără false iluzii sau temeri inutile, să se angajeze ca să facă din planetă casa tuturor popoarelor.

Asemenea pelerinilor greci de acum două mii de ani, şi oamenii din timpul nostru, eventual nu întotdeauna în mod conştient, le cer credincioşilor nu numai “să vorbească” despre Isus, ci “să-l arate” pe Isus, să facă să strălucească faţa Răscumpărătorului în orice colţ al pământului în faţa generaţiilor din noul mileniu şi în special în faţa tinerilor de pe toate continentele, destinatari privilegiaţi şi subiecţi ai vestirii evanghelice. Ei trebuie să perceapă că creştinii aduc cuvântul lui Cristos pentru că el este adevărul, pentru că au găsit în el sensul, adevărul pentru viaţa lor.

Aceste consideraţii fac trimitere la mandatul misionar pe care l-au primit toţi cei botezaţi şi întreaga Biserică, dar care nu se poate realiza în manieră credibilă fără o profundă convertire personală, comunitară şi pastorală. De fapt, conştiinţa chemării de a vesti evanghelia stimulează nu numai pe fiecare credincios, ci toate comunităţile diecezane şi parohiale la o reînnoire integrală şi la o deschidere tot mai mare la cooperarea misionară între Biserici, pentru a promova vestirea evangheliei în inima fiecărei persoanei, a fiecărui popor, cultură, rasă, naţionalitate, pe toate meridianele. Această conştiinţă se alimentează prin lucrarea preoţilor fidei donum, a persoanelor consacrate, a cateheţilor, a laicilor misionari, într-o căutare constantă de a promova comuniunea eclezială, în aşa fel ca şi fenomenul “interculturalităţii” să se poată integra într-un model de unitate, în care evanghelia să fie ferment de libertate şi de progres, izvor de fraternitate, de umilinţă şi de pace (cf. Ad gentes, glasses. De fapt, Biserica “este în Cristos ca sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1).

Comuniunea eclezială se naşte din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, în vestirea Bisericii, ajunge la oameni şi creează comuniunea cu el însuşi, deci cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. 1In 1,3). Cristos stabileşte noua relaţie dintre om şi Dumnezeu. “El ne revelează că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi în acelaşi timp ne învaţă că legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti, şi, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică” (Gaudium et spes, 38).

Biserica devine “comuniune” pornind de la Euharistie, în care Cristos, prezent în pâine şi în vine, cu jertfa sa de iubire zideşte Biserica trup al său, unindu-ne cu Dumnezeul unul şi întreit şi între noi (cf. 1Cor 10,16 ş.u.). În exortaţia apostolică Sacramentum caritatis am scris: “Nu putem să ţinem pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. El cere prin natura sa să fie comunicat tuturor. Ceea ce are nevoie lumea este iubirea lui Dumnezeu, este să-l întâlnească pe Cristos şi să creadă în el” (nr. 84). Pentru acest motiv, Euharistia nu este numai izvor şi culme a vieţii Bisericii, ci şi a misiunii sale: “O Biserică autentic euharistică este o Biserică misionară” (Ibid. ), capabilă să-i ducă pe toţi la comuniunea cu Dumnezeu, vestind cu convingere: “Ceea ce am văzut şi auzit, noi vă vestim şi vouă, ca să fiţi şi voi în comuniune cu noi” (1In 1,3).

Preaiubiţilor, în această Zi Mondială a Misiunilor în care privirea inimii se dilată asupra imenselor spaţii ale misiunii, să ne simţim cu toţii protagonişti ai angajării Bisericii de a vesti evanghelia. Năzuinţa misionară a fost întotdeauna semn de vitalitate pentru Bisericile noastre (cf. Scrisoarea enciclicăRedemptoris missio, 2) şi cooperarea lor este mărturie singulară de unitate, de fraternitate şi de solidaritate, care îi face credibili pe vestitorii iubirii care mântuieşte!

De aceea, reînnoiesc tuturor invitaţia la rugăciune şi, în pofida dificultăţilor economice, la angajarea ajutorului fratern şi concret în sprijinul Bisericilor tinere. Acest gest de iubire şi de împărtăşire, pe care slujirea preţioasă a Operelor Misionare Pontificale, spre care se îndreaptă recunoştinţa mea, se va îngriji să le împartă, va susţine formarea de preoţi, seminarişti şi cateheţi în cele mai îndepărtate ţinuturi de misiune şi va încuraja tinerele comunităţi ecleziale.

În încheierea mesajului anual pentru Ziua Mondială a Misiunilor, doresc să exprim, cu iubire deosebită, recunoştinţa mea misionarilor şi misionarelor, care mărturisesc în locurile cele mai îndepărtate şi dificile, adesea chiar şi cu viaţa, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Către ei, care reprezintă avangardele vestirii evangheliei, se îndreaptă prietenia, apropierea şi sprijinul fiecărui credincios. “Dumnezeu, (care) iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7) să-i umple de fervoare spirituală şi de bucurie profundă.

Asemenea “da”-ului Mariei, fiecare răspuns generos al comunităţii ecleziale la invitaţia divină la iubirea fraţilor va trezi o nouă maternitate apostolică şi eclezială (cf. Gal 4,4.19.26), care lăsându-se surprinsă de misterul lui Dumnezeu iubire, care “când a venit plinirea timpului… l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4), va dărui încredere şi curaj noilor apostoli. Acest răspuns îi va face pe toţi credincioşii capabili să fie “bucuroşi în speranţă” (Rom 12,12) în realizarea planului lui Dumnezeu, care vrea “constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, reunirea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt” (Ad gentes, 7).

(Traducere: Pr. Mihai Patraşcu)

Deconectat

#3 2011-03-10 17:50:32

pr. ionel
Pr. Ionel Pojum
Data înregistrării: 2009-09-14
Mesaje: 25

Re: Documente

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2011

“Împreună cu Cristos sunteţi înmormântaţi în botez, împreună cu el sunteţi şi înviaţi” (cf. Col 2,12)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare, care ne conduce la celebrarea sfântului Paşte, este pentru Biserică un timp liturgic foarte preţios şi important, în vederea căruia sunt bucuros să adresez un cuvânt specific pentru ca să fie trăit cu angajarea corespunzătoare. În timp ce priveşte la întâlnirea definitivă cu Mirele ei la Paştele veşnic, comunitatea eclezială, stăruitoare în rugăciune şi în caritatea activă, intensifică drumul său de purificare în spirit, pentru a lua cu abundenţă mai mare din Misterul răscumpărării viaţa cea nouă în Cristos Domnul (cf. Prefaţa I din Postul Mare).

1. Chiar această viaţă ne-a fost deja transmisă în ziua Botezului nostru, când, “deveniţi părtaşi ai morţii şi învierii lui Cristos”, a început pentru noi “aventura fericită şi exaltantă a discipolului” (Omilia în Sărbătoarea Botezului Domnului, 10 ianuarie 2010). Sfântul Paul, în scrisorile sale, insistă în mod repetat asupra comuniunii singulare cu Fiul lui Dumnezeu realizată în această baie. Faptul că în majoritatea cazurilor Botezul se primeşte când suntem copii scoate în evidenţă faptul că este vorba de un dar al lui Dumnezeu: nimeni nu merită viaţa veşnică prin propriile forţe. Milostivirea lui Dumnezeu, care şterge păcatul şi permite să trăim în propria existenţă “acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5), este comunicată omului în mod gratuit.

Apostolul neamurilor, în Scrisoarea către Filipeni, exprimă sensul transformării care se realizează prin participarea la moartea şi învierea lui Cristos, indicându-i ţinta: ca “eu să-l cunosc pe el şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi” (Fil 3,10-11). Deci Botezul nu este un rit din trecut, ci întâlnirea cu Cristos care dă formă întregii existenţe a celui botezat, îi dăruieşte viaţa divină şi îl cheamă la o convertire sinceră, începută şi susţinută de Har, care să-l ducă la obţinerea staturii adulte a lui Cristos.

O legătură deosebită leagă Botezul de Postul Mare ca moment favorabil pentru a experimenta Harul care mântuieşte. Părinţii de la Conciliul al II-lea din Vatican i-au chemat pe toţi păstorii Bisericii să folosească “mai abundent elementele baptismale ale liturgiei din Postul Mare” (Constituţia Sacrosanctum Concilium, 109). De fapt, din totdeauna, Biserica asociază veghea pascală la celebrarea Botezului: în acest sacrament se realizează acel mare mister prin care omul moare pentru păcat, este făcut părtaş de viaţa nouă în Cristos Înviat şi îl primeşte pe însuşi Duhul lui Dumnezeu care l-a înviat din morţi pe Isus (cf. Rom 8,11). Acest dar gratuit trebuie să fie mereu reanimat în fiecare dintre noi şi Postul Mare ne oferă un parcurs asemănător catecumenatului, care pentru creştinii din Biserica antică, precum şi pentru catecumenii de astăzi, este o şcoală de neînlocuit de credinţă şi de viaţă creştină: cu adevărat ei trăiesc Botezul ca un act decisiv pentru toată existenţa lor.

2. Pentru a întreprinde în mod serios drumul spre Paşte şi a ne pregăti să celebrăm Învierea Domnului – sărbătoarea cea mai fericită şi solemnă a întregului an liturgic – ce poate să fie mai potrivit decât să ne lăsăm conduşi de cuvântul lui Dumnezeu? Pentru aceasta, Biserica, în textele evanghelice din duminicile din Postul Mare, ne conduce la o întâlnire deosebit de intensă cu Domnul, făcându-ne să reparcurgem etapele drumului iniţierii creştine: pentru catecumeni, în perspectiva de a primi sacramentul renaşterii, pentru cel care este botezat, în vederea unor paşi noi şi decisivi în urmarea lui Cristos şi în dăruirea mai deplină lui.

Prima duminică din itinerarul Postului Mare evidenţiază condiţia noastră de om pe acest pământ. Lupta victorioasă împotriva ispitelor, care dă start misiunii lui Isus, este o invitaţie de a conştientiza propria fragilitate pentru a primi harul care eliberează de păcat şi revarsă forţă nouă în Cristos, cale, adevăr şi viaţă (cf. Ordo Initiationis Christianae Adultorum, nr. 25). Este o chemare hotărâtă de a ne aminti că credinţa creştină implică, după exemplul lui Isus şi în unire cu el, o luptă “împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului” (Ef 6,12), în care diavolul este în acţiune şi nu încetează, nici astăzi, să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Domnul: Cristos iese victorios din această luptă, pentru a deschide şi inima noastră la speranţă şi a ne conduce să învingem seducţiile răului.

Evanghelia Schimbării la Faţă a Domnului pune în faţa ochilor noştri gloria lui Cristos, care anticipă învierea şi care vesteşte divinizarea omului. Comunitatea creştină conştientizează că este condusă, ca apostolii Petru, Iacob şi Ioan, “deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1), pentru a primi din nou în Cristos, ca fii în Fiul, darul harului lui Dumnezeu: “Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (v. 5). Este invitaţia de a ne depărta de zgomotul cotidianului pentru a ne cufunda în prezenţa lui Dumnezeu: El vrea să ne transmită, în fiecare zi, un Cuvânt care pătrunde în profunzimile spiritului nostru, unde discerne binele şi răul (cf. Evr 4,12) şi întăreşte voinţa de a-l urma pe Domnul.

Cererea lui Isus adresată samaritenei: “Dă-mi să beau” (In 4,7), care este propusă în liturgia din duminica a treia, exprimă pasiunea lui Dumnezeu faţă de fiecare om şi vrea să trezească în inima noastră dorinţa după darul “apei care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (v. 14): este darul Duhului Sfânt, care face din creştini “adevăraţi adoratori” în măsură să-l roage pe Tatăl “în duh şi adevăr” (v. 23). Numai această apă poate să stingă setea noastră de bine, de adevăr şi de frumuseţe! Numai această apă, dăruită nouă de Fiul, irigă deşerturile sufletului neliniştit şi nesatisfăcut, “până când se va odihni în Dumnezeu”, conform cuvintelor celebre ale sfântului Augustin.

“Duminica orbului din naştere” îl prezintă pe Cristos ca lumină a lumii. Evanghelia ne interpelează pe fiecare dintre noi: “Crezi tu în Fiul Omului?”. “Cred, Doamne!” (In 9,35.38), afirmă cu bucurie orbul din naştere, devenind glas al oricărui credincios. Miracolul vindecării este semnul că Cristos, împreună cu vederea, vrea să deschidă privirea noastră interioară, pentru ca credinţa noastră să devină tot mai profundă şi să putem recunoaşte în el pe unicul nostru Mântuitor. El luminează toată întunecimile vieţii şi-l duce pe om să trăiască drept “fiu al luminii”.

Atunci când, în duminica a cincea, ne este proclamată învierea lui Lazăr, suntem puşi în faţa misterului din urmă al existenţei noastre: “Eu sunt învierea şi viaţa… Crezi tu aceasta?” (In 11,25-26). Pentru comunitatea creştină este momentul de a repune cu sinceritate, împreună cu Marta, toată speranţa în Isus din Nazaret: “Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (v. 27). Comuniunea cu Cristos în această viaţă ne pregăteşte să depăşim graniţa morţii, pentru a trăi fără sfârşit în el. Credinţa în învierea morţilor şi speranţa vieţii veşnice deschid privirea noastră la sensul ultim al existenţei noastre: Dumnezeu l-a creat pe om pentru înviere şi pentru viaţă, şi acest adevăr dăruieşte dimensiunea autentică şi definitivă istoriei oamenilor, existenţei lor personale şi trăirii lor sociale, culturii, politicii, economiei. Lipsit de lumina credinţei universul întreg ajunge închis într-un mormânt fără viitor, fără speranţă.

Parcursul Postului mare îşi are împlinirea în Triduum-ul Pascal, îndeosebi în marea veghe din Noaptea Sfântă: reînnoind promisiunile baptismale, reafirmăm că Isus Cristos este stăpânul vieţii noastre, acea viaţă pe care Dumnezeu ne-a comunicat-o atunci când am fost renăscuţi “din apă şi din Duh Sfânt”, şi reconfirmăm angajarea noastră fermă de a corespunde acţiunii harului pentru a fi discipolii săi.

3. Scufundarea noastră în moartea şi învierea lui Cristos prin sacramentul Botezului ne stimulează în fiecare zi să eliberăm inima noastră de povara lucrurilor materiale, de o legătură egoistă cu “pământul”, care ne sărăceşte şi ne împiedică să fim disponibili şi deschişi la Dumnezeu şi la aproapele. În Cristos, Dumnezeu s-a revelat ca Iubire (cf. 1In 4,7-10). Crucea lui Cristos, “cuvântul Crucii” manifestă puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18), care se dăruieşte pentru a-l ridica din nou pe om şi a-i aduce mântuirea: iubire în forma sa cea mai radicală (cf. Enciclica Deus caritas est, 12). Prin practicile tradiţionale ale postului, pomenii şi rugăciunii, expresii ale angajării de convertire, Postul Mare educă la trăirea în mod tot mai radical a iubirii lui Cristos. Postul, care poate să aibă diferite motivaţii, dobândeşte pentru creştin o semnificaţie profund religioasă: făcând mai săracă masa noastră învăţăm să depăşim egoismul pentru a trăi în logica darului şi a iubirii; suportând privarea de unele lucruri – şi nu numai de ceea ce este de prisos – învăţăm să ne abatem privirea de la “eul” nostru, pentru a descoperi pe Cineva alături de noi şi a-l recunoaşte pe Dumnezeu în chipurile atâtor fraţi ai noştri. Pentru creştin postul nu are nimic intimist, ci deschide mai mult la Dumnezeu şi la necesităţile oamenilor, şi face în aşa fel încât iubirea faţă de Dumnezeu şi să fie şi iubire faţă de aproapele (cf. Mc 12,31).

În drumul nostru ne aflăm şi în faţa ispitei averii, a avidităţii de bani, care ameninţă primatul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dorinţa intensă de avere provoacă violenţă, samavolnicie şi moarte; pentru aceasta, Biserica, în special în timpul Postului Mare, cheamă la practicarea pomenii, adică la capacitatea de a împărtăşi. În schimb, idolatria bunurilor nu numai că îndepărtează de celălalt, ci îl despoaie pe om, îl face nefericit, îl înşeală, îl amăgeşte fără a realiza ceea ce promite, deoarece pune lucrurile materiale în locul lui Dumnezeu, unicul izvor al vieţii. Cum să înţelegem bunătatea paternă a lui Dumnezeu dacă inima este plină de sine şi de propriile proiecte, cu care ne amăgim că putem să ne asigurăm viitorul? Ispita este aceea de a gândi, asemenea bogatului din parabolă: “Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani…”. Cunoaştem judecata Domnului: “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul…” (Lc 12,19-20). Practicarea pomenii este referinţă la primatul lui Dumnezeu şi la atenţia faţă de celălalt, pentru a-l redescoperi pe Tatăl nostru bun şi a primi milostivirea lui.

În toată perioada Postului Mare Biserica ne oferă cu abundenţă deosebită Cuvântul lui Dumnezeu. Meditându-l şi interiorizându-l pentru a-l trăi zilnic, învăţăm o formă preţioasă şi de neînlocuit de rugăciune, pentru că ascultarea atentă a lui Dumnezeu, care continuă să vorbească inimii noastre, alimentează drumul de credinţă pe care l-am început în ziua Botezului. Rugăciunea ne permite să dobândim şi o nouă concepţie despre timp: de fapt, fără perspectiva veşniciei şi a transcendenţei el ritmează pur şi simplu paşii noştri spre un orizont care nu are viitor. În schimb, în rugăciune găsim timp pentru Dumnezeu, pentru a cunoaşte că “nu vor trece cuvintele lui” (cf. Mc 13,31), pentru a intra în acea comuniune intimă cu el “pe care nimeni nu va putea să o ia de la noi” (cf. In 16,22) şi care ne deschide la speranţa care nu dezamăgeşte, la viaţa veşnică.

În sinteză, itinerarul Postului Mare, în care suntem invitaţi să contemplăm Misterul Crucii, înseamnă “a deveni conformi cu moartea lui Cristos” (Fil 3,10), pentru a realiza o convertire profundă a vieţii noastre: a ne lăsa transformaţi de acţiunea Duhului Sfânt, asemenea sfântului Paul pe drumul Damascului; a orienta cu hotărâre existenţa noastră după voinţa lui Dumnezeu; a ne elibera de egoismul nostru, depăşind instinctul de dominare asupra celorlalţi şi deschizându-ne la caritatea lui Cristos. Perioada Postului Mare este moment favorabil pentru a recunoaşte slăbiciunea noastră, a primi, cu o sinceră revizuire a vieţii, harul reînnoitor al sacramentului Pocăinţei şi a merge cu hotărâre spre Cristos.

Iubiţi fraţi şi surori, prin întâlnirea personală cu Răscumpărătorul nostru şi prin post, pomană şi rugăciune, drumul de convertire spre Paşte ne conduce la redescoperirea Botezului nostru. Să reînnoim în acest Post Mare primirea harului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în acel moment, pentru ca să lumineze şi să conducă toate acţiunile noastre. Ceea ce sacramentul semnifică şi realizează suntem chemaţi să trăim în fiecare zi într-o urmare a lui Cristos tot mai generoasă şi autentică. În acest itinerar al nostru, ne încredinţăm Fecioarei Maria, care l-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu în credinţă şi în trup, pentru ca să ne scufundăm asemenea ei în moartea şi învierea Fiul său Isus şi să avem viaţa veşnică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro

Deconectat

#4 2018-02-23 16:20:35

Daisy11
Membru
Data înregistrării: 2018-02-23
Mesaje: 1

Re: Documente

Hello, I am Daisy Simpson, a university professor and I provide academic dissertation writing service for UK's students.

Deconectat

#5 2018-05-14 09:06:14

JohnPetterson
Membru
Data înregistrării: 2018-04-26
Mesaje: 14

Re: Documente

Things are very open and intensely clear explanation of issues. was truly information. Your website is very beneficial. Hibernate Homework Help

Deconectat

#6 2018-05-14 09:07:35

JohnPetterson
Membru
Data înregistrării: 2018-04-26
Mesaje: 14

Re: Documente

I’m really impressed with your article, such great & usefull knowledge you mentioned here proposal essay topics for college

Deconectat

#7 2018-05-14 09:09:13

JohnPetterson
Membru
Data înregistrării: 2018-04-26
Mesaje: 14

Re: Documente

Pretty helpful material, much thanks for this article Nursing Dissertation Help

Deconectat

Subsol forum