Ca religia creştină să existe, ca Biserica să dureze, ca noi înşine să ne bucurăm astăzi de această zi frumoasă, a fost necesară învierea lui Cristos? Nu sunt şi alte religii care nu sunt creştine şi totuşi au zile de sărbătoare, de bucurie şi comunităţi destul de mari? Sunt, dar ca să fie o religie creştină, era necesar un Cristos mort şi înviat. Cristos însuşi afirmă în mod explicit această trebuinţă în faţa celor doi ucenici care mergeau la Emaus: Nu trebuia oare să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa?. Mai apoi va adăuga: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi. Deci, moartea şi învierea lui Isus erau necesare.

Această necesitate o afirmă şi sfântul Paul când spune: Dacă Isus Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm drept martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat Cristos, pe care nu l-a înviat. Biserica s-a născut din evenimentul învierii lui Isus şi din credinţa pe care apostolii au avut-o în Cristos înviat. În predica lor ea forma obiectul principal.

Noi privim învierea lui Isus ca necesară din diferite unghiuri, ca de exemplu: fără învierea din morţi Isus ar fi trecut în istoria omenirii ca un mare înţelept, binefăcător, mag, profet etc., dar nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu; fără învierea lui Isus, ce rost ar mai avea viaţa pentru majoritatea oamenilor pentru care ea nu este decât un chin? Ce rost are să te chinui când moartea este o soluţie la îndemâna oricui? Sinuciderea ar fi medicamentul cel mai ieftin. Grecii, romanii şi alţii se foloseau din plin de acest medicament al morţii.

Dar sfântul Petru scoate în evidenţă necesitatea învierii pentru speranţa vieţii, spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după mare mila sa, prin învierea lui Isus Cristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie şi adaugă: Dumnezeu l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă, pentru ca nădejdea şi credinţa noastră să fie în Dumnezeu.

Sfântul Paul este de aceeaşi părere şi spune: Nădejdea nu înşală, fiindcă dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. În chip deosebit autorul Scrisorii către Evrei este acela care scoate în evidenţă necesitatea învierii lui Isus pentru misiunea sa de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Autorul demonstrează că puterea de mijlocire a unui mort este moartă, că fără înviere puterea de mijlocire, funcţia preoţească a lui Cristos ar fi rămas moartă. Noi ne rugăm morţilor, celor sfinţi din paradis şi celor sfinţi din purgator şi le cerem să mijlocească pentru noi, dar numai în virtutea învierii lui Isus, de care aceşti sfinţi se bucură din plin. Dacă Isus n-ar fi înviat, ei n-ar avea nici o putere de mijlocire. După cum cadavrele nu mai folosesc la nimic celor vii, la fel, sufletele celor morţi ar fi rămas simple cadavre spirituale, probabil în limb, unde ar fi rămas şi sufletul lui Cristos, dar adevărul Scripturii era clar, aşa cum îl relatează profetul David, anume că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Mesia în locuinţa morţilor, numai că apostolii nu l-au înţeles decât după faptul învierii, mai ales după Rusalii.

Numai prin înviere Isus a putut intra în slava sa de mare preot, străbătând cerurile şi desăvârşindu-se, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veşnică, fiindcă s-a aşezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri, deoarece unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos care s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.

Pe lângă această teologie a necesităţii morţii şi învierii lui Isus, pentru a înţelege mai bine însemnătatea lor, este necesar să facem şi puţină filozofie.

Dacă vorbim de o necesitate, trebuie să ne referim mai întâi la unul singur care este necesar: Dumnezeu. Şi, dacă Isus afirmă necesitatea învierii, în primul rând trebuie să o raportăm la Dumnezeu, fiind necesară spre slava sa. Despre noi, fiinţe contingente, care pot să fie şi să nu fie, nu poate fi aplicat cuvântul necesar decât în raport cu slava lui Dumnezeu în care a trebuit să intre Cristos. De aceea spune sfântul Paul: Dacă ne-am pus nădejdea în Cristos numai pentru această viaţă, suntem cei mai nefericiţi dintre oameni, fiindcă numai pentru cel ce se plasează în Dumnezeu învierea lui Cristos devine o necesitate. Este necesar ca un Dumnezeu atotputernic să fie creator. Dumnezeu, fiind creator din fire, creatura sa poate fi altfel decât un act necesar? Eu, tu, el, noi nu suntem necesari, dar actul creator concretizat în noi, în mod necesar suntem opera lui Dumnezeu menită să-i aducă slavă, preamărire, cinste veşnică. Din acest motiv suntem cuprinşi în actul învierii lui Isus, în acel trebuia să moară, să învie şi să intre în slava sa. Dintr-un alt punct de vedere, Ispititorul, ducând la păcat pe Adam şi Eva, a adus cea mai mare injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinţă ca această injurie să fie reparată. Nu se putea repara fără a fi inclus şi omul în acest act al atotputerniciei, înţelepciunii, bunătăţii şi dreptăţii divine. În faţa omului, Şarpele l-a înfăţişat pe Dumnezeu ca mincinos, zicând: Nicidecum nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu. Unde mai este onoarea Tatălui? Cum îl poate aduce pe om la adevăr? Prin credinţa în iubirea sa. De l-ar fi nimicit sau de l-ar fi osândit pe loc, biruinţa ar fi fost de partea Satanei, fiindcă el urmărea acest lucru: compromiterea cinstei lui Dumnezeu. Iată cum problema slavei lui Dumnezeu a devenit problema necesităţii mântuirii omului.

Între Creator şi creatură trebuie să fie în mod necesar o legătură, un raport. Învierea era necesară din punct de vedere al credinţei pe care se bazează raportul dintre Dumnezeu şi om. Acest raport este iubirea, credinţa şi speranţa: trinitatea virtuţilor teologale, daruri divine pentru o legătură spirituală necesară învierii omului. În acest context, Maria Magdalena este model de credinţă, speranţă şi iubire. Deseori ne trezim ca în faţa unui mormânt gol: trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se pare că nu este nimic. Dar, lângă un “gol” udat de lacrimi, poate apărea Isus înviat, dacă este recunoscut ca Raboni-Învăţător al vieţii. Nici o lacrimă nu curge în zadar, ea umple întotdeauna un gol. Din acest motiv vă adresez îndemnul lui Isus făcut femeilor din Ierusalim pe drumul Calvarului: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe fiii voştri, fiindcă aveţi multe goluri de umplut, multe feţe de spălat şi multe inimi de înmuiat pentru a obţine o frământătură nouă, vrednică de banchetul pascal al Tatălui ceresc dat în cinstea Fiului său care a fost mort şi a înviat. De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Şi eu îl voi învia în ziua de apoi.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=155

Într-o zi, Dumnezeu i-a arătat profetului Ezechiel un câmp întins pe care erau o mulţime de oase uscate şi i-a zis: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Şi Domnul a adăugat, văzând nedumerirea profetului: Porunceşte asupra acestor oase şi le spune: “Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia”. Şi Ezechiel a zis în numele Domnului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste aceşti morţi şi vor învia! Şi a intrat Duhul în acele oase şi morţii au înviat. A fost o înviere reală? Nu, ci o viziune profetică.

Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Naim şi pe Lazăr; sfântul Petru învie pe tânăra Tabita din Iope; sfântul Paul învie pe tânărul Eutichie din Troa. Au fost toate aceste învieri în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum a fost învierea lui Cristos şi cum va fi învierea morţilor în ziua de apoi? Nu. Au fost minunate, dar au prefigurat doar adevărata înviere. La cei care au fost înviaţi de Isus, de Petru şi Paul etc. trupurile dinainte au reprimit sufletul, dar aşa cum se întoarce cineva acasă, după ce a părăsit-o un timp şi pe care o găseşte aşa cum a lăsat-o, mai nouă sau mai veche, mai curată sau mai murdară etc.; toţi cei înviaţi au rămas supuşi morţii pentru a doua oară.

Învierea lui Isus a fost altfel. Ea s-a produs prin acţiunea atotputernică a Duhului Sfânt asupra firii omeneşti şi, aşa cum a realizat în Isus întruparea, aşa realizează acum divinizarea Întrupării prin viaţa veşnică, firea omenească se face părtaşă de natura divină pentru veşnicie: sufletul intră în trup ca într-o casă nouă, este aceeaşi de mai înainte şi totuşi este alta, incomparabilă cu cea dinainte: trupul este trup îngerizat, luminos, subtil, agil. Într-un cuvânt, aşa cum ne-a asigurat Isus, la înviere vom fi ca îngerii lui Dumnezeu, cu specificul uman pe care ni-l va da trupul îngerizat. Învierea de apoi este reală, nu figurativă, ca aceea pe care a văzut-o Ezechiel; este permanentă: Cristos înviat nu mai moare, pe când cei înviaţi de Isus, pomeniţi în evanghelii, au murit din nou; trupul înviat cu adevărat este strălucitor, mai luminos, asemenea cu trupul lui Isus de pe Tabor; este impasibil, adică nu mai este supus suferinţei şi morţii; este agil, adică spaţiul nu mai are nici o influenţă asupra lui, într-o clipă poate fi în orice loc; subtil, materia nu-i mai poate fi obstacol, trece prin stâncă, prin uşile încuiate etc.

Ca în noi învierea de apoi să aibă efectul învierii lui Isus, ni se cere colaborare cu Duhul Tatălui care l-a scos din mormânt. Cei înviaţi de Isus, Petru şi Paul n-au depus nici un efort pentru învierea lor şi au murit din nou. Isus, ca învierea noastră să aibă aceleaşi proprietăţi ca ale trupului său înviat, adică să fie real, permanent, agil, impasibil, subtil, strălucitor etc. ne cere adeziunea voinţei, să vrem şi să dorim învierea; iar ca să o realizăm, ne cere efortul de a primi darurile aduse de dincolo de moarte şi de a conlucra cu Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, de a primi şi de a trăi Botezul şi Euharistia, mărturisind moartea şi învierea lui până când va veni cu slavă ca să prefacă trupul smereniei noastre în asemănarea trupului măririi sale, aşa cum ne sigură sfântul Paul.

Întrezărim că minunea prefacerii trupului nostru în asemănarea trupului său glorios va fi o minune mai mare decât cea a învierii lui Isus din faptul că îngerii o aşteaptă cu multă nerăbdare, ea fiind pentru ei ca un izvor nou de lumină în strălucirea divină a învierii lui Isus, fiindcă se bucură de convertirea oricărui păcătos, convertire care grăbeşte momentul descoperirii fiilor lui Dumnezeu, cum ne spune sfântul Paul, fiind fii ai învierii.

Învierea lui Isus a fost minunea prin excelenţă. Prin ea s-a încheiat doar marea dramă a împăcării omului cu Dumnezeu şi a luat fiinţă trupul mistic al lui Cristos, sfânta Biserică, predestinată pentru victoria finală, fiindcă porţile iadului nu o vor birui. Măreţia Bisericii stă în a fi una în iubire cu Isus; în a fi sfântă prin tainele primite de la el; în a fi catolică, după porunca lui, prin învăţătura dusă la toate popoarele şi apostolică, păstrând succesiunea pe piatra credinţei lui Petru. Acum Biserica arată ca o armată bine organizată pe câmpul de luptă, sau, pentru unii, ca un câmp plin de oase uscate, dar când va ajunge la victoria finală, acest trup mistic este sortit învierii glorioase. Dacă la moartea lui Isus s-a cutremurat pământul, s-au înspăimântat gărzile de la mormânt şi au înviat câţiva morţi pentru câteva clipe şi s-au arătat prin cetatea Ierusalimului, dar la învierea trupului mistic se va cutremura şi se va înnoi întregul univers, întreaga creaţie va tresălta de fericire la vederea slavei fiilor lui Dumnezeu, fiindcă Isus însuşi va da strălucire norilor de pe cer, îngerii îl vor însoţi şi vor suna trâmbiţele deşteptării celor adormiţi; nu va fi un singur înger care să dea la o parte piatra de la intrarea în mormânt, sau doi în mormânt pentru a spune că nu mai este nimeni acolo, ci toate cele nouă coruri îngereşti îl vor însoţi pe Isus care îi va aduna pe cei drepţi din toate colţurile pământului şi-i va conduce în împărăţia Tatălui.

Abia atunci vom înţelege rostul cântării de azi: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, strigând cu bucurie victoria definitivă: O moarte, unde este biruinţa ta? O iadule, unde este ghimpele tău? Acum se instaurează siguranţa definitivă: Dreapta Domnului şi-a arătat puterea, m-a înălţat. Nu voi mai muri, ci voi trăi şi voi povesti faptele Domnului.

Spre a ajunge la marea sărbătoare a învierii din ziua de apoi, să o trăim pe cea de azi, aşa cum ne îndeamnă sfântul Paul: într-o viaţă nouă, asemenea lui Cristos! Să nu mai fim sclavii păcatului! Să fim morţi pentru păcat şi să trăim pentru Dumnezeu!

Să-l rugăm pe Isus să ni-l trimită pe Duhul Sfânt, aşa cum el

s-a rugat Tatălui ceresc să-l trimită asupra ucenicilor săi, pentru a-i învia din morţi: Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=154

De lucrurile triste, dureroase, ruşinoase etc. nu ne putem aminti niciodată cu plăcere, ci din contra, căutăm să le uităm cât mai repede. De ce totuşi Biserica insistă să ne gândim cu recunoştinţă, ba chiar să contemplăm cu bucurie suferinţele lui Isus, asemenea sfântului Paul? Desigur, nu spre a le vedea tragicul lor, ci dragostea care le-a dat valoare mântuitoare, fiindcă fără iubire, suferinţa nu are nici o valoare; dar văzându-le, să putem spune cu apostolul Ioan: Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea lui Dumnezeu pe care o are faţă de noi. Tocmai pentru că suferinţele lui Isus sunt dovada iubirii faţă de noi, de aceea, plecând cu ucenicii de la Cina cea de Taină spre Grădina Măslinilor, locul agoniei, au intonat cântări de psalmi.

Interesant, grozăvia chinurilor o deducem tocmai din acele cântări de laudă ale lui Isus. Niciodată n-au făcut evangheliştii această remarcă până acum: Isus cântă numai în preajma morţii. Este cântecul lebedei? De ce numai acum? Fiindcă a sosit ceasul său, ceasul eliberării şi al fericirii, al preamăririi, al revelaţiei supreme. Mai sunt doar câteva ore şi va putea spune: S-a săvârşit, adică mi-am împlinit menirea pe pământ, pot pleca liniştit. Povara crucii nu l-a apăsat numai pe drumul Calvarului, ci a simţit-o toată viaţa, din care cauză exclamă cu durere la un moment dat: Generaţie necredincioasă şi stricată, până când voi fi cu voi şi vă voi îndura?. Acum se bucură că peste puţin timp se va elibera, o va oferi Tatălui în schimbul coroanei de glorie.

În Grădina Măslinilor, Isus transpiră sânge. Normal, după o astfel de transpiraţie, trebuia să urmeze decesul. De ce totuşi nu a murit? În pătimire a fost susţinut de atotputernicia firii sale dumnezeieşti, dar nu spre a-i uşura povara, ci spre a-i da posibilitatea să o ducă peste puterile sale omeneşti. Iconografia creştină, înţelegând misterul implicării Tatălui ceresc în agonia lui Isus, ni-l arată pe Tatăl susţinându-i crucea din spate, ca şi cum el însuşi ar fi fost răstignit. De fapt, apariţia îngerului care l-a întărit, confirmă acest lucru. În acest sens putem spune că Dumnezeu a suferit pentru mântuirea noastră.

Dacă în agonia din Grădina Măslinilor a fost necesară intervenţia divină pentru a nu muri, cu atât mai mult acest ajutor va fi necesar la biciuirea şi încoronarea cu spini, la purtarea crucii până pe Calvar, în momentul răstignirii şi a celor trei ore de pe cruce.

Cineva şi-a pus întrebarea: Ce groaznică lipsă a cerut o asemenea jertfă? Când Ierusalimul a fost asediat, în cetate, unde erau adunaţi cam trei milioane de evrei veniţi din toată lumea pentru sărbătorile de Paşti, s-a făcut o foamete îngrozitoare. Istoricul Iosif Flaviu spune că oamenii mâncau fân ca animalele şi rodeau curelele de la încălţămintele morţilor precum câinii. O femeie, cu numele Maria, într-o clipă de disperare şi-a tăiat copilul din braţe, l-a fript şi l-a mâncat. De fapta ei s-au îngrozit şi romanii păgâni. Lipsa hranei ajunsese la culme. Când îl vedem pe Isus jertfit pe lemnul crucii, ne întrebăm: Oare ce lipsă atât de mare a necesitat o astfel de jertfă? Cu atât mai mult cu cât apostolul Ioan spune că Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat deja de la întemeierea lumii. Lipsea adevărata viaţă: harul. În har stă toată măreţia omului, asemănarea sa cu Dumnezeu, pierdută de Adam prin păcat. Redobândirea harului necesită un nou act creator din partea voinţei lui Dumnezeu. Reînzestrarea sufletului omenesc cu har înseamnă îndumnezeirea lui. Pentru aceasta spunea sfântul Bonaventura: Dacă am vedea un suflet în starea harului sfinţitor, am muri de fericire, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi. Sfântul Vincenţiu Ferrer pune partea negativă: Dacă am vedea un suflet în starea păcatului de moarte, am muri de groază, am crede că este diavolul în toată urâţenia lui. Suferinţele lui Isus au menirea să ne dea ceea ce ne lipsea: strălucirea divină a harului, viaţa cea nouă, de aceea ele pun în evidenţă caritatea divină, fiindcă mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi, nimeni nu are. De fapt, cu iubirea cu care Dumnezeu se iubeşte pe sine, ne iubeşte şi pe noi. Ispititorul, ducându-i la păcat pe Adam şi Eva, a adus cea mai urâtă injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinţă ca această injurie să fie înlăturată; altfel Dumnezeu însuşi ar fi rămas ca un învins, ca un mincinos; fiindcă Dumnezeu le spusese protopărinţilor că, de vor mânca din pomul oprit, vor muri; iar Satana le-a spus că nicidecum nu vor muri, ci vor fi ca Dumnezeu. Astfel problema onoarei sale a devenit problema mântuirii noastre.

Recunoştinţa noastră trebuie să stea în faptul următor: problema mântuirii ne implică să conlucrăm în mod conştient şi responsabil cu voinţa lui Dumnezeu pentru a recupera gloria sa, pentru o biruinţă definitivă asupra Satanei şi de închidere a infernului.

Sărutul, pe care îl vom pune pe cruce în această zi, să fie un jurământ de credinţă pentru fiecare dintre noi; să fie o lepădare totală de Satana şi de faptele lui; să fie un act de iubire recunoscătoare faţă de Isus, care a umplut cu har abisul dintre om şi Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Ieronim, gândindu-se odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne, cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aş vrea să-ţi dau ceva ce-mi aparţine, ca să-ţi dovedesc că te iubesc! Şi Isus i-a răspuns: Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu!

Acelaşi lucru ne cere azi Isus: păcatele; el vrea să le spele în sângele său.

Într-o localitate din Germania, Würzburg (Bavaria), se află un crucifix minunat. Mântuitorul şi-a desprins mâinile din cuie pe cruce şi apare cu braţele ca şi cum ar strânge pe cineva la pieptul său. O istorioară spune că într-o noapte, un hoţ a intrat în biserică; ajuns în faţa crucifixului, a văzut pe capul lui Isus, peste coroana de spini, o coroană cu pietre preţioase, care, în lumina candelei de la altar, străluceau feeric. Hoţul a urcat pe un scaun şi a întins mâinile să fure coroana preţioasă; deodată simte că este strâns în braţe… Ar fi voit să coboare şi să fugă, dar era imposibil să se desprindă din braţele Răstignitului. L-au străpuns toţi fiorii de groază; numai că privirile lui sălbatice se întâlnesc cu privirile blânde şi pline de iubire ale lui Isus. Pe jumătate mort de frică şi de ruşine, hoţul a reuşit să îngâne: Doamne, iartă-mă! Şi, încurajat de privirile milostive ale lui Isus şi-a început spovedania întregii sale vieţi. Cu cât se destăinuia mai sincer, cu atât privirile lui Isus apăreau mai pline de iubire şi de milostivire. Trei ore au stat aşa: Isus şi hoţul, faţă în faţă. Şi, când în cele din urmă, Isus i-a spus: Te iert, hoţul a îmbrăţişat crucifixul ca pe cea mai mare comoară, l-a sărutat şi cu ochii plini de lacrimi, a rostit un sincer: Te iubesc. Zorile dimineţii i-au găsit aşa: îmbrăţişaţi precum cei mai buni prieteni.

O Doamne, cu sărutul meu din această seară, vreau să-ţi fur coroana de spini şi harul de a-mi purta crucea zilnică pe urmele tale. Îmbrăţişează-mă şi pe mine, ca pe acel tâlhar, ca zorile veşniciei să ne găsească în dulce prietenie! Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=153

Cu toate că Isus nu şi-a atribuit titlul de preot, spre a nu fi confundat cu preoţia tribului lui Levi, totuşi s-a folosit de termeni preoţeşti pentru a-şi defini mai bine misiunea sa mesianică. În mod deosebit apare ca preot când vorbeşte despre moartea sa. Moartea, pentru duşmanii săi, apare ca o pedeapsă bine meritată pentru păcatul blasfemiei; pentru ucenici apare ca un faliment total; dar pentru el, moartea este o jertfă plină de măreţia unui mister divin şi o descrie folosindu-se de imaginile jertfelor celor mai măreţe din Vechiul Testament; o compară o dată cu jertfa de ispăşire a slujitorului lui Iahve, altă dată cu jertfa de alianţă adusă de Moise la poalele muntelui Sinai; iar sângele vărsat în timpul Paştelui evocă pe cel al mielului pascal. Această moarte, care îi este impusă, Isus o acceptă şi o oferă Tatălui cresc, aşa cum preotul oferă victima şi ca urmare realizează ispăşirea păcatelor, instaurarea noii împărăţii printr-o nouă alianţă care aduce mântuirea poporului său. Pe scurt: el este preotul propriei sale jertfe.

A doua funcţie a preotului din Vechiul Testament era slujirea Torei (Legii). Poziţia lui Isus faţă de Legea lui Moise este clară: a venit să o desăvârşească. Fără să fie legat de litera ei, îi pune în lumină valoarea profundă cuprinsă în prima şi cea mai mare poruncă şi în a doua care îi este asemenea: legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Acest aspect al ministerului său îl continuă pe cel al preoţiei Vechiului Testament, dar îl întrece din orice punct de vedere, deoarece cuvântul lui Isus constituie revelaţia supremă, evanghelia mântuirii, care desăvârşeşte definitiv Legea.

Isus lasă misiunea sa preoţească drept moştenire ucenicilor săi la Cina cea de Taină când le dă, nu numai puterea, dar şi porunca de a aduce aceeaşi jertfă a trupului şi sângelui său: Faceţi aceasta în amintirea mea! şi de a împlini porunca sa cea nouă: V-am dat exemplu ca, precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi.

Apostolii l-au înţeles pe Învăţătorul; devenind preoţii noii alianţe prin preoţia lui Isus, la rândul lor stabilesc urmaşi ai misiunii ce le-a fost încredinţată, pe care sfântul Paul îi numeşte administratorii tainelor lui Dumnezeu şi miniştri ai noii alianţe , iar predica apostolică o numeşte drept un serviciu liturgic.

Şi toate acestea pentru ce şi cine?

Isus adresează o chemare specială pentru fiecare ales ca să participe la preoţia sa, arătând că orice ucenic trebuie să-şi ia crucea, să bea paharul asemenea lui, să-i ducă mesajul în lume până la marginile pământului şi să-i dea mărturie până la moarte. Isus, făcând să participe toţi cei botezaţi la titlurile sale de Fiu şi de rege-Mesia, le conferă preoţia comună, ca să aducă jertfe spirituale. Apostolii vor continua acest gând al lui Isus prezentând viaţa creştină ca pe o liturgie, ca pe un act de cult de o mare valoare. Aşa, de exemplu, sfântul Paul consideră credinţa celor botezaţi ca pe o jertfă; ajutoarele materiale pe care le primeşte de la Biserica din Filipi sunt un parfum de mireasmă plăcută, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu. Pentru el toată viaţa creştinilor constituie un act preoţesc; îi invită pe toţi să-şi ofere trupurile ca pe o hostie vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul spiritual pe care voi trebuie să-l oferiţi, spune Paul romanilor. Acest cult constă atât din laudele aduse Domnului, cât şi din binefacerile izvorâte din punerea bunurilor personale în folosul tuturor.

Scrisoarea sfântului Iacob enumeră actele concrete care constituie un adevărat cult: stăpânirea limbii, vizitarea orfanilor şi a văduvelor, reţinerea de la întinările lumii.

Scrisoarea întâi a sfântului Petru şi cartea Apocalipsei sunt şi mai clare, ele atribuie poporului creştin o preoţie regală, de care se bucura mai înainte poporul lui Israel, adică de a duce popoarelor păgâne cuvântul adevăratului Dumnezeu, asigurându-i cultul care îi place în spirit şi adevăr.

Prin urmare, preotul este omul lui Dumnezeu pentru formarea poporului creştin, a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, înzestrat cu preoţie regală, de a fi lumină călăuzitoare pentru neamurile păgâne. Preotul este sfinţit Domnului prin rugăciunea cea mai fierbinte a lui Isus: Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău! Pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi ca ei să fie consfinţiţi prin adevăr.

Jertfa totală a lui Cristos – holocaustul – pe lemnul crucii recere o jertfă totală din partea preotului, dar şi din partea poporului lui Dumnezeu care este înzestrat cu preoţia regească, fiindcă fără jertfă nici o rugăciune nu are valoare sfinţitoare, mântuitoare. Când preotul celebrează sfânta Liturghie, trebuie să se ofere pe el însuşi lui Dumnezeu, unindu-se cu victima nepătată, cu Isus. Când rosteşte cuvintele Acesta este trupul meu, trebuie să jertfească propriul trup: plăceri, comoditate, mortificaţii, suferinţe etc.; când rosteşte Acesta este potirul sângelui meu, trebuie să ofere grijile pastorale şi toate necazurile care îi vin din partea oamenilor şi, dacă este necesar, chiar propriul său sânge, spre a adeveri cuvintele prin propria jertfă.

Preotul, luat dintre oameni şi pus pentru oameni în cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, are misiunea de a sluji, de a curăţi de păcate, de a hrăni şi de a împodobi mireasa lui Cristos, sfânta Biserică, cu o viaţă sfântă, cu practicarea celor mai alese virtuţi, ca să-şi trăiască cu adevărat preoţia regească în lume. În cadrul acestui popor sfânt al lui Dumnezeu, preotul are rolul inimii care nu are odihnă zi şi noapte, care bate mereu şi pompează sângele, seva dătătoare de viaţă, în toate mădularele. Alte mădulare au dreptul la odihnă, inima nu. Preotul, inimă în inima Bisericii lui Cristos aduce părerile diferite ale credincioşilor la o armonie cât mai perfectă, face ca în comunitate nimeni să nu se simtă străin sau marginalizat, oferă oamenilor siguranţa că în mijlocul lor este un om al lui Dumnezeu şi trăieşte bucuria pascală.

Mulţumind lui Dumnezeu pentru darul întreit al Joii Sfinte, să-l rugăm ca să păstreze pe preoţii Bisericii lui Isus uniţi în dragoste, să fie pentru toţi o Euharistie vie, fiecare să se simtă omul lui Dumnezeu pus pentru oameni, cât mai asemenea cu Cristos: sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de cei păcătoşi şi mereu să avem pe buze rugăciunea sfintei Tereza a Pruncului Isus: O Isuse, veşnic şi mare preot, primeşte-ţi preoţii în adăpostul inimii tale, acolo unde nimeni să nu le mai poată face nici cel mai mic rău! Păstrează nepătate mâinile lor, care ating în fiecare zi preasfântul tău trup! Păstrează nepătate buzele lor, care sunt înroşite de preţiosul tău sânge! Păstrează neprihănite şi curate inimile lor pecetluite de sublimul semn al glorioasei tale preoţii! Fă-i să crească în dragoste şi în fidelitate faţă de tine şi apără-i de contactul cu lumea cea rea! Dă-le, o dată cu puterea de a transforma pâinea şi vinul şi puterea de a schimba inimile în mai bine. Binecuvântează faptele lor cu roade îmbelşugate şi dăruieşte-le apoi coroana vieţii veşnice! Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=152

Patriarhii, profeţii şi sfinţii Vechiului Testament s-au zbuciumat cu problema spiritualităţii neamului omenesc; au voit să-i dea un curs ascendent. Dar Isus? Mântuitorul le apreciază efortul, îl pune în evidenţă şi vrea să-l transmită mai luminos şi eficient pentru viitor. Toată spiritualitatea trecutului este întruchipată în Moise şi Ilie, cărora, Isus pe muntele Tabor le dă o nouă strălucire în lumina feţei sale. Isus a ţinut cu tot dinadinsul să clădească cetatea luminii pe vârful muntelui, ca să servească întregii omeniri ca punct de orientare, ca toţi să poată ajunge în lumina ei, nu numai la convingerea că sunt chemaţi să se împărtăşească din adevărul care îi face liberi, dar chiar de împărtăşirea reală a acestei fericiri.

Ceea ce îi împiedica pe mulţi iudei să ajungă la această împărtăşire a adevărului era mulţimea legilor care le apăsa umerii mult prea greu. Isus le reduce la una singură: legea iubirii, afirmând că Legea, precum cea a sabatului, este făcută pentru om şi nu omul pentru Lege, uşurând astfel povara de pe umerii slăbiţi de păcat.

Isus a demonstrat oamenilor într-un chip magistral că nu ceea ce îi face fericiţi pe acest pământ este bine, ci numai ceea ce este bine îi poate face fericiţi pentru totdeauna, că fără moralitate nu este posibilă o fericire durabilă. Din acest motiv a recomandat înfrânarea poftelor sensibile, fiindcă ceea ce este legat de trup nu poate mulţumi dorinţa spirituală a sufletului care tinde spre infinit. Dar, ca să putem face binele care ne face fericiţi pe pământ, care ne asigură fericirea învierii şi fericirea vieţii veşnice, Isus ne-a dat ca hrană trupul şi sângele său în Euharistie, prin care aducem Tatălui mulţumirea supremă pentru tot ce suntem şi pentru tot ce avem. Cred că în Taina euharistică Isus ne-a dat forma supremă a cultului, legătura intimă cu Dumnezeu, pe care a promis-o femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Vine ceasul şi acum a venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel de închinători îşi doreşte Tatăl. Dumnezeu este duh şi cei care i se închină, se cuvine să i se închine în duh şi adevăr. A-i oferi Tatălui suspinele Duhului Sfânt care se roagă în noi, împreună cu jertfa lui Cristos care pune în evidenţă adevărul suprem al iubirii divine, este ceea ce îşi doreşte Tatăl din partea noastră.

Ernest Renan, scriitor francez (1823-1892), comentează cuvintele lui Isus de mai sus în felul următor: El spune pentru prima dată cuvântul pe care se va clădi aşezământul religiei eterne. El a întemeiat cultul cel mai curat, fără dată, fără patrie, acela pe care îl vor practica spiritele înalte. Nu numai că religia sa în acea zi a fost religia cea mai bună pentru omenire, dar a fost însăşi religia în sensul absolut: şi dacă alte planete sunt locuite de oameni înzestraţi cu darul raţiunii şi al moralităţii, nu se poate ca religia lor să se deosebească de aceea pe care Isus a promulgat-o lângă fântâna lui Iacob.

Isus aduce această religie sublimă şi plină de cea mai înaltă înţelepciune într-un moment când rabinii declarau sentenţios şi cu emfază că, decât să dai învăţătura Legii pe mâna femeilor, mai bine s-o arunci în foc. Iată că Isus pune în evidenţă, prin cultul suprem, valoarea de persoană a femeii, capabilă să i se închine Tatălui în duh şi adevăr.

Mai departe, de importanţă capitală este şi învăţătura lui Isus despre suferinţă. Dacă el a pătimit şi a murit pe cruce, fără să ceară sau să aştepte o intervenţie miraculoasă din partea Tatălui, deşi suferea nevinovat, cu ce drept ne plângem noi cei vinovaţi şi aşteptăm minuni ca să fim eliberaţi de suferinţe? Isus ne-a dat învăţătura sa, pe care a întărit-o cu exemplul său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferinţa şi moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de purificare şi înălţare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta suferinţele şi moartea apar ca o adevărată binefacere, ca o pregătire pentru a intra în slava învierii şi fericirii veşnice, după cum spune Mântuitorul celor doi ucenici în drum spre Emaus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa. Misterul gloriei veşnice este cuprins în ceea ce pătimim pe pământ şi trebuie să fim fericiţi de această garanţie. Cred că avea dreptate Goethe, scriitor şi om de ştiinţă german (1749-1832), când spunea: Cel care niciodată nu şi-a mâncat pâinea în durere şi niciodată n-a petrecut orele de noapte aşteptând în lacrimi dimineaţa, acela nu va cunoaşte puterile cerului. Credinţa că Dumnezeu iubeşte lumea ca un tată, fiindcă a creat-o, în aşa măsură încât îşi sacrifică pe singurul său Fiu, constituie o formidabilă şi nesecată forţă spirituală care înviorează şi înalţă omenirea până la desăvârşire, descătuşând sufletul de lanţurile orgoliului şi ale materiei.

Prin parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor), Isus ne învaţă că legea iubirii este mai presus de legea dreptăţii. Pe când legea dreptăţii tinde spre osânda celui vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze.

Nu trebuie să uităm un alt lucru deosebit de important şi anume: de la Isus avem revelaţia cea mai înaltă despre atributele dumnezeirii. Ar fi o eroare fundamentală să se creadă că poate exista iubire sinceră faţă de oameni acolo unde lipseşte iubirea de ordin metafizic, de ordin supranatural. Cum poate să iubească cineva cu adevărat şi să ajute pe aproapele, dacă nu-i în stare să iubească ceea ce revelează expresia absolutului şi a desăvârşirii? Cum poate cineva să se înduioşeze în mod sincer de durerea şi suferinţa semenilor săi, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creaţiei şi taina existenţei sale? Cum poate cineva să lupte în mod serios şi eficace pentru dreptate şi omenie, pentru progresul societăţii, dacă nu iubeşte expresia cea mai înaltă a ideii de dreptate, de adevăr, bine şi progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic şi imposibil din punct de vedere psihologic. Fără noţiunea iubirii supreme a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sinceră faţă de oameni, deoarece aceasta din urmă nu-i decât manifestarea celei dintâi. De aceea, adevărul moral cuprins în parabola Samariteanului milostiv nu va putea fi depăşit niciodată, fiindcă el reprezintă culmea perfecţiunii atinsă în domeniul eticii.

Religiile superioare se pot judeca după rugăciunile pe care le rostesc, spune Adolf Harnack. Or, în această privinţă, rugăciunea Tatăl nostru, lăsată nouă de Isus, reprezintă expresia desăvârşită a gândirii morale şi religioase. Este rugăciunea simplă pentru cei simpli, dar nespus de profundă pentru mintea cea mai ascuţită şi pătrunzătoare. Prin ea, bogatul şi săracul, cel sănătos şi cel bolnav, stăpânul şi sclavul, femeia şi bărbatul, cel negru ca şi cel alb ca rasă umană, orice fiinţă care este în stare să-i spună lui Dumnezeu Tată, îmi este frate, soră; mă rog pentru ei şi ei se roagă pentru mine. Această comuniune cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu constituie expresia cea mai bogată în conţinut teologic şi moral, fiindcă ruga porneşte de la Duhul lui Dumnezeu din noi şi ajunge la Tatăl prin Cristos Domnul nostru.

Aceste adevăruri să le medităm în faţa crucii cu toată seriozitatea în aceste zile din Săptămâna Mare şi vom înţelege bogăţia spirituală pe care Isus ne-a lăsat-o ca moştenire în testamentul său şi datoria noastră sfântă este de a o transmite mai departe prin viaţa de fiecare zi. Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=151

Omul nou, voit de Dumnezeu şi înnoit prin har, adică prin viaţa cea nouă adusă de Cristos, este şi trebuie să fie înfipt cu rădăcinile în viitor, într-o viaţă care să depăşească viaţa naturală şi pe cea a harului, în viaţa divină, veşnică.

Isaia profeţeşte că Domnul Dumnezeu va face o lume nouă; el dă drept garanţie minunea de la Marea Roşie unde israeliţii trec prin mijlocul apelor ca pe uscat, ceea ce constituia o noutate nemaiîntâlnită, pe când egiptenii, încercând să facă acelaşi lucru, şi-au găsit sfârşitul în valuri. În vederea realizării omului nou, Isaia a încercat să-şi determine ascultătorii să trăiască din viitor, să se ancoreze în el, citez: Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute! Le cerea acest lucru fiind sigur că Dumnezeu va face cu ei lucruri şi mai mari, mai minunate. Desigur că nici Isaia nu bănuia ce fel de viaţă avea să ne aducă Mesia, viaţa divino-umană, cea realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei din Nazaret prin unirea ipostatică şi care avea să fie împărtăşită oamenilor la banchetul euharistic, la sfânta Liturghie.

După sfântul Paul, lumea nouă este aceea care îl cunoaşte pe Cristos, care renunţă la toate şi-l alege pe Cristos, care caută şi îşi află mântuirea prin credinţa în Cristos, se ancorează în viitor prin învierea lui Cristos din trecutul istoric, ca să aibă viaţa veşnică.

Într-un cuvânt, lumea nouă este aceea care, asemenea sfântului Paul, îşi zice şi caută: Pe Isus vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, dând uitării cele trecute, infidelităţile izvorâte din necredinţă, tinzând spre cele viitoare, deoarece, Dumnezeu, când ne-a creat din iubire, când Tatăl veşnic ne-a dat viaţa pământească, a ştiut că îl vom supăra prin păcat, dar la fel de bine ştie că, prin viaţa cea nouă adusă de Fiul în lume, vom ajunge la viaţa cea adevărată în Duhul Sfânt, care ne va face asemenea îngerilor prin înviere şi apoi îl vom iubi veşnic. Bucuria lui Dumnezeu, legată de viitorul nostru, îl determină să dea uitării fărădelegile noastre temporale, ca să-l iubim veşnic.

Căutând cunoaşterea lui Cristos şi puterea învierii lui, pe Duhul Sfânt, experimentăm noul, cum valorile îşi schimbă locul: ceea ce mai înainte era un câştig, acum devine o pierdere. Experimentând noul, omul îşi găseşte personalitatea acolo unde mai înainte credea că şi-a pierdut-o; îşi găseşte fericirea acolo unde mai înainte credea că este numai durere; îşi găseşte viaţa acolo unde mai înainte credea că toate se termină cu moartea.

Mulţi se numesc creştini numai pentru că îl admiră pe Cristos, dar nu-l urmează, de frică să nu se piardă pe ei de ei înşişi, considerând îmbrăcarea în Cristos drept o înstrăinare, datorită exigenţei cuvintelor lui: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze(Mt 16,24). Creştinul care nu riscă lepădarea de sine rămâne ancorat în trecut, în viaţa cea veche. Temându-se de ceea ce este nou, trecutul îi răstigneşte viaţa şi creştinul se materializează în loc să se spiritualizeze. Dar Isus, fiind omul nou, omul viitorului, fiindcă nu a avut teamă de nou riscându-şi viaţa pământească, s-a eliberat de ceea ce este vechi pe lemnul crucii, nu numai pe sine, ci şi pe noi, fiindcă ne-a dat garanţia învierii prin încredinţarea duhului în mâinile iubirii, adică ale Tatălui, care este izvorul oricărei vieţi şi, acela care este în mâna lui, nu mai moare.

Noi trebuie să ne convertim la acest nou fel de a percepe, de a acţiona, de a trăi în viitor prin împlinirea voinţei Tatălui în prezent, ca în viitor să avem liniştea şi seninătatea lui Cristos de a ne încredinţa sufletul în mâinile sale.

Cărturarii şi fariseii au adus în faţa lui Isus o femeie prinsă în adulter şi i-au zis: Învăţătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în păcat. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Tu ce zici? Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l ispitească şi apoi să-l poată învinui. Se comportau după tiparul omului vechi, se ancorau în trecut crezând că viitorul nu mai poate aduce nimic nou faţă de ceea ce era dat prin Lege. Încercau să folosească drama prezentului, femeia păcătoasă, spre a condamna viitorul, vrând să spună că nu se mai poate schimba nimic. A încerca să schimbe Legea însemna să se ajungă sub ploaia de pietre. Voiau să vadă dacă Isus va risca. Isus s-a aplecat şi a început să scrie cu degetul în praful de pe pământ şi, fiindcă ei insistau să-l sâcâie, le-a spus: Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei; şi a continuat să scrie. Ce scria? Sfântul Ieronim spune că scria păcatele lor, iar ei, văzându-se descoperiţi, s-au făcut nevăzuţi de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri.

Prin această atitudine Isus nu condamnă nici pe femeia acuzată şi nici pe acuzatori, ci urmăreşte să-i înveţe pe toţi ca să fie oameni noi, fiindcă făţărnicia trebuie să rămână de domeniul trecutului. Fariseii, aducând păcătoasa, nu acţionau nicidecum în apărarea Legii, ci din teamă faţă de noutatea lui Isus. Noul nu trebuie întâmpinat cu făţărnicie şi teamă, ci cu disponibilitate, transparenţă, sinceritate, cu lăcomie după adevăr. Se desprinde de trecut, nu acela care pune problema adevărului numai pe jumătate, ci în totalitate. O dată cu femeia prinsă în adulter, Legea lui Moise era valabilă şi pentru bărbatul cu care a fost prinsă. De ce el nu a fost pus pe aceeaşi treaptă a acuzării? Părtinirea, acoperirea răului, nu va face niciodată viitorul mai bun, mai dătător de viaţă nouă. Trebuie să admirăm imparţialitatea lui Isus, delicateţea lui sufletească: nu condamnă nici pe acuzată, nici pe acuzatori, dar vrea ca fiecare să intre în el însuşi, să-şi vadă partea veche şi să se desprindă de trecutul păcătos: Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui!

Greşeala noastră: deseori credem că ne dezvinovăţim învinuind pe alţii, scoţând în evidenţă greşelile altora, vociferând şi condamnând, cerând dreptate de la oameni şi pretinzând-o cu obrăznicie chiar de la Dumnezeu etc. Isus arată că nu cel care pune în evidenţă şi condamnă greşeala altuia este fără vină, ci în primul rând acesta este de vină fiindcă răspunde răului cu rău, adică peste răul existent în altul adaugă propria lui doză de răutate. Fiecare trebuie să aibă acest concept călăuzitor în viaţă: lumea din jurul meu este rea pentru că eu nu sunt mai bun. Cărturarilor, fariseilor şi bătrânilor ar fi trebuit să le fie ruşine s-o aducă pe acea femeie păcătoasă în faţa lui Isus, fiindcă ea n-ar fi fost atât de rea, dacă ei înşişi ar fi fost mai buni; dar aşa, păcatul ei s-a întors spre ruşinea lor.

Afară de acestea, trebuie să mai ştim un lucru: când se cere dreptate, se pune o problemă legată de trecut, fiindcă osândeşte; iubirea este legată de viitor, fiindcă iartă şi fiecare are trebuinţă de ea în fiecare zi, deoarece şi cel drept greşeşte cel puţin de şapte ori pe zi. Desăvârşirea stă nu numai în a şti să te converteşti, să ceri iertare şi să fii iertat, convertirea stă mai ales în a şti să ierţi când eşti nedreptăţit. Prin urmare, avem posibilitatea să ne demonstrăm convertirea de nenumărate ori pe zi, fiindcă trebuie să fim, după cum spune Pirandello: Ori sfinţi, ori nebuni, cale de mijloc nu există.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=150

Israelul s-a angajat să împlinească Legea Domnului, ca să-i fie bine în ţara Canaanului.. Până la intrarea în Ţara Promisă, poporul s-a hrănit cu mana minunată. O dată ajuns aici, mana încetează de a le mai fi aliment zilnic. De-acum încolo au roadele pământului. Făgăduinţa s-a împlinit şi începe o nouă etapă. Israeliţii au trecut Iordanul şi au sărbătorit alianţa cu Dumnezeu. Cei care au împlinit Legea, au mâncat din roadele pământului; cei care n-au împlinit-o, au murit în pustiu sau au rămas robi la alte popoare. Aşa era drept, numai că această dreptate a avut şi efecte negative, din păcate.

Iată-le:

a) Observarea Legii se făcea de frică: frica de sabie, de lepră, de robie, de moarte etc. Această frică îi făcea sclavi, fiindcă vedeau în Dumnezeu un stăpân gata să lovească aspru cea mai mică încălcare a Legii.

b) Observarea Legii din frică a dus la un fel de afacere comercială cu Dumnezeu, adică vrea să spună evreul: Păzesc Legea, dar să-mi dai asta… şi asta... Dumnezeu devine un partener de afaceri, dar pe care îl mai poţi trişa pe ici pe colo, ceea ce a dus la un fariseism înfloritor, pe care Isus l-a condamnat cu asprime.

c) Observarea Legii le dădea impresia că Dumnezeu le devine dator şi au dreptul să-l monopolizeze, să nu mai facă bine decât neamului lor, iar pe duşmani să-i nimicească. În felul acesta observarea Legii a devenit o problemă fără suflet pentru restul lumii.

Ôi pe noi ne-a scos Dumnezeu, prin Isus Cristos, din sclavia diavolului, păcatului şi a morţii şi ne călăuzeşte spre ţara în care cu adevărat curge lapte şi miere, fiind dătătoare de fericire veşnică; şi nouă ne cere să păzim poruncile lui, dar nu ca evreilor pe bază de dreptate, ci pe baza carităţii sale, care ne fereşte de frică, fariseism şi de tentă comercială, fiindcă Isus ne-a descoperit că Dumnezeu ne este Tată, iar sensul vieţii noastre trebuie să fie călăuzit de paternitatea carităţii sale. În acest sens Biserica, noul popor al lui Dumnezeu şi trupul mistic al lui Cristos, se hrăneşte pe pământ cu o mană cerească, cu sfânta Euharistie, care conţine viaţa cea nouă, compusă, printr-o unire ipostatică, din uman şi divin. Aceasta va înceta la graniţa veşniciei şi omul se va hrăni numai din roadele paradisului: înviere, vederea lui Dumnezeu faţă la faţă, ospăţul de la nunta Mielului, bucuria comunitară a tuturor celor mântuiţi şi apoi de apariţia unui cer şi a unui pământ nou. Chemarea de azi, de a ne pregăti cât mai bine pentru sărbătoarea Învierii Domnului, este o chemare la fericirea veşnică. Ştim să-i răspundem?

În lectura a II-a, sfântul Paul ne oferă o dublă învăţătură:

a) creştinul mântuit menţine legătura sa cu Cristos prin apostoli, care nu sunt altceva decât ambasadorii lui Isus şi b) omul nu se mântuieşte decât prin credinţa în Isus Cristos şi nu în virtutea faptelor Legii. Omul nu-şi merită mântuirea, îndreptăţirea prin observarea Legii, fiindcă mântuirea veşnică nu se poate dobândi prin merite vremelnice, aşa încât ea este darul obţinut prin meritele infinite ale jertfei lui Cristos, el fiind Fiul lui Dumnezeu. Legea ne dă cunoaşterea păcatului, dar nu ne dă puterea de a nu-l mai face; pe când Isus este desăvârşirea Legii, sufletul ei, fiindcă dă, nu atât cunoaşterea păcatului, el fiind fără de păcat, dar ne dă puterea, harul de a nu-l mai face, dă pe Duhul lui Dumnezeu, care revarsă în inimi sensul paternităţii divine, iubirea, prin care îi spunem lui Dumnezeu Abba-Tată.

Postul Mare ne converteşte spre acest Abba-Tată. Acela care posteşte cu credinţă, se roagă, se mortifică şi face milostenie, se îmbracă în Cristos, devine făptură nouă.

Charles Dickens, mare romancier englez, autor a zeci de volume considerate capodopere literare, când a fost întrebat despre cea mai poetică istorisire din toată literatura universală, a răspuns că este Parabola fiului risipitor din Noul Testament. Da, în această parabolă este cuprinsă toată iubirea divină şi toată răutatea omenească. Fiul cel mai mic, cerându-şi partea de avere şi părăsind casa părintească, renunţă la calitatea de fiu, renunţă la caritatea paternă, la ceea ce este cel mai nobil şi sfânt. Aici este greşeala lui cea mai mare şi apoi nu este de mirare că va renunţa la cinstea şi demnitatea de persoană umană până când va ajunge mai prejos decât porcii, animale necurate, fără a avea dreptul să mănânce roşcovele cu care aceştia se hrăneau. Un proverb evreiesc spune: Evreul se converteşte numai când este constrâns să mănânce roşcove. Dar, oricât ar fi omul de rău, în el tot mai rămâne semnul apartenenţei de un tată. Omul îşi poate pierde demnitatea de fiu, dar nu poate pierde conştiinţa că aparţine unei origini prin creaţie, că poartă un chip şi o asemănare cu cineva. Chipul şi asemănarea îl atrage mereu spre origine. Atracţia este chemarea spre a ne redobândi asemănarea şi chipul autentic în care focul iubirii mai arde încă; el nu se poate stinge total fiindcă este aprins din Dumnezeu.

De obicei prima parte a parabolei este bine cunoscută şi destul de bine înţeleasă; dar Isus a intenţionat să scoată în evidenţă şi partea a doua: criza prin care trece fiul mai mare când află de atitudinea tatălui său faţă de fratele rătăcit. Fiul mai mare se pretinde a fi omul dreptăţii. Drept era ca tatăl, după o muştruluială bună, să-l trimită pe risipitor să-i adune averea, iar de nu, să-l pună în rând cu celelalte slugi la muncile cele mai grele; drept era ca, pentru risipa făcută, pentru ruşinea adusă familiei, pentru dreptul de întâi-născut al fratelui mai mare, risipitorul să-i fie slugă; drept era ca fratelui mai mare să i se facă o sărbătoare şi să i se dea cinstea şi răsplata cuvenită, care să fie lecţie încurajatoare pentru cei buni şi necazul mai mare al celor răi. Din contra, tatăl, cum îl vede pe cel rău venind bălăbănindu-se ca un beat, îi aleargă în întâmpinare, îl strânge la piept, îl sărută, nu-l lasă să cadă în genunchi spre a-i cere iertare, îi dă haina cea mai bună, îi pune inel în deget, încălţăminte în picioare, îi face ospăţul cel mai bogat etc. Unde-i dreptatea? Noi nu o vedem, aşa cum nu a văzut-o nici fiul mai mare, care a început să se plângă de nedreptate.

Pe când legea dreptăţii nu face decât să-l osândească pe cel vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze. Bine a spus cineva că dincolo de această înălţime nu se ridică altceva decât bolta cerului care se sprijină pe culmile iubirii. Dumnezeu nu tratează pe păcătoşi ca pe nişte delincvenţi, ci ca pe nişte bolnavi de care îl cuprinde mila, fiindcă mai vede încă în ei amprenta sa creatoare şi că au trebuinţă de un medic.

Postul nostru are menirea să ne aducă medicul necesar pentru vindecarea noastră, care, chiar morţi de suntem, ne poate învia, fiindcă ia asupra sa păcatele noastre.

Un căpitan a strigat în faţa soldaţilor săi: Croitor, un pas înainte! Soldatul păşi în faţa trupei. Căpitanul: Croitor, poţi să-i repari mantaua? Soldatul a răspuns: Domnule căpitan, eu mă numesc Croitor, dar nu sunt croitor de meserie; aşa că nu pot.

Oare nu suntem creştini numai cu numele?

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=149

Dumnezeu cheamă omul pe nume. Acest lucru dovedeşte că el îl cunoaşte pe om în profunzime. Orice cunoaştere interpersonală se realizează numai prin afecţiune. Când Adam a fost chemat să pună nume celor create de Dumnezeu înseamnă că a fost chemat să intre într-un contact intim cu natura, să o cunoască, s-o iubească şi s-o apere. Când Adam greşeşte şi Dumnezeu îl cheamă pe nume înseamnă că Dumnezeu îl cunoaşte, îl iubeşte şi vrea să-l apere, să-l mântuiască, de aceea îi promite un Mesia. Pe Abraham îl cheamă pe nume, îi întregeşte numele şi-l face părintele multor neamuri; pe Samuel îl cheamă pe nume în miez de noapte şi-l rânduieşte profet; lui Simon-Petru îi pune nume nou, spre a-şi înţelege menirea de cap văzut al Bisericii sale; după înviere, Isus o cheamă pe Maria Magdalena pe nume şi ea îl recunoaşte de Învăţător-Raboni, fiind conştientă că Isus este acela care a cunoscut-o mai întâi şi o cheamă la bucuria, nu numai de a-l vedea viu, ci şi de a duce această bucurie ucenicilor săi; pe Saul îl cheamă pe drumul Damascului şi-l face apostolul neamurilor.

Cu toată ticăloşia noastră, Dumnezeu continuă să ne cheme pe nume, pe numele de la sfântul Botez, când el s-a întors spre noi, ne-a iertat păcatul şi ne-a dat viaţa cea nouă a harului, ca să-i răspundem la chemare şi să-i înţelegem propriul său nume de: Eu sunt.

Cel care răspunde chemării divine este binecuvântat, adică mulţumit şi fericit, fiindcă Dumnezeu îl face să înţeleagă taina numelui său: Eu sunt, de aceea ai tu viaţă şi un nume.

În Vechiul Testament numele cuiva avea o însemnătate deosebită: indica funcţia pentru care tatăl familiei îl predestina. Şi, aşa cum am mai spus, când cineva îşi descoperea numele său altora, însemna că le acordă putere de cunoaştere asupra propriei sale fiinţe şi a destinului său. Acest lucru nu se întâmpla decât între cei care se stabilea un raport de intimitate, de iubire.

În Noul Testament, chiar la început, se realizează un miracol: o tânără fecioară din Nazaret, cu numele de Maria, capătă putere asupra Fiului lui Dumnezeu prin faptul că îngerul Gabriel îi descoperă numele de Isus; Iosif îi devine tată purtător de grijă şi cu autoritate asupra lui, fiindcă şi lui i se descoperă numele lui Isus.

Să ne întoarcem iarăşi la Vechiul Testament! Când Dumnezeu i-a spus lui Moise: Eu sunt cel ce sunt. Acesta este numele meu, i-a dat puterea sa de a face minuni, de a înţelege că viaţa trebuie salvată, fiindcă ea vine numai de la Acela care este. Cel care se apropie de Cel care este capătă sensul existenţei şi al paternităţii divine, dar nu fără o jertfă, fără o renunţare, aceea de a-şi scoate sandalele, adică de a renunţa la mersul comod de mai înainte, spre a păşi spre viitor pe drumul aspru al acestei lumi denaturate de păcat. Scoţându-şi sandalele, Moise înţelege că viaţa este sfântă, existenţa are un nou mers spre lumină, spre veşnicie, spre o reîntâlnire cu Abraham, Iacob şi Isaac, cu toţi cei care şi-au petrecut viaţa pământească în conformitate cu chemarea care le-a fost adresată.

Cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-şi scoată sandalele, să umble în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi respect, să se lepede de eul propriu şi să se supună total voinţei celui care îi deţine secretul numelui. Moise s-a văzut descoperit, fără taină, când Iahve a arătat că îi cunoaşte numele şi, fiindcă a făcut ceea ce i-a cerut, să-şi scoată sandalele şi să fie disponibil pentru un nou fel de viaţă, de aceea şi Iahve îi dă lui Moise putere asupra sa, de a-i folosi atotputernicia timp de patruzeci de ani în faţa poporului ales, pe care l-a călăuzit spre ţara făgăduită.

Să revenim la Noul Testament! Aici faptele milostivirii divine ating culmea, fiindcă, aşa cum spune apostolul Petru plin de Duhul Sfânt: nu este sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiţi, decât numele lui Isus, fiindcă Mântuitorul însuşi confirmă: Orice veţi cere în numele meu, voi face; fiindcă şi cei răi, dacă deţin secretul acestui nume, pot face semne şi minuni, fiindcă în ziua judecăţii vor spune: Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit şi în numele tău am scos demoni şi nu în numele tău am făcut multe minuni?. Înviindu-l pe Isus din morţi, Dumnezeu i-a dat un nume nou care este mai presus de oricare alt nume, este numele de care se folosesc apostolii pentru a împărţi oamenilor viaţa cea nouă: botează în numele Domnului Isus, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi din iad.

La Botez, părinţii cu credinţă, adică cei care deţin ceva din taina numelui lui Isus, dau copiilor lor nume de sfinţi, cu speranţa că în viaţă vor fi ceea ce le spune numele: un alt sfânt Ioan, Ştefan, Mihai, Maria, Clara, Margareta etc. Azi, lipsa de credinţă a părinţilor se vădeşte prin numele copiilor, care sunt de toate, numai de sfinţi nu sunt. Trist este că aceşti copii nu răspund la chemarea lui Dumnezeu, fiindcă ei înşişi nu-şi înţeleg semnificaţia numelui de Mugurel, Zambilica, Lăbuş, Kinga, Lăcrămioara etc.

Isus, spre a accelera convertirea noastră, ne atrage atenţia asupra semnelor timpului, folosindu-se de două tragedii: de moartea galileenilor, provocată de Pilat şi de prăbuşirea turnului din Siloe peste optsprezece inşi. Nu se dau lecţii morţilor, ci morţii vorbesc celor vii. Când lucrurile se precipită, când roata de la fântână se învârte tot mai repede, înseamnă că sfârşitul este aproape, frânghia ajunge la capăt. Nenorocirile Israelului s-au precipitat până în anul 70 când Ierusalimul a fost total distrus.

Dacă citim paginile ultimului secol, 1900-2000, istoria lumii se prezintă îngrozitor. Din cauza ciumei, a erupţiilor vulcanice, a cicloanelor, a cutremurelor de pământ, a diferitelor epidemii, a inundaţiilor, a tifosului, sidei şi mai ales a celor două războaie mondiale, care au culminat prin bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki şi a atâtor altele regionale, statisticile arată că au murit subit şi în chip dramatic peste 81 de milioane. Putem dormi liniştiţi zicând: Cu noi nu se va întâmpla aşa ceva? Isus ne avertizează: Dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel! Nu-i vorba că vom muri de accidente, pe neaşteptate, ci nepregătiţi sufleteşte, fiindcă nu ne dăm seama că Dumnezeu ne cheamă pe nume prin semnele timpului, anume: când lucrurile se precipită, când mor din ce în ce mai mulţi, când s-au inventat atâtea arme ucigătoare în masă, sfârşitul este aproape.

Când Isus spune: toţi, înseamnă că fiecare are trebuinţă de convertire de la păcat la virtute, de la virtute la o mai mare colaborare cu Dumnezeu pentru mântuirea fraţilor prin recuperarea timpului pierdut şi valorificarea superioară a prezentului, ca să ni se poată spune ceea ce Isus a spus despre femeia păcătoasă din cetate care, venind în casa fariseului Simon, s-a aşezat la picioarele lui Isus pe care i le spăla cu lacrimi şi le ştergea cu părul capului ei: I se iartă mult, pentru că a iubit mult, deşi convertirea ei era de puţin timp. Să nu ne facem iluzii: avem puţin timp de trăit şi acest timp ne-a fost obţinut de Isus prin sângele său preasfânt vărsat în pătimire, ca să ne convertim din toată inima acum când Dumnezeu însuşi şi-a întors faţa spre noi, s-a convertit spre caritate. Astăzi, auzind glasul Domnului care ne cheamă pe numele de la Botez, să nu ne împietrim inimile noastre, ci să-i spunem: Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău şi în veci nu te supăra pe noi! Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=148

Ca să ajungem la înţelegerea lui Isus transfigurat, să pornim de la Abraham, protagonistul primei lecturi!

Spune un proverb: Pasărea mălai visează şi săracul, praznic. Un nomad ca Abraham, un sărman rătăcitor din loc în loc, ce poate visa mai mult decât o patrie, o casă, o familie numeroasă şi o masă asigurată şi bogată? Mai cu seamă că Abraham, înainte de a fi nomad, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, se bucurase de toate cele pământeşti în Urul Caldeii, în casa tatălui său. Ascultând de chemarea lui Iahve, pornind în necunoscut, are parte de un cort pe care îl mută din loc în loc, după cum găseşte hrană pentru turma sa de oi. Şi de data aceasta Dumnezeu îl cheamă afară din cort şi-i cere să privească, în timp de noapte, cerul înstelat şi dacă poate, să numere stelele, făgăduindu-i: Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi… şi îţi voi da în stăpânire ţara aceasta.

Dumnezeu i-a promis un popor numeros şi o ţară, un neam mesianic, menit să pregătească venirea Fiului său în lume, să se înscrie în istoria umană şi să aibă un loc precis unde se va naşte ca om, şi ca om să facă în Dumnezeu însuşi masa, casa şi patria fiecărui om de bunăvoinţă din toate neamurile pământului. A înţeles oare Abraham planul lui Iahve? Este greu de spus, deoarece Dumnezeu este imprevizibil şi totdeauna mai darnic decât îşi poate omul închipui. Important este că Abraham a crezut că va fi părintele unui neam numeros, că va avea o casă, o patrie şi printr-unul din urmaşii săi atât de numeroşi se vor realiza lucruri minunate. Dumnezeu i-a răsplătit credinţa pe loc, încheind cu el un legământ, pentru care s-a jurat că îl va respecta. Am auzit forma în care s-a jurat Dumnezeu. Din porunca Domnului, Abraham a luat o juncă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel; le-a înjunghiat şi animalele le-a despărţit în două, punând bucăţile faţă în faţă; Dumnezeu, sub chipul unei coloane de foc, a trecut în timpul nopţii printre jumătăţile de animale. Această jertfă, destul de curioasă, constituia jurământul lui Dumnezeu; era un vechi rit de alianţă; participanţii treceau printre bucăţile de carne sângerândă şi chemau asupra lor soarta animalelor jertfite, dacă şi-ar fi călcat jurământul. Sub simbolul focului trece Iahve însuşi, singur, căci este un angajament unilateral, bazat pe alegerea divină liberă şi pecetluită solemn printr-un jurământ imprecatoriu – trecând printre animalele despicate (cf. Monumenta linguae dacoromanorum – genesis - pag. 345). Jurământul voia să spună: Aşa să ajung, despicat, mort şi pradă păsărilor cerului, dacă nu-mi voi ţine făgăduinţa! S-a jurat Dumnezeu prin jertfă, prin forma supremă vrednică de crezare. S-a jurat noaptea, pe întuneric, pentru ca să se facă lumină prin jertfa Fiului său.

Ce trebuie să înţelegem de aici?

Dumnezeu este bunătate nemărginită, are mereu iniţiativa pentru salvarea omului: alege, cheamă, făgăduieşte şi, culmea, se jură. Nu cere lui Abraham să-şi ţină făgăduinţele în acelaşi fel, prin jurământ, fiindcă ştie, cunoaşte nestatornicia omului, ci vrea ca prin statornicia sa divină să-i dea motiv de statornicie în credinţă pe calea binelui.

De ce face Dumnezeu atât de mult? Are trebuinţă de om? Dacă nu-l crea, nu avea; dar dat fiind faptul că l-a creat, are trebuinţă de om pentru slava externă a numelui său de Creator atotputernic. Din acest motiv, făgăduind întregii omeniri mântuirea, l-a trimis pe Fiul său în lume ca om, ca dovadă supremă a iubirii care a pus în mişcare voinţa creatoare şi prin Fiul său de pe crucea de pe Calvar, se jură că va da împărăţia veşnică tuturor acelora care vor crede în iubirea lui.

Acei care nu-şi ţin făgăduinţele bune, nu urmează glasul conştiinţei drepte, nu dau ascultare revelaţiei, dau dovadă că nu cred în jurământul lui Dumnezeu, în iubirea lui şi astfel devin duşmanii crucii lui Cristos. Şi sfârşitul lor este pieirea, căci dumnezeul lor este pântecele, ei se fălesc cu cele ce sunt spre ruşinea lor şi nu se gândesc decât la cele pământeşti.

Cu cât ar trebui să fim noi mai credincioşi, mai fideli lui Dumnezeu decât Abraham? Indiscutabil, cu cât făgăduinţele pe care ni le-a făcut sunt mai mari, cu atât legământul şi jurământul sunt mai sfinte. Nouă ne-a făgăduit cerul, locuinţa lui Dumnezeu însuşi; ne-a făgăduit transformarea sărmanului nostru trup de lut în asemănarea îngerilor prin înviere; ne-a făgăduit tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, fericirea fără apus. Că îşi va ţine aceste făgăduinţe, Dumnezeu s-a jurat pentru noi, nu în timp de noapte prin jertfe de animale, dar în plină zi prin jertfa Fiului său pe cruce. Cristos de pe cruce este jurământul lui Dumnezeu, garanţia că ne va da cerul, învierea şi fericirea veşnică, siguranţa că în sânul lui Abraham, adică în paradis, ne vom găsi masa, casa şi patria, pe toţi cei iubiţi de care ne desparte moartea, dar pe care trebuie să o acceptăm cu credinţă ca pe o jertfă din partea noastră, pe mormânt având crucea, pe care în viaţă am jurat cu credinţă în numele lui Cristos că vom trăi spre slava numelui lui Dumnezeu.

Era necesar ca Fiul să coboare Taborul şi să urce Calvarul, ca noi să credem în iubirea Tatălui care se jură pe crucea Fiului, ca noi să jurăm cu credinţă pe aceeaşi cruce că vom face numai ceea ce este bine. Dacă ne ţinem jurămintele, Tatăl ne-a dat în imaginea vie a chipului strălucitor al Fiului său de pe Tabor ceea ce vom fi şi noi.

Ca să avem capacitatea de a ne ţine făgăduinţele bune, să privim cu mai multă atenţie spre Isus! Se schimbă la faţă în timp ce se roagă. Numai hotărârile bune nu ne schimbă la faţă, dacă nu îngenunchem cu umilinţă spre a ne ruga cu iubire.

Un filozof din vechime spunea: Omul este un animal religios. Omul care se roagă dă dovadă că şi-a înţeles natura sa umană, că este conştient de superioritatea sa faţă de celelalte vieţuitoare prin aceea că ştie să-şi recunoască cu demnitate Creatorul, pe care îl iubeşte, îl adoră şi se străduieşte să menţină legătura cu dânsul. Rugăciunea supremă a omului, prin care se realizează cea mai intimă legătură între Dumnezeu şi om, este sfânta Împărtăşanie, trăirea în viaţa cea nouă primită de la Cristos, în viaţa sa divino-umană, fiindcă transfigurarea lui Isus constituie şi profeţia schimbării substanţelor pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Isus, jertfa supremă a Noului Testament prin care se cimentează zilnic alianţa dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Avem un exemplu grăitor în viaţa lui André Frossard, fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, care a scris o carte intitulată Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, în care îşi povesteşte viaţa până a devenit catolic. Până la douăzeci de ani nici nu a fost botezat. Nu s-a gândit niciodată să devină creştin. Trăia fără Dumnezeu şi era mulţumit. Avea o idee călăuzitoare pentru viaţă: Este de datoria savanţilor să rezolve problema existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu; până atunci sunt liber să trăiesc după cum voiesc. Într-o zi mergea cu maşina prin Paris împreună cu un prieten, ca să ia masa la un restaurant. Trecând prin faţa capelei Surorilor Congregaţiei Reparatoare, prietenul său a oprit maşina, a coborât şi l-a rugat pe André să aştepte până va face o scurtă vizită la preasfântul Sacrament expus pentru adoraţie. N-a stat nici cinci minute şi Frossard André şi-a pierdut răbdarea. A intrat în capelă ca să-l cheme pe prietenul său. Era pentru prima dată că intra într-o biserică. Privirile i-au fost atrase de preasfântul Sacrament expus. Ostia din monstranţă a început să strălucească feeric şi din lumina ei el a înţeles chemarea divină. Pentru el minunea s-a repetat treizeci de zile în şir. André mărturiseşte că în această perioadă el a fost omul cel mai fericit din lume. Îşi încheie cartea cu cuvintele: O, iubire divină! Pentru a vorbi despre tine nu mi-ar ajunge veşnicia!

Să ne rugăm şi să adorăm preasfântul Sacrament ca să obţinem schimbarea feţei noastre; lucru absolut necesar pentru a-l vedea pe Isus între Moise şi Ilie.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre, ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale veşnice. Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=147

le-a atras cinstea de a sta alături de Isus, unul la dreapta şi altul la stânga, pe muntele Tabor, în ziua schimbării la faţă? Saul, după ce a stat câteva zile în singurătatea cămăruţei în casa lui Iuda din Damasc postind şi rugându-se, se retrage în pustiul Arabiei pentru câţiva ani. Şi cine i-a iubit mai mult pe oameni decât el, care dorea să fie anatemă, numai să-i ducă pe fraţii săi, pe toţi evreii, la mântuire?

Misiunea mesianică a lui Isus a fost de a înscăuna în lume o nouă ordine spirituală, o viaţă nouă, în care raportul Dumnezeu-om să fie iubirea vrednică de a-i aduce Creatorului cultul plin de adoraţie – în spirit şi adevăr -, aducător de mântuire.

Pentru ca firea omenească să se înflăcăreze într-un chip special din iubirea firii sale dumnezeieşti, ca firea sa omenească să poată inaugura împărăţia mesianică cu o totală încredere şi filială încredinţare în Tatăl ceresc, Isus se retrage în pustiu pentru patruzeci de zile şi nopţi, pentru a posti, a se ruga, a se jertfi şi a se dărui tăcerii.

Răzvrătirea Satanei faţă de această atitudine a lui Isus a fost fină, subtilă, dar plină de perfidie: voia ca Isus să-şi aşeze temelia împărăţiei sale mesianice pe bunăstarea materială a lumii, pe bogăţie, pe puterea clarvăzătoare care ţine masele în frâu şi pe înţelepciunea omenească dornică de onoruri. Se pare că strălucirea aurului, pofta de onoruri, dorinţa de a fi mare şi tare, dorinţa de a fi înţelept şi important, sunt chiar mai puternice decât imperativul biologic al sexualităţii şi al conservării. Din acest motiv Satana nu vine nici cu ispite necurate, nici cu ispite de lăcomie când îi cere lui Isus să schimbe pietrele în pâini, ci vrea să trezească în el sentimentul de milă faţă de viaţa pământească a oamenilor, care, în majoritate, suferă de foame. După înmulţirea pâinilor, oamenii voiau să-l facă pe Isus rege. Satana nu se înşelase, omenirea este dornică de dătători de pâine şi de jocuri; numai că Isus are alt plan, mult mai măreţ: să dea oamenilor o pâine coborâtă din cer pentru o viaţă nouă. În a doua ispitire, diavolul încearcă să-l determine pe Isus pentru un act de milă faţă de popoarele lumii, care sunt ca o turmă fără păstor şi au trebuinţă de o mână forte pentru a împărţi dreptatea pe pământ; ar trece drept cel mai mare binefăcător, dacă ar accepta să fie rege, să ia în mână frâiele politice ale imperiilor pentru a împărţi dreptatea. Isus a venit să-i înveţe pe oameni ca singuri să-i dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi cezarului ceea ce este a cezarului, din convingere, din iubire şi nu din constrângere. În a treia ispită, diavolul vrea să trezească în Isus un sentiment de milă faţă de sărmana omenire ignorantă şi ar trece drept cel mai mare binefăcător al omenirii, dacă ar scoate-o din ignoranţă prin demonstraţii miraculoase, prin care să-şi dovedească superioritatea prin înţelepciune, prin care să aducă în fruntea tuturor oamenilor pe cei mai înţelepţi şi pe cei mai destoinici oameni de ştiinţă, pe marii făcători de minuni tehnice, ca să schimbe pământul într-un colţ de rai, ca operă a omului. Se pare că Iuda Iscarioteanul s-a infiltrat între apostoli cu acest gând: de a-l determina pe Isus să-şi pună ştiinţa în slujba poporului ales. Îngerii sunt şi ei, pentru noi, simbolul înţelepciunii. Ispititorul voia ca înţelepciunea să-l ţină pe Isus pe braţe ca să nu-şi lovească omenescul din sine de nici un obstacol. Ceea ce nu înţelegea Satana, sau poate tocmai de aceea se temea fiindcă înţelegea, era faptul că Isus a venit în lume pentru a fi fratele nostru, pentru a lua asupra sa povara pe care diavolul a pus-o pe umerii noştri, păcatul, pentru a ne reda chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, pentru a ne aduce bucuria libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv Isus a trăit în întregime destinul omului lovit de nefericitul păcat. Nouă ne place să ajutăm pe săraci, bolnavi, ignoranţi etc., dar nu ne place să ne identificăm cu ei. Ca să ne ajute cu adevărat, Isus a voit să se identifice cu noi, să intre în pielea noastră pentru a ne înţelege din interior, să înveţe ascultarea din pătimire: de a face bine când toţi îţi fac numai rău.

Isus a voit să se coboare în însăşi tragedia existenţei umane periclitate de păcat, gata să fie compromisă pentru totdeauna prin victoria Celui Rău, de a ne da speranţă acolo unde, omeneşte judecând, nu mai era nici o speranţă. Numai acela care s-a împotrivit fascinaţiei bogăţiei, puterii şi înţelepciunii lumeşti poate deveni fratele celor oprimaţi şi nedreptăţiţi. Rari sunt oamenii care să nu creadă că salvarea omenirii de orice fel de lipsuri se poate realiza prin bogăţie, putere şi ştiinţă – prin: a avea, a putea şi a şti. Dar nici sărăcia, nici neputinţa, nici ignoranţa nu stau la baza decăderii umane, ci lipsa de iubire. Săracii care se iubesc formează un paradis; neputincioşii care se iubesc formează un paradis; ignoranţii care se iubesc formează un paradis. Bogaţii, puternicii şi înţelepţii care se urăsc, se gelozesc, se subminează, se calcă în picioare etc. formează un iad. Isus a venit, nu ca să schimbe pietrele în pâini, ci inimile; a venit nu ca să-şi caute slujitori, ci ca să slujeasca; nu ca să se impună prin ştiinţă, ci prin smerenie şi blândeţe: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre.

Ispitirea lui Isus reprezintă istoria Bisericii sale, a trupului mistic. În prima etapă a existenţei sale, Biserica a fost ispitită de a schimba faţa lumii prin pâine. Primii creştini chiar îşi împărţeau bunurile lor cu convingerea că dacă toţi oamenii vor avea pâine, toate vor fi bune. Pomenile şi colectele erau cerute şi făcute intens. În etapa a doua Biserica a fost ispitită de mirajul puterii. Dacă Biserica va avea în mână destinele vremelnice ale omenirii, va împărţi dreptatea în conştiinţă, se va schimba faţa lumii. Grea a fost perioada evului mediu şi urmările dureroase.

Greu, dar Biserica a învins prin Cristos. În prima perioadă li s-a cerut creştinilor, nu bunurile vremelnice ca dovadă a credinţei, speranţei şi iubirii lor, ci viaţa, ca să primească o viaţă nouă. În etapa a doua Biserica, învinsă de puterea lumească în puterea lumească pe care o acaparase, se dedică slujirii în spiritul lui Cristos. A trebuit să se lovească cu capul de pervazul de sus, ca să vadă cum să calce pe urmele lui Cristos. Azi se confruntă cu ispita ştiinţei. Garanţia victoriei stă în Capul ei, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Capul a învins, va învinge şi trupul.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=146