Adventul (Postul Crăciunului)

Timpul Adventului

Ca şi Paştele, la fel şi Crăciunul are un timp de pregătire, căruia i s-a dat numele de Advent (=venire). Unele faze ale dezvoltării istorice, care în diferite Biserici a avut un curs foarte diferit, sunt încă puţin studiate. Pietatea populară şi tradiţia, care s-au concentrat foarte mult asupra Crăciunului, au dat şi Adventului un loc deosebit în conştiinţa creştinilor.

1) Originea şi semnificaţia Adventului

În organizarea actuală a liturgiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc; anul liturgic începând cu prima duminică a Adventului; e logic, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos.

Însă acest mod de a calcula anul liturgic nu a fost întotdeauna în uz în Biserică. E sigur că primul ciclu liturgic avea ca dată de pornire comemorarea anuală a Paştelui. Şi aceasta părea nimerit de vreme ce Paştele coincidea relativ în timp cu începutul anului civil (martie) şi se potrivea foarte bine cu anumite concepţii răspândite în mediile creştine, şi anume, că în ziua de 25 martie, echinocţiul de primăvară, Dumnezeu crease lumea, şi tot în această zi Maria îl zămislise pe Isus; şi tot în această zi Isus murise pe cruce. Ca dovadă că la această dată începea anul liturgic stă şi faptul că cel mai vechi lecţionar cunoscut cuprinde un ciclu de lecturi ce începe în noaptea de Paşti (cu Geneza) şi se sfârşeşte în sâmbăta sfântă a anului succesiv.

Dar dezbaterile cristologice impun o exprimare mai decisă şi pe plan liturgic a misterului Întrupării Cuvântului. Aşa se orânduieşte sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu introducerea acestei sărbători şi datorită faptului că data Paştelui fluctua în continuu, precum şi faptul că multe biserici transferaseră sărbătoarea Bunei Vestiri în timpul Adventului (deoarece în Postul Mare era interzisă cu desăvârşire orice solemnitate), pe nesimţite începutul anului liturgic s-a transferat la timpul Crăciunului. Cărţile liturgice care ne-au rămas din sec. VI-VII ne indică începutul anului liturgic, unele în vigilia Naşterii Domnului, altele chiar în ziua Naşterii Domnului. Mai târziu, către sec. VIII-IX, când Adventul, ca perioadă de pregătire pentru Crăciun, a căpătat o fizionomie stabilă şi permanentă, anul liturgic începea deacum cu prima duminică a Adventului.

Termenul latin adventus = venire, iniţial semnifica o perioadă de pregătire nu atât pentru naşterea lui Isus, cât pentru a doua Lui venire pe pământ, parousia. Textele celor mai vechi sacramentale dovedesc lămurit acest lucru; nu se explică altfel textele evanghelice despre sfârşitul lumii, judecata universală şi apelurile la pocăinţă ale lui Ioan Botezătorul. Cele mai vechi lecţionare intitulează aceste texte: de adventu Domini, iar rugăciunile: orationes de adventu Domini. Mai târziu abia, începe să se vorbească despre duminici ante adventu Domini, luându-se termenul adventus cu sensul de Naştere, Crăciun, şi se acreditează ideea că Adventul este în exclusivitate o pregătire pentru această solemnitate. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient, la începutul sec. V. Un veac mai târziu îşi face loc tendinţa de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paştelui. Iniţial Adventul avea efectiv şase săptămâni. La Roma, Sf. Grigore cel Mare l-a redus, în anul 546, la patru duminici. În celelalte biserici occidentale: Gallia, Spania, Irlanda s-a păstrat perioada lungă şi începea la Sf. Martin (11 noiembrie), deoarece se numea quadragesima S. Martini. Această disciplină e în vigoare şi în prezent în biserica din Milano, în ritul ambrozian.

2) Liturgia Adventului

a) Cele patru duminici ale Adventului propun fiecare câte un anunţ profetic luat în mod obişnuit din cartea profetului Isaia, o învăţătură apostolică de tip moral din scrisorile Sf. Paul şi, în sfârşit, un text din evanghelie, care ne prezintă principalele figuri ale acestui timp liturgic.

Conţinutul lecturilor, mai ales al evangheliei, focalizează pentru fiecare duminică o temă specifică în fiecare din cele trei cicluri: vegherea în aşteptarea lui Cristos (I duminică); invitaţia insistentă la convertire conţinută în predica Sf. Ioan Botezătorul (duminica a II-a); mărturia dată despre Isus de Înainte Mergătorul (duminica a III-a); vestirea naşterii lui Isus făcută lui Iosif şi Mariei (duminica a IV-a).

Dubla caracteristică a Adventului, care celebrează aşteptarea Mântuitorului în slavă şi venirea Sa în timp considerate în manifestările lor diferite şi complementare, rezultă din lecturile biblice festive. Prima duminică orientează spre Parusia finală; a doua şi a treia atrag atenţia asupra venirii zilnice a Domnului; a patra pregăteşte la Naşterea lui Cristos, făcându-ne în acelaşi timp teologia şi istoria sa.

b) Lecturile din zilele feriale, în prima parte a Adventului prezintă semnele şi caracteristicile Împărăţiei mesianice şi condiţiile pentru a intra în ea; în a doua parte (zilele de la 17 la 24 decembrie) pregătesc în mod direct la Naşterea Domnului cu texte din Vechiul Testament şi din evanghelie, în care se prezintă diferite relatări şi realizarea în Cristos a promisiunilor davidice. Cele două lecturi, cea profetică şi cea evanghelică, sunt alese astfel încât să pună în evidenţă raportul de unitate şi de desăvârşire de la Vechiul la Noul Testament.

c) Rugăciunile liturgice din timpul Adventului. Tema dominantă a tuturor colectelor este venirea lui Cristos, fie în Întrupare, fie la sfârşitul timpurilor ca Judecător şi Domn. Adventul este prezentat ca pregătire la venirea lui Cristos, venire care, uneori nu este specificată, dar care în mod normal este identificată cu Întruparea sau cu întoarcerea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul timpurilor. Colectele din ultima săptămână (17-24 decembrie) pun accentul pe celebrarea iminentă a Naşterii lui Cristos.

Aşadar, liturgia contemplează ambele veniri ale lui Cristos într-un raport intim între ele. Naşterea lui Isus pregăteşte întâlnirea definitivă cu El. Suntem în faţa misterului unei veniri unice, în sensul că prima începe ceea ce va fi dus la desăvârşire în a doua.

Ultima venire a lui Cristos este văzută deseori ca întâlnire cu Cristos, prezentat în perspectiva parabolei cu slujitorii care veghează (cfr. Mt 24, 44-51; Mc 13, 33-37; Lc 12, 35-48) şi a parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13). Venirea Domnului este aşteptată aşadar cu preocupare, cu atenţie şi în stare de veghe.

Toată bogăţia conţinută în rugăciunea Adventului o regăsim în sinteză în prefaţele care caracterizează până la 17 decembrie, Adventul escatologic şi după aceea Adventul-Naştere.

Pentru a trăi Crăciunul nu e nevoie să ne stoarcem creierii. Un singur lucru este necesar: să pătrundem în formulele liturgice cu o contemplaţie calmă, plină de iubire şi de credinţă. Când inima este cucerită, pune în mişcare toată existenţa.

Adventul – Timp de veghe şi de rugăciune

Aşadar, deşi pe plan civil aproape nu ne dăm seama, pe plan bisericesc am intrat într-un nou an. S-au schimbat lecturile de la Sf. Liturghie, s-au schimbat veşmintele liturgice de la altar. Cântările şi rugăciunile, liturgia orelor sunt străbătute de nota sfintei aşteptări a Răscumpărătorului Mesia, care trebuie să coboare în lume, să-i mântuiască pe oameni. Este timpul Adventului, timp sfânt de post şi de rugăciune.

De aceea, se cere ca şi noi să încadrăm pietatea sufletului nostru în atmosfera dorită de sfânta Biserică pentru această perioadă a anului.

Advent înseamnă venire, în termeni liturgici cuvântul reprezentând timpul de patru săptămâni pregătitoare la frumoasa sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Cele patru săptămâni prefigurează cei 4000 de ani, sau chiar mai mulţi, de la păcatul lui Adam, cel care a atras blestemul lui Dumnezeu asupra oamenilor şi privarea lor de harul sfinţitor, precum şi de prietenia lui Dumnezeu. Timpul acesta de aşteptare a Mântuitorului-Mesia, prezis de Dumnezeu în ziua grelei sentinţe pe care El a rostit-o asupra oamenilor, a fost o mare apăsare şi un jug formidabil pe care biata omenire a trebuit să-l ducă oftând şi aşteptând, “gemând şi plângând” şi cu lacrimi strigând către Domnul: «Picuraţi voi cerurilor roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept, să se deschidă pământul şi să-L nască pe Mântuitorul» (Is 45, 8).

Ca un simbol al acestei aşteptări, Biserica celebrează în multe locuri Sf. Liturghie înainte de revărsatul zorilor, aprinde una câte una în fiecare săptămână lumânările din coroniţa Adventului, cheamă pe credincioşi să se roage, să-şi purifice sufletele, să trăiască acest timp într-o atmosferă de reculegere, pocăinţă şi abnegaţie, spre a se dispune mai mult şi mai bine la întâmpinarea sărbătorii celei mari.

Dar naşterea Mântuitorului – Crăciunul, nu e decât o comemorare a evenimentului deja întâmplat acum aproape 2000 de ani. Mesia a venit atunci în lume, şi-a instaurat pe pământ împărăţia sa, Biserica, rod al misterului Întrupării şi Răscumpărării Sale. Şi milioane de suflete au beneficiat de belşugul harurilor Lui, şi-au luminat sufletele la învăţăturile şi exemplele Lui, s-au lăsat înflăcăraţi şi transformaţi de harurile aduse de El şi au căpătat imense haruri de mântuire şi sfinţire a sufletelor lor. Însă, cum omenirea e într-un flux continuu şi într-o neîntreruptă schimbare, generaţii care se succed şi iau locul celor ce pleacă în veşnicie, înseamnă că şi Adventul cu acţiunea sa de salvare şi de călăuzire a sufletelor este în continuă lucrare.

Şi noi trebuie să strigăm cu profetul Isaia: «O, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru… O, de s-ar desface cerurile ca Tu să cobori!» (Is 63, 19). Misterul răscumpărării şi al desăvârşirii harului în suflete trebuie să se actueze şi în sufletele noastre. Trebuie să ne lăsăm invadaţi şi transformaţi de harul, de virtuţile şi sfinţenia lui Cristos, dar până să se realizeze aceasta mai este timp de aşteptare şi pentru noi. Iată pentru ce suntem chemaţi să strigăm cu toate puterile sufletului nostru: «Picuraţi, voi ceruri, roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept». El trebuie să coboare cu inspiraţiile Sale, cu sfintele Sale impulsionări spirituale, cu harurile Sale transformatoare ale conştiinţelor noastre.

În acest sens strigă şi Biserica în Apocalips (22, 12-20): «Vino, Doamne, vino!». Tu trebuie să ne mântuieşti, Tu trebuie să ne înzestrezi, Tu trebuie să trasezi sufletelor noastre calea ce-o au de parcurs în viaţă mergând după Tine, ascultând şoaptele chemării Tale, hotărâte fiind să ducă la îndeplinire aşteptările Tale.

Reflectează, suflete al meu, şi vezi ce aşteaptă Domnul de la tine în acest timp, ce anume vrea să faci pentru a consolida acţiunea Lui în inima ta, pentru a da glas şi faptă intenţiilor Sale cu tine. Adoră maiestatea divină care a voit să se angajeze Ea direct la mântuirea şi sfinţirea oamenilor prin Cuvântul Său întrupat. Mulţumeşte-I că s-a gândit şi la tine şi te-a ales ca pe o piesă specială în mecanismul şi organismul economiei Sale răscumpărătoare a lumii şi a sufletelor. Cere-I iertare pentru greşelile de până acum şi angajează-te ferm la urmarea Lui, orice ţi-ar cere şi orice ar dori de la tine.

Cum trebuie să petrecem Adventul?

a) Mai întâi cu o mare şi nezdruncinată credinţă în Dumnezeirea şi Mesianitatea lui Isus Cristos. Isus este Acela despre care Tatăl a spus de două ori: «Acesta este Fiul meu cel prea iubit, pe Dânsul să-L ascultaţi» (Mt 3, 17; 17, 5). Isus este Acela care cu modestie divină, dar şi cu mare sete de adevăr a spus: «Eu şi Tatăl una suntem. Cine mă vede pe mine vede pe Tatăl meu» (In 10, 30). El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. A fost om prin excelenţă, având acel caracter şi toate acele virtuţi pe care le poate avea un om în toată puterea cuvântului. El e Învăţătorul nostru, Mesia cel aşteptat, Răscumpărătorul şi Regele nostru. El va fi şi Judecătorul nostru, atât la judecata particulară cât şi la cea universală. Căci ne va veni în întâmpinare atât îndată după despărţirea sufletului nostru de trup, cât şi la învierea de apoi, când va ratifica în faţa lumii întregi sentinţa ce ne-a dat-o imediat după moarte.

b) Şi iată un al doilea rod şi mijloc al Adventului: să ne pregătim pentru comemorarea la Crăciun a primei Sale veniri în lume, gândindu-ne la a doua Sa venire: la dubla Sa judecată, cea particulară şi cea universală. De aceea în evanghelia primei duminici din Advent (B) ni se spune: «Fiţi atenţi, vegheaţi şi vă rugaţi pentru că nu ştiţi când va fi timpul. Aşa cum un om, plecând în călătorie, lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!» (Mc 13, 33-37).  A veghea înseamnă a avea atenţia mărită, îndreptată spre simţurile noastre şi interiorul nostru. Simţurile, şi în special văzul şi gustul, trebuiesc ţinute în frâu, să nu le dăm frâu liber. Adventul se mai numeşte şi postul Crăciunului. E adevărat, în timpurile noastre, Biserica nu mai cere post propriu-zis, ci reţinere de la petreceri şi bucurii zgomotoase. Dar noi nu vom omite a ne programa o mortificare specială a gustului în fiecare zi, şi alte renunţări voluntare, ce ni le vor inspira harurile lui Dumnezeu şi pietatea noastră personală. E bine să ştim că în măsura în care vom şti să ne mortificăm, vom putea să ne aşteptăm şi la haruri mai mari şi mai însemnate din partea Mântuitorului-Mesia.

c) Apoi, să ne rugăm. Să ne rugăm mai mult şi mai bine. Să ne propunem o rugăciune specială pentru acest timp. O vizită deosebită la Prea Sf. Sacrament sau ceva deosebit în cinstea Sf. Fecioare. Chiar un « Ave Maria » în plus, recitat cu cea mai mare căldură şi dragoste în suflet, nu va rămâne fără răsplată. Dar mai ales, pentru că rugăciunea cea mai preţioasă este cea mintală, meditaţia, să ne străduim a medita mai bine şi mai cu folos; cu atenţie şi plini de dragoste către Isus cel care din dragoste se face om, îmbracă înfăţişarea noastră şi ia asupra Lui toate mizeriile noastre, spre a le ispăşi, a le îndulci, a le transforma în mărgăritare vrednice de cer. Meditând bine asupra judecăţii particulare şi universale, sufletele noastre se vor îngrozi de păcat şi vor fi determinate la convertire şi la rugă stăruitoare către Cristos, ca să vină să ne mântuiască, să ne ierte şi să ne ducă generoşi pe urmele Sale.

Iată suflete al meu program de jertfă şi rugă, de pocăinţă şi reculegere în întâmpinarea Marelui Rege-Mesia. Ce ai de gând să faci în mod deosebit în acest timp?

De vrei să ai parte de harurile speciale ale Pruncului dumnezeiesc din iesle, programează-ţi cadourile cu care vrei să te prezinţi la ieslea Lui, în Noaptea Sfântă şi în zilele frumoase ale Naşterii Sale.

Pr. Ionel Pojum (“Sacré Coeur”, 29 noiembrie 1997)

Hramul Bisericii Sfânta Cruce din Bucureşti

Impunătoarea şi inedita siluetă modernă a Bisericii Sf. Cruce, construită pe Şos. Mihai Bravu din Bucureşti între anii 1992-1998,  în data de 14 septembrie 2011, devenise neîncăpătoare.

Seara, la ora 18.00, enoriaşii parohiei şi nu numai, au participat la Sf. Liturghie solemnă, prezidată de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sf. Iosif. Preoţii au înaintat cu greu spre Sf. Altar. Au fost momente emoţionante, înălţătoare putem spune, văzând în faţa procesiunii celor 20 de preoţi care au concelebrat Sf. Liturghie, ministrantul purtând crucea, însoţită de lumânări aprinse.

Induioşătoare a fost predica Pr. Ioan Răileanu,  primul preot-fiu al parohiei noastre. Era imposibil să nu mişte şi cele mai împietrite suflete. Atât de frumos, convingător ne-a vorbit despre Sf. Cruce, subliniind că de fapt când privim Crucea, nu ne gândim la o bucată de lemn, ci la Isus răstignit pentru răscumpărarea noastră. Cu atâta dăruire a vorbit şi despre Sf. Fecioară Maria, care este şi Măicuţa noastră, îndemnându-ne să ne rugăm la Sf. Maria, Mijlocitoarea noastră la Fiul ei, Isus.

La sfârşitul Sf. Liturghii, Pr. Ionel Pojum, parohul bisericii, a mulţumit predicatorului, Pr. Ioan Răileanu, pentru deosebita predică, a mulţumit preoţilor pentru participare la solemnitate, a mulţumit corului pentru pregătirea specială pentru acest eveniment. Ne-a relatat şi unele trăiri din pelerinajul cu un grup de 35 de enoriaşi, în Ţara Sfântă, accentuând mulţumirea sufletească că au făcut Calea Sfintei Cruci, mergând pe drumul străbătut de Isus.

Indemnăm trecătorii bucureşteni şi nu numai, să intre în acest lăcaş de cult măreţ (al cărui ctitor este Episcopul Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, Cornel Damian) pentru a spune în gând o rugăciune şi pentru un moment de linişte.

Ca încheiere, parafrazez cuvintele Fer. Papă Ioan Paul al II-lea: “Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi”.

Irma Manoliu

Pelerinaj pe urmele lui Isus şi ale Mariei

Gândul că în dimineaţa aceasta te trezeşti în patul tău, iar diseară îţi aşterni perna aproape de grajdul în care s-a născut Mântuitorul, este unul care oricăruia dintre noi i-ar da fiori de bucurie şi aşteptări.

Dar, când mi se propune un pelerinaj, iar acesta mai este şi în Ţara Sfântă, adică în Israelul de astăzi, nu se poate să nu te încerce un gând de reţinere. De ce?

Vorba unor colegi, Israelul, nu-i aşa?!, e un loc unde nu te-ai simţi in largul tău dacă urmăreşti ştirile unor televiziuni mult prea preocupate de a reda senzaţionalul decât realitatea pură. De altfel, fusesem întrebat înainte dacă mi-am luat în bagaj vesta antiglonţ şi casca militară.

În plus, mi-am tot pus întrebarea cine ne va fi ghid şi cum va fi grupul cu care împarţi o săptămână din viaţa ta. Întrebări fireşti pentru că de aceste variabile contează mult reuşita unui pelerinaj în locurile sfinte. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru grupul unit care am fost, pentru bucuria şi grija pe care fiecare a încercat să le împărtăşească şi celorlalţi.

Am avut, totodată, un lider de grup, pe Pr. Ionel Pojum, doritor şi el de a face un pelerinaj autentic, de rugăciune şi meditaţie (şi cum altfel când ai Liturghie acolo unde s-a făcut prima Liturghie a lumii sau unde Mântuitorul tău şi-a dat viaţa pentru tine, păşind pe locul unde sângele său s-a prelins pe pietrele de sub picioarele tale), dar şi de descoperire, de revelare a geografiei, a spaţiului pe care de multe ori le redai duminică de duminică la Liturghie şi pe care le predici, uneori fără să le înţelegi deplin. Exact ce îmi doream şi eu, o revelaţie, dar şi o întărire a credinţei, o înduhovnicire, cum ar spune prietenii noştri bizantini.

Cum rămâne cu siguranţa personală?

Mulţi dintre apropiaţi au considerat că exagerez, spunându-le ulterior că m-am simţit mult mai sigur în Israelul-Palestina de astăzi, decât acasă. Cum să nu, dacă vezi patrulând armata peste tot, cu controale foarte stricte peste tot în zonele sensibile, iar toată lumea interesată de a atrage cât mai mulţi pelerini europeni, de cele mai multe ori unica sursă de venit pentru o serie de urmaşi ai lui Avraam.

Pe unde ne-au purtat paşii?

Betlehem, Ierusalim, Iordanul, Marea Moartă, Ierihon, Nazaret, Galilea (cu muntele Tabor, Cana Galileii, Cafarnaum, lacul Tiberiadei şi plimbarea pe lac cu „Barca lui Isus”), Haifa şi Carmelul, Tel Aviv cu oraşul vechi Jaffa. Adică, mai mult sau mai puţin, tot ce e mai important.

Lucruri pe care nu le poţi uita tot restul vieţii?

Fervoarea creştinilor la locurile sfinte, Golgota şi tot  complexul Sf. Mormânt; Calea Crucii şi toate locurile legate de momentul biciurii, batjocoririi şi condamnării lui Isus (cum să nu fii fericit când, dimineaţa, încă pe întuneric, deschizi ziua însoţind cu o cruce în spinare, precum Simon din Cirene, pe Isus în drumul său spre Calvar); tulburătoarea pictură din Biserica Catolică Armenească din dreptul staţiunii a 3-a, cu toată suflarea din Ceruri în plângere şi suferinţă acompaniind un Isus căzând pentru prima oară; Biserica Buneivestiri din Nazaret cu cupola sa deosebită în formă de crin (cu adevărat cea mai mare biserică din Ţara Sfântă); Biserica Nativităţii si Grota Laptelui din Bethlehem; Muntele Fericirilor cu biserica sa octogonală a celor 8 fericiri enunţate aici de Mântuitorul şi cu grădinile sale deosebite (cum să nu trăieşti cu bucurie Sf. Liturghie pe pietrele de aici, când ştii că Isus a definit aici poate cele mai tulburătoare motive pentru care omul să fie fericit); Biserica Naţiunilor de lângă Grădina Măslinilor pe locul unde Isus a asudat sânge; complexul Sancti Petri in Gallicantu de pe Muntele Sion, unde era casa lui Caiafa şi unde Isus a fost întemniţat, iar Sf Petru a abjurat de trei ori înainte de a cânta cocoşul; Bisericile din Ein Karem (în memoria naşterii Sf. Ioan Botezătorul şi a vizitei Sf. Fecioare la verişoara ei, Elisabeta); complexul Bayt Sahur (câmpul păstorilor de lângă Bethlehem cu biserica ei deschisă spre cer şi cu preamărirea lui Dumnezeu prin vocile noastre intonând un binemeritat Gloria in excelsis); Biserica Dominus flevit (Domnul a plâns soarta Ierusalimului atunci când, ucenicii săi, ca în zilele noastre, de pe dealurile Muntelui Măslinilor, admirau măreţia Oraşului Păcii, el prezicând dărâmarea sa); Muntele Tabor cu biserica franciscană a Schimbării la Faţă; Nazaretul în ansamblul său, biserica din Cana Galileii de pe locul unde Isus a făcut prima minune; complexul Tabgha cu hrănirea mulţimilor cu doi peşti şi cinci pâini, respectiv cu enunţarea primatului Sf Petru; Cafarnaum cu toate locaţiile sale: sinagoga veche (multe dintre învăţăturile lui Isus au fost făcute aici) şi casa lui Petru; Biserica Ortodoxă a Izvorului Maicii Domnului, pictată de români; Muntele Carmel cu biserica de referinţă a carmelitanilor; Muhraka cu biserica franciscană a sacrificiului lui Ilie. Şi poate multe altele pe care memoria de acum le-a uitat.

Trăiri personale intense?

Calea Crucii, de care am amintit deja, dimineaţa la ivirea zorilor; Sf. Liturghie pe locul Calvarului unde a fost atât de multă suferinţă; reamintirea botezului cu scufundarea în Iordan, precum primii creştini; surpriza spălării picioarelor în timpul Liturghiei din Cenacol, unul câte unul fiecare pelerin refăcând gestul umilinţei lui Isus către apostolii săi; ca şi reînnoirea jurămintelor de la căsătorie chiar în biserica din Cana Galileii.

Dar tot pelerinajul nu ar fi fost un succes, dacă nu am fi avut un preot care să ne ghideze şi să ne formeze în acest drum, alături de parohul cu care am plecat din ţară.

Când te gândeşti la un ghid turistic, poţi să îţi închipui o persoană care cunoaşte bine împrejurimile şi care încearcă să lege geograficul de istoric. Noi am avut parte de un părinte spiritual mai degrabă, adică o persoană care ne-a făcut să ne simţim mai aproape pe Cristos. Atent la detalii, la nevoile fiecăruia, calm, dar şi ferm când împrejurările o cereau. Adaptând şi improvizând uneori suficient de atent ca să beneficiem din plin de fiecare moment al pelerinajului, acest preot mi-a arătat ce înseamnă să fii dedicat, să îţi placă ce faci, deşi săptămână de săptămână e greu să rămâi constant cu fiecare grup pe care îl ai. Şi pentru că poartă un nume, vă recomand să mergeţi într-un pelerinaj prin Ţara Sfântă cu Pr. Cristian Văcaru. Nu o să regretaţi şi, precum musulmanul are între cei cinci stâlpi ai credinţei, un pelerinaj la Mecca, la fel, şi pentru noi, creştinii, ar fi o obligaţie morală un drum spiritual pe urmele lui Isus şi ale Mariei.

Florin Ardelean

Sfânt Tereza a Pruncului Isus

Doresc să te urmez, pe calea copilăriei spirituale, ce ne conduce la Isus.

E un îndemn la simplitate şi curăţie

Departe de păcat şi nestatornicie

Ca să dobândim Cerul, ”pe calea mică”, urmată de sfântă, cu o mare vrednicie.

Micuţa Carmelitană, aleasă de Dumnezeu, pentru viaţa consacrată

A fost, de la o vârstă fragedă, la sfinţenie chemată

Şi fiind mare cunoscătoare a Scripturilor

A devenit în Biserică, Doctor al învăţăturilor,

Îndrumătoarea şi Patroana Misiunilor

În locul iubirii de bunuri, Tereza L-a pus pe Cristos

Ce-l aşteaptă-n Tabernacol, pe tot omul credincios

Plin de speranţă e gândul, ce ne conduce la El

Să-L primeşti cu umilinţă şi smerenie mereu

Trăind astfel Euharistia, în Comuniune Sfântă cu  Dumnezeu.

Printr-un har divin, Sfânta Tereza a fost virtuoasă şi nevinovată

Pe tot timpul vieţii Sale, atât de scurtă şi de minunată

Iubind pe Cristos, şi dorind Cerul, mai presus de toate

A reuşit să urmeze chemarea vocaţiei Sale, puternice şi nestrămutate

Şi fiind Mireasa Domnului, a fost de la început pentru veşnicie chemată

Atât de pură, frumoasă, delicată, înţeleaptă şi Sfântă

”Mica” Tereza ne conduce pe cărarile vieţii, şi fiind smerită

Nu-şi face simţită prezenţa, şi nu cere răsplată, când pentru noi mijloceşte

E mereu cu evlavioşii Ei şi cu modestie şi dragoste îi ocroteşte

Face minuni şi de necazurile vieţii mereu ne păzeşte.

La sfârşitul vieţii sale, încercările credinţei au fost multe şi chinuitoare

Dar i-au dobândit mari merite, la Dumnezeiescul Soare

A luptat din iubire pentru cele sfinte şi mântuitoare

Ca după moarte să primească Cununa lui Isus

Căruia cu multp cinste, i-a fost ”Ucenic” Supus.

”Calea mică, a copilăriei spirituale”, s-o urmăm ne sfătuieşte

”Căci prin ea, cel ce-o urmează, har la Dumnezeu găseşte”

Şi în clipa cea din urmă, când vom fi chemaţi la El

”Copilul” curat la suflet, va învinge ce e greu

Prin încredere totală, şi abandonare fericită, în braţele lui Dumnezeu

Eu te rog Sfântă Tereza, floare albă mult iubită de Isus

Din Cer, de la Domnul nostru, să-mi obţii cele de sus

Şi prin mijlocirea-ţi sfântă, viaţă bună să îmi dai

Să aleg a Ta chemare, suav trandafir alb

Ca urmându-Te pe Tine, să ajung curând în Rai.

Maria-Doina Paşca