Programul sfinţirii caselor 2012

Cu cât se apropia timpul sa nască, Maria era, fără îndoială, stăpânită de această întrebare: “Copilul pe care îl port în sânul meu este Mesia. Cum va fi venirea lui pe lume?” Pentru că ea cunoştea cu siguranţă, prezentarea venirii lui Yahve din Psalmul 18: “El vine călare pe un heruvim, zburând, plutind pe aripile vântului. La sosirea lui pământul se zguduie şi se cutremură, temeliile muntilor se clatină. Din nările lui se ridică fum, din gura lui iese un foc mistuitor şi ţâşnesc cărbuni aprinşi. Cu glasul lui tună în ceruri făcând să cadă pe pământ grindină şi cărbuni de foc. Cu săgeţi de foc, cu lovituri  de trăsnet şi cu vuietul suflării nărilor sale îi nimiceşte total pe vrăjmaşii săi ”. Dar, surpriză totală. Acest Dumnezu puternic, stăpânul absolut şi Creatorul universului, se naşte ca orice alt copil, cu desăvârşire neajutorat. El plânge de foame şi de frig. Dar profetul vestise: “Mesia va stăpâni de la o mare la alta şi de la un Râu până la marginile pământului…” Şi cu nouă luni înainte, îngerul Gabriel îi spusese că “el va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt. Şi Domnul Dumnezu îi va da tronul de domnie al tatălui său David. Va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,32-33). Acolo, în faţa copilului din iesle, Maria a înţeles ceea ce Sfântul Paul avea să scrie cu vreo şaptezeci de ani mai târziu, corintenilor: “Cunoaşteţi bunătatea Domnului nostru Isus Cristos. El, deşi era bogat s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia lui voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor 8,9). Iar filipenilor le scria: “Fraţilor, să aveţi în voi aceleaşi sentimente care erau în Cristos Isus. El, rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor… S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce… să nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau din mărire deşartă” (Fil 2,5-8; 3).

Iată lecţia pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu care ia chip de sclav. Umilinţa! Dintre toţi Sfinţii părinţi, dintre toţi scriitorii Bisericii, nimeni nu a scris atât de frumos despre umilinţă ca Sfântul Augustin. Comentând cuvintele lui Isus: “învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” – Sfântul Augustin scrie o pagină de o extraordinară frumuseţe: “Cristos nu a spus: învăţaţi de la mine să creaţi lumea sau să înviaţi morţii, ci învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima. O, mântuitoare învăţătură! O, Învăţător şi Domn al muritorilor, cărora moartea le-a fost oferită şi pusă în cupa mândriei. Nu a voit Învăţătorul să propună altceva decât ceea ce el însuşi făcea. Te văd, Isuse bune, cu ochii credinţei  pe care tu însuţi mi i-ai deschis, strigând către neamul omenesc reunit parcă în adunare generală:” Veniţi şi învăţaţi de la mine!” O, Fiu al lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut… te întreb: să venim să învăţăm de la tine ce? Iar el răspunde: că sunt bland şi smerit cu inima. Aici sunt aşadar, adunate toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei pe care le-ai ascuns în tine, de vreme ce trebuie să învăţăm de la tine ca pe un lucru sublim că tu eşti blând şi smerit cu inima? Este aşa de mare lucru să fii mic, încât nu poate fi absolut învăţat, dacă nu l-ai fi realizat tu însuţi, care eşti atât de mare? Fără îndoială! Într-adevăr, omul nu-şi poate găsi liniştea în alt mod decât distrugând acea  chinuitoare tumoare datorită căreia se crede mare, când în ochii tăi nu este decât o boală ”.

Mândria nu este un păcat, este mama tuturor păcatelor! Iată o parte din lista păcatelor care izvorăsc din mândrie, pe care o face Sfântul Ioan Gură de Aur: violenţa, invidia, certurile, calomniile, acuzele, minciunile, ipocrizia, intrigile, satisfacţia la insuccesele colegilor, întristarea pentru succesele lor, dorinţa de a fi lăudat, dorinţa  de onoruri, lăudăroşenia, servilismul, dispreţul faţă de alţii, critici şi atacuri pe la spate, lipsa curajului de a spune adevărul în faţă, vanitatea în îmbrăcăminte, în comportament, în felul de a vorbi, lipsa de curaj în a-ţi recunoaşte greşelile şi a-ţi cere scuze.

(Din „Maria în Misterele Rozariului” de Pr. Claudiu Dumea, Arhiepiscopia Romano – Catolică Bucureşti, 1997)

Cu opt zile înainte de Crăciun, liturgia ne propune lecturi biblice care ne pregătesc pentru sărbătoarea Naşterii Domnului şi ne revelează adevărul întrupării.

Lecturile din timpul Novenei de Crăciun ne prezintă cele mai importante extrase din Vechiul şi Noul Testament, în care ni se anunţă şi se argumentează venirea lui Cristos pe pământ, tot aşa cum, după Înviere, Cristos se arată ucenicilor pe drumul spre Emaus, „ şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.” (Lc 24,27)

17 decembrie: Genealogia lui Isus care deschide Evanghelia după Matei, porneşte de la Abraham şi merge până la Iosif, logodnicul Mariei, trecând prin 42 de  generaţii, care indică o profundă înrădăcinare a evenimentului principal din istoria mântuirii (venirea lui Isus), în istoria omenirii. Această genealogie este anunţată încă din Geneză, de către patriarhul Iacob, care anunţă: “Nu se va depărta de la Iuda sceptrul de domnie, nici toiagul de cârmuitor de la seminţia lui, până când va veni cel care trebuie să vină. El va fi aşteptarea popoarelor”

18 decembrie: Nu te teme să iei la tine pe Maria! Nu este o misiune uşoară aceea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif: să accepte situaţia cu totul neaşteptată şi să fie tată pentru Fiul lui Dumnezeu, care a fost zămislit de Duhul Sfânt, dar care trebuia să se nască într-o familie obişnuită. Însuşi Dumnezeu intervine în acest sens prin intermediul îngerului, ca Iosif să o primească pe Maria în casa lui, ceea ce în ambientul  iudaic al timpului, însemna a celebra căsătoria. Însă semnificaţia nespusă, şi implicită, este faptul că Isus va avea un tată legal în Iosif, “fiul lui David”. Dificultatea misterioasă în care s-au aflat Maria şi Iosif cu pericolul de a se despărţi este depăşită prin medierea lui Dumnezeu, care a provocat-o: Iosif şi Maria se unesc fără să se împreuneze; Maria dă naştere fără a zămisli în mod uman, ci “de la Duhul Sfânt”; Iosif îi dă nume, şi deci îl recunoaşte ca al său, unui copil fără a fi al său.

19 decembrie: Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul. Atât lectura întâia, cât şi a doua, ne vorbesc despre intervenţia lui Dumnezeu în viaţa celor care se roagă cu credinţă, “căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Atât  Samson, cât şi Ioan Botezătorul erau “fiii  sterilităţii”, dintre cei care devin rod al harului lui Dumnezeu, o manifestare a atotputerniciei sale, oameni cu o misiune specială de îndeplinit. Atât naşterea lui Samson cât şi cea a lui Ioan sunt vestite de către un înger al Domnului, aşa cum va fi vestită şi naşterea lui Isus de către îngerul Gabriel (în ebraică: Gabri-El = Dumnezeu este luptător puternic), care este unul dintre îngerii superiori şi are posibilitatea să vadă gloria Domnului. El este vesitorul timpurilor mântuirii.

20 decembrie: Vestirea naşterii lui Isus din Fecioara Maria ne este anunţată deja de către profetul Isaia: “Pentru aceasta însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”. La Nazaret, Maria pronunţă acel “fiat” care îi va permite lui Dumnezeu să întoarcă pagina evenimentelor umane care devin maturitate, îi permite să-l trimită pe Fiul Său pentru a ne mântui. Maria se caracterizează ca aceea care ascultă Cuvântul. Femeie a ascultării şi a credinţei, Maria a zămislit Cuvântul mai întâi în inima sa şi apoi în sânul ei feciorelnic.  Da-ul Mariei ni-l aduce pe  “Dumnezeu-cu-noi”, pe Cuvântul făcut trup.

21 decembrie: Maria o vizitează pe Elisabeta. Cuvântul din Cântarea Cântărilor : “Ridică-te, prietena mea, frumoasa mea şi vino”, răsună în “Ridicându-se, în grabă, a pornit la drum”. Da, Maria se îngrijeşte să caute semnul a ceea ce Dumnezeu este capabil să realizeze. Elisabeta, sterilă şi înaintată în vârstă, este figură a Israelului îndreptat spre Mesia al său. Întregul eveniment biblic constă în acest drum al Domnului către poporul său, de la cer spre pământ. Drumul Mariei spre Elisabeta este în acelaşi timp drumul Fiului lui Dumnezeu către poporul său, în persoana lui Ioan. Sfânta Fecioară Maria este mamă a Fiului lui Dumnezeu nu pentru sine ci pentru lume, nu pentru bucuria ei de mamă, ci pentru gloria Tatălui, pentru revelarea Fiului, pentru revărsarea Duhului Sfânt.

22 decembrie: Magnificat, modelat după cântarea Anei din psalmul responsorial prin care ea îi mulţumeşte Domnului pentru naşterea lui Samuel, este celebrarea plină de bucurie care rezumă întreaga istorie a mântuirii şi este un minunat imn de recunoştinţă pentru Dumnezu. “Magnificat” este cântarea celor mântuiţi, cântarea noului Israel. Maria mărturiseşte că Dumnezeu a făcut lucruri mari, dar în acelaşi timp exprimă în mod deplin conştiinţa micimii şi a slăbiciunii sale. Privind cu credinţă la pruncul pe care îl poartă în sân, Maria a înţeles marea noutate cu care este răscumpărată lumea: nu planurile omului mântuiesc,ci Dumnezeu ajută, prin intermediul unui prunc. Întruparea inaugurează o omenire nouă, care demască orice proiect de samavolnicie, falsele siguranţe în bani, zadarnicele ambiţii de putere. Astfel, pentru slujitorii lui Dumnezeu, Domnul apare în toată puterea sa: el face lucruri mari, pentru că îi umple pe cei săraci şi umili din toate timpurile nu cu putere sau cu bogăţie, ci cu milostivire, cu privirea sa de iubire, care reprezintă adevăratul bine.

23 decembrie: Naşterea lui Ioan Botezătorul este prefigurată de către profetul Malahia prin revenirea profetului Ilie: “Iată, vă voi trimite pe Ilie, profetul, înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşătare. El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, pentru ca atunci când voi veni să nu lovesc ţara cu blestem”. Dumnezeu împlineşte promisiunile de mântuire atât de  mult aşteptate. Într-un fel, acest lucru este arătat de semnificaţiile numelor celor trei persoane mai apropiate de  Isus: Elisabeta sau “alianţa lui Dumnezeu”; Zaharia, care înseamnă “Dumnezu şi-a amintit”, şi Ioan, ”Dumnezu şi-a făcut milă”. Numele pe care îl primeşte Ioan de la Dumnezeu prin vestirea îngerului, este dovada prezenţei harului lui Dumnezeu în lume. Ioan nu numai că va purta în identitatea sa de om semnul că Domnul şi-a amintit de poporul său şi îl vizitează cu milostivirea sa, dar el însuşi va fi mesagerul, îngerul alianţei, noul Ilie, care va indica iubirea lui Dumnezeu în Isus şi va fi martorul lui.

24 decembrie: Benedictus. După o lungă stare de muţenie, bătrânul Zaharia găseşte cuvinte. În Benedictus îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acţiunile mântuitoare care se împlinesc în promisiunile făcute lui Abraham şi lui David.  Profeţia lui Natan despre care ne vorbeşte prima lectură este clară: nu David îi va face casă lui Dumnezeu, ci Dumnezeu îi va da lui David o dinastie. În aceasta se află măreţia lui David: primeşte de la Dumnezeu o împărăţie stabilă pentru totdeauna, semn al unei legături indisolubile de filiaţie. Legătura dintre Dumnezeu şi om, oricât s-ar îndepărta acesta din urmă, este pentru totdeauna. Zaharia redescoperă toate acestea după naşterea neaşteptată a lui Ioan şi intonează o cântare de laudă, dând naştere unei alte profeţii care deschide  spre “vizita” iubirii lui Dumnezeu prin intermediul trupului lui Isus.

Timpul Adventului

Ca şi Paştele, la fel şi Crăciunul are un timp de pregătire, căruia i s-a dat numele de Advent (=venire). Unele faze ale dezvoltării istorice, care în diferite Biserici a avut un curs foarte diferit, sunt încă puţin studiate. Pietatea populară şi tradiţia, care s-au concentrat foarte mult asupra Crăciunului, au dat şi Adventului un loc deosebit în conştiinţa creştinilor.

1) Originea şi semnificaţia Adventului

În organizarea actuală a liturgiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc; anul liturgic începând cu prima duminică a Adventului; e logic, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos.

Însă acest mod de a calcula anul liturgic nu a fost întotdeauna în uz în Biserică. E sigur că primul ciclu liturgic avea ca dată de pornire comemorarea anuală a Paştelui. Şi aceasta părea nimerit de vreme ce Paştele coincidea relativ în timp cu începutul anului civil (martie) şi se potrivea foarte bine cu anumite concepţii răspândite în mediile creştine, şi anume, că în ziua de 25 martie, echinocţiul de primăvară, Dumnezeu crease lumea, şi tot în această zi Maria îl zămislise pe Isus; şi tot în această zi Isus murise pe cruce. Ca dovadă că la această dată începea anul liturgic stă şi faptul că cel mai vechi lecţionar cunoscut cuprinde un ciclu de lecturi ce începe în noaptea de Paşti (cu Geneza) şi se sfârşeşte în sâmbăta sfântă a anului succesiv.

Dar dezbaterile cristologice impun o exprimare mai decisă şi pe plan liturgic a misterului Întrupării Cuvântului. Aşa se orânduieşte sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu introducerea acestei sărbători şi datorită faptului că data Paştelui fluctua în continuu, precum şi faptul că multe biserici transferaseră sărbătoarea Bunei Vestiri în timpul Adventului (deoarece în Postul Mare era interzisă cu desăvârşire orice solemnitate), pe nesimţite începutul anului liturgic s-a transferat la timpul Crăciunului. Cărţile liturgice care ne-au rămas din sec. VI-VII ne indică începutul anului liturgic, unele în vigilia Naşterii Domnului, altele chiar în ziua Naşterii Domnului. Mai târziu, către sec. VIII-IX, când Adventul, ca perioadă de pregătire pentru Crăciun, a căpătat o fizionomie stabilă şi permanentă, anul liturgic începea deacum cu prima duminică a Adventului.

Termenul latin adventus = venire, iniţial semnifica o perioadă de pregătire nu atât pentru naşterea lui Isus, cât pentru a doua Lui venire pe pământ, parousia. Textele celor mai vechi sacramentale dovedesc lămurit acest lucru; nu se explică altfel textele evanghelice despre sfârşitul lumii, judecata universală şi apelurile la pocăinţă ale lui Ioan Botezătorul. Cele mai vechi lecţionare intitulează aceste texte: de adventu Domini, iar rugăciunile: orationes de adventu Domini. Mai târziu abia, începe să se vorbească despre duminici ante adventu Domini, luându-se termenul adventus cu sensul de Naştere, Crăciun, şi se acreditează ideea că Adventul este în exclusivitate o pregătire pentru această solemnitate. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient, la începutul sec. V. Un veac mai târziu îşi face loc tendinţa de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paştelui. Iniţial Adventul avea efectiv şase săptămâni. La Roma, Sf. Grigore cel Mare l-a redus, în anul 546, la patru duminici. În celelalte biserici occidentale: Gallia, Spania, Irlanda s-a păstrat perioada lungă şi începea la Sf. Martin (11 noiembrie), deoarece se numea quadragesima S. Martini. Această disciplină e în vigoare şi în prezent în biserica din Milano, în ritul ambrozian.

2) Liturgia Adventului

a) Cele patru duminici ale Adventului propun fiecare câte un anunţ profetic luat în mod obişnuit din cartea profetului Isaia, o învăţătură apostolică de tip moral din scrisorile Sf. Paul şi, în sfârşit, un text din evanghelie, care ne prezintă principalele figuri ale acestui timp liturgic.

Conţinutul lecturilor, mai ales al evangheliei, focalizează pentru fiecare duminică o temă specifică în fiecare din cele trei cicluri: vegherea în aşteptarea lui Cristos (I duminică); invitaţia insistentă la convertire conţinută în predica Sf. Ioan Botezătorul (duminica a II-a); mărturia dată despre Isus de Înainte Mergătorul (duminica a III-a); vestirea naşterii lui Isus făcută lui Iosif şi Mariei (duminica a IV-a).

Dubla caracteristică a Adventului, care celebrează aşteptarea Mântuitorului în slavă şi venirea Sa în timp considerate în manifestările lor diferite şi complementare, rezultă din lecturile biblice festive. Prima duminică orientează spre Parusia finală; a doua şi a treia atrag atenţia asupra venirii zilnice a Domnului; a patra pregăteşte la Naşterea lui Cristos, făcându-ne în acelaşi timp teologia şi istoria sa.

b) Lecturile din zilele feriale, în prima parte a Adventului prezintă semnele şi caracteristicile Împărăţiei mesianice şi condiţiile pentru a intra în ea; în a doua parte (zilele de la 17 la 24 decembrie) pregătesc în mod direct la Naşterea Domnului cu texte din Vechiul Testament şi din evanghelie, în care se prezintă diferite relatări şi realizarea în Cristos a promisiunilor davidice. Cele două lecturi, cea profetică şi cea evanghelică, sunt alese astfel încât să pună în evidenţă raportul de unitate şi de desăvârşire de la Vechiul la Noul Testament.

c) Rugăciunile liturgice din timpul Adventului. Tema dominantă a tuturor colectelor este venirea lui Cristos, fie în Întrupare, fie la sfârşitul timpurilor ca Judecător şi Domn. Adventul este prezentat ca pregătire la venirea lui Cristos, venire care, uneori nu este specificată, dar care în mod normal este identificată cu Întruparea sau cu întoarcerea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul timpurilor. Colectele din ultima săptămână (17-24 decembrie) pun accentul pe celebrarea iminentă a Naşterii lui Cristos.

Aşadar, liturgia contemplează ambele veniri ale lui Cristos într-un raport intim între ele. Naşterea lui Isus pregăteşte întâlnirea definitivă cu El. Suntem în faţa misterului unei veniri unice, în sensul că prima începe ceea ce va fi dus la desăvârşire în a doua.

Ultima venire a lui Cristos este văzută deseori ca întâlnire cu Cristos, prezentat în perspectiva parabolei cu slujitorii care veghează (cfr. Mt 24, 44-51; Mc 13, 33-37; Lc 12, 35-48) şi a parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13). Venirea Domnului este aşteptată aşadar cu preocupare, cu atenţie şi în stare de veghe.

Toată bogăţia conţinută în rugăciunea Adventului o regăsim în sinteză în prefaţele care caracterizează până la 17 decembrie, Adventul escatologic şi după aceea Adventul-Naştere.

Pentru a trăi Crăciunul nu e nevoie să ne stoarcem creierii. Un singur lucru este necesar: să pătrundem în formulele liturgice cu o contemplaţie calmă, plină de iubire şi de credinţă. Când inima este cucerită, pune în mişcare toată existenţa.

Adventul – Timp de veghe şi de rugăciune

Aşadar, deşi pe plan civil aproape nu ne dăm seama, pe plan bisericesc am intrat într-un nou an. S-au schimbat lecturile de la Sf. Liturghie, s-au schimbat veşmintele liturgice de la altar. Cântările şi rugăciunile, liturgia orelor sunt străbătute de nota sfintei aşteptări a Răscumpărătorului Mesia, care trebuie să coboare în lume, să-i mântuiască pe oameni. Este timpul Adventului, timp sfânt de post şi de rugăciune.

De aceea, se cere ca şi noi să încadrăm pietatea sufletului nostru în atmosfera dorită de sfânta Biserică pentru această perioadă a anului.

Advent înseamnă venire, în termeni liturgici cuvântul reprezentând timpul de patru săptămâni pregătitoare la frumoasa sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Cele patru săptămâni prefigurează cei 4000 de ani, sau chiar mai mulţi, de la păcatul lui Adam, cel care a atras blestemul lui Dumnezeu asupra oamenilor şi privarea lor de harul sfinţitor, precum şi de prietenia lui Dumnezeu. Timpul acesta de aşteptare a Mântuitorului-Mesia, prezis de Dumnezeu în ziua grelei sentinţe pe care El a rostit-o asupra oamenilor, a fost o mare apăsare şi un jug formidabil pe care biata omenire a trebuit să-l ducă oftând şi aşteptând, “gemând şi plângând” şi cu lacrimi strigând către Domnul: «Picuraţi voi cerurilor roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept, să se deschidă pământul şi să-L nască pe Mântuitorul» (Is 45, 8).

Ca un simbol al acestei aşteptări, Biserica celebrează în multe locuri Sf. Liturghie înainte de revărsatul zorilor, aprinde una câte una în fiecare săptămână lumânările din coroniţa Adventului, cheamă pe credincioşi să se roage, să-şi purifice sufletele, să trăiască acest timp într-o atmosferă de reculegere, pocăinţă şi abnegaţie, spre a se dispune mai mult şi mai bine la întâmpinarea sărbătorii celei mari.

Dar naşterea Mântuitorului – Crăciunul, nu e decât o comemorare a evenimentului deja întâmplat acum aproape 2000 de ani. Mesia a venit atunci în lume, şi-a instaurat pe pământ împărăţia sa, Biserica, rod al misterului Întrupării şi Răscumpărării Sale. Şi milioane de suflete au beneficiat de belşugul harurilor Lui, şi-au luminat sufletele la învăţăturile şi exemplele Lui, s-au lăsat înflăcăraţi şi transformaţi de harurile aduse de El şi au căpătat imense haruri de mântuire şi sfinţire a sufletelor lor. Însă, cum omenirea e într-un flux continuu şi într-o neîntreruptă schimbare, generaţii care se succed şi iau locul celor ce pleacă în veşnicie, înseamnă că şi Adventul cu acţiunea sa de salvare şi de călăuzire a sufletelor este în continuă lucrare.

Şi noi trebuie să strigăm cu profetul Isaia: «O, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru… O, de s-ar desface cerurile ca Tu să cobori!» (Is 63, 19). Misterul răscumpărării şi al desăvârşirii harului în suflete trebuie să se actueze şi în sufletele noastre. Trebuie să ne lăsăm invadaţi şi transformaţi de harul, de virtuţile şi sfinţenia lui Cristos, dar până să se realizeze aceasta mai este timp de aşteptare şi pentru noi. Iată pentru ce suntem chemaţi să strigăm cu toate puterile sufletului nostru: «Picuraţi, voi ceruri, roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept». El trebuie să coboare cu inspiraţiile Sale, cu sfintele Sale impulsionări spirituale, cu harurile Sale transformatoare ale conştiinţelor noastre.

În acest sens strigă şi Biserica în Apocalips (22, 12-20): «Vino, Doamne, vino!». Tu trebuie să ne mântuieşti, Tu trebuie să ne înzestrezi, Tu trebuie să trasezi sufletelor noastre calea ce-o au de parcurs în viaţă mergând după Tine, ascultând şoaptele chemării Tale, hotărâte fiind să ducă la îndeplinire aşteptările Tale.

Reflectează, suflete al meu, şi vezi ce aşteaptă Domnul de la tine în acest timp, ce anume vrea să faci pentru a consolida acţiunea Lui în inima ta, pentru a da glas şi faptă intenţiilor Sale cu tine. Adoră maiestatea divină care a voit să se angajeze Ea direct la mântuirea şi sfinţirea oamenilor prin Cuvântul Său întrupat. Mulţumeşte-I că s-a gândit şi la tine şi te-a ales ca pe o piesă specială în mecanismul şi organismul economiei Sale răscumpărătoare a lumii şi a sufletelor. Cere-I iertare pentru greşelile de până acum şi angajează-te ferm la urmarea Lui, orice ţi-ar cere şi orice ar dori de la tine.

Cum trebuie să petrecem Adventul?

a) Mai întâi cu o mare şi nezdruncinată credinţă în Dumnezeirea şi Mesianitatea lui Isus Cristos. Isus este Acela despre care Tatăl a spus de două ori: «Acesta este Fiul meu cel prea iubit, pe Dânsul să-L ascultaţi» (Mt 3, 17; 17, 5). Isus este Acela care cu modestie divină, dar şi cu mare sete de adevăr a spus: «Eu şi Tatăl una suntem. Cine mă vede pe mine vede pe Tatăl meu» (In 10, 30). El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. A fost om prin excelenţă, având acel caracter şi toate acele virtuţi pe care le poate avea un om în toată puterea cuvântului. El e Învăţătorul nostru, Mesia cel aşteptat, Răscumpărătorul şi Regele nostru. El va fi şi Judecătorul nostru, atât la judecata particulară cât şi la cea universală. Căci ne va veni în întâmpinare atât îndată după despărţirea sufletului nostru de trup, cât şi la învierea de apoi, când va ratifica în faţa lumii întregi sentinţa ce ne-a dat-o imediat după moarte.

b) Şi iată un al doilea rod şi mijloc al Adventului: să ne pregătim pentru comemorarea la Crăciun a primei Sale veniri în lume, gândindu-ne la a doua Sa venire: la dubla Sa judecată, cea particulară şi cea universală. De aceea în evanghelia primei duminici din Advent (B) ni se spune: «Fiţi atenţi, vegheaţi şi vă rugaţi pentru că nu ştiţi când va fi timpul. Aşa cum un om, plecând în călătorie, lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!» (Mc 13, 33-37).  A veghea înseamnă a avea atenţia mărită, îndreptată spre simţurile noastre şi interiorul nostru. Simţurile, şi în special văzul şi gustul, trebuiesc ţinute în frâu, să nu le dăm frâu liber. Adventul se mai numeşte şi postul Crăciunului. E adevărat, în timpurile noastre, Biserica nu mai cere post propriu-zis, ci reţinere de la petreceri şi bucurii zgomotoase. Dar noi nu vom omite a ne programa o mortificare specială a gustului în fiecare zi, şi alte renunţări voluntare, ce ni le vor inspira harurile lui Dumnezeu şi pietatea noastră personală. E bine să ştim că în măsura în care vom şti să ne mortificăm, vom putea să ne aşteptăm şi la haruri mai mari şi mai însemnate din partea Mântuitorului-Mesia.

c) Apoi, să ne rugăm. Să ne rugăm mai mult şi mai bine. Să ne propunem o rugăciune specială pentru acest timp. O vizită deosebită la Prea Sf. Sacrament sau ceva deosebit în cinstea Sf. Fecioare. Chiar un « Ave Maria » în plus, recitat cu cea mai mare căldură şi dragoste în suflet, nu va rămâne fără răsplată. Dar mai ales, pentru că rugăciunea cea mai preţioasă este cea mintală, meditaţia, să ne străduim a medita mai bine şi mai cu folos; cu atenţie şi plini de dragoste către Isus cel care din dragoste se face om, îmbracă înfăţişarea noastră şi ia asupra Lui toate mizeriile noastre, spre a le ispăşi, a le îndulci, a le transforma în mărgăritare vrednice de cer. Meditând bine asupra judecăţii particulare şi universale, sufletele noastre se vor îngrozi de păcat şi vor fi determinate la convertire şi la rugă stăruitoare către Cristos, ca să vină să ne mântuiască, să ne ierte şi să ne ducă generoşi pe urmele Sale.

Iată suflete al meu program de jertfă şi rugă, de pocăinţă şi reculegere în întâmpinarea Marelui Rege-Mesia. Ce ai de gând să faci în mod deosebit în acest timp?

De vrei să ai parte de harurile speciale ale Pruncului dumnezeiesc din iesle, programează-ţi cadourile cu care vrei să te prezinţi la ieslea Lui, în Noaptea Sfântă şi în zilele frumoase ale Naşterii Sale.

Pr. Ionel Pojum (“Sacré Coeur”, 29 noiembrie 1997)