Cristos s-a născut!

În anul 5199 de la facerea lumii, când dintru început Dumnezeu a creat cerul şi pământul; în anul 2957 de la potop; în anul 2015 de la naşterea lui Abraham; în anul 1510 de la Moise şi de la ieşirea din Egipt a poporului lui Israel; în anul 1032 de la ungerea lui David ca rege; în a şaizeci şi cincea săptămână după profeţia lui Daniel; în Olimpiada din 194; în anul 753 de la întemeierea Romei; în anul 42 al domniei împăratului Octavian August, pe când întreg pământul era în pace, în a şasea perioadă a lumii, Isus Cristos, Dumnezeu din veşnicie şi Fiu al Tatălui veşnic, voind să consacre lumea prin venirea sa, zămislit fiind de la Duhul Sfânt, după trecerea a nouă luni de la zămislire, în Betleemul Iudeii se naşte din Maria Fecioara, el, care s-a făcut om.

Aceasta este relatarea pe care ne-o oferă una dintre primele cărţi de statistică a Bisericii intitulată Martirologiul Roman.

Ceilalţi sfinţi trecuţi în acest document secular sunt martiri prin vărsarea sângelui, prin moarte, Isus însă este pus în rândul martirilor încă de la naştere, deoarece Maria a născut pe Fiul său întâiul-născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, fiindcă nu se mai găsea loc pentru ei în casa de oaspeţi.

Martiriul naşterii în sărăcie şi al aşezării lui Isus în iesle pe un braţ de fân a avut darul de a face din noapte zi pentru îngerii cerului şi mai ales pentru păstoraşii din preajma Betleemului, fiindcă slava Domnului i-a învăluit în lumină. Cine ar fi în stare să descrie în imagini umane acel spectacol ceresc?

Pe când universul era scufundat în tăcere de miez de noapte şi noaptea s-a oprit din drumul ei, cuvântul tău atotputernic s-a coborât de pe tronul ceresc, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ sortit pieirii, pentru a-l salva din întunericul păcatului.

După rânduiala generală a Bisericii din secolul al II-lea, care, după părerea cunoscătorilor tradiţiei creştine merge înapoi până în timpul apostolic, era datina ca la miezul nopţii să se scoale credincioşii pentru rugăciune. La miezul nopţii, scoală-te! Spală-ţi mâinile şi te roagă! Dacă soţia ta este păgână, mergi în altă cameră şi te roagă! Aceasta este una dintre primele legi ale Bisericii. Motivaţia ei este extrem de profundă: Căci aşa ne-au lăsat datina părinţii noştri, deoarece la această oră întreaga creaţie se opreşte o clipă spre a-l lăuda pe Domnul: stelele, copacii, râurile, îngerii şi sufletele drepţilor. Această practică a primilor creştini se baza pe cuvintele din cartea Înţelepciunii lui Solomon, luate drept garanţie profetică, şi anume: Fiul lui Dumnezeu se va coborî pe pământ în miez de noapte, pentru a-i răscumpăra pe oamenii sortiţi pieirii, pentru a-i scoate din întunericul păcatelor. Noi nu mai practicăm rugăciunea de la miezul nopţii la fiecare durată de 24 de ore, decât în nopţile de Paşte şi de Crăciun, când sunetul clopotelor, ca odinioară glasul îngerilor, ne cheamă să-l lăudăm pe Domnul sub chipul pruncului din iesle, sub chipul pâinii euharistice de pe altar.

Dintre toate mărturiile creştine ale primelor secole se desprinde clar un lucru: într-un anumit timp al istoriei s-a prezentat un om, un om ca toţi oamenii, cu ochi, nas, gură, urechi, mâini, picioare etc.; ca atare, în toată existenţa sa pământească, de la naştere şi până la moartea înfiorătoare de pe cruce, depăşind dimensiunile unui simplu om, ne-a deschis poarta prin care putem întrezări ceva din transcendenţa naturii omeneşti: asemănarea cu Dumnezeu, pe care el a venit să o scoată din negura istoriei şi s-o actualizeze în însăşi fiinţa sa.

Ne bucurăm la aniversarea naşterii unui scriitor, fiindcă ne-a lăsat câteva lucrări limitate în domeniul literaturii; ne bucurăm la aniversarea naşterii unui pictor, care ne-a lăsat câteva tablouri de valoare, deşi intemperiile şi scurgerea vremii le vor distruge; ne bucurăm la aniversarea naşterii unui sculptor, care ne-a lăsat câteva statui ce vor fi măcinate de catastrofe naturale, de războaie, de ignoranţa sau neglijenţa umană. Avem multe aniversări în viaţă de care ne bucurăm, dar nici una nu se poate compara cu aniversarea naşterii Domnului. Ea are o semnificaţie deosebită: realizările venirii lui Isus în lume sunt inegalabile. El este Omul care săvârşeşte semne extraordinare – dă vedere orbilor, auz surzilor, viaţă morţilor etc.; el pronunţă cuvinte care nu au apus; pune în practică iubirea ca nimeni altul şi revelează ceea ce este caritatea în sine, iubirea care mântuieşte pe oameni şi este imaginea şi semnul lui Dumnezeu pe pământ; el este Omul prin care veşnicia se revarsă în timp; prin mijlocirea căruia oamenii ajung să cunoască adâncimea şi înălţimea existenţei umane; el devine speranţa pentru cei destinaţi morţii, fiindcă murind ne-a meritat viaţa, iar înviind ne-a deschis veşnicia, adică viitorul cel mai luminos din sânul Tatălui.

Toate acestea se revelează deja prin însăşi naşterea sa, la care îngerii vorbesc cu oamenii, slava Domnului îi învăluie în lumină şi oastea cerească aduce laudă lui Dumnezeu din ceruri, ca să se bucure oamenii de pe pământ de pace. Plăpândul copilaş care stă culcat în iesle este Mântuitorul lumii. Acesta este mesajul fără de apus al naşterii Domnului, fără mit şi fără legendă (R. Schnakenburg).

Cu puţin timp înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, sfântul Francisc de Assisi a chemat pe un om evlavios cu numele Ioan şi i-a făcut cunoscută voinţa sa de a-i pregăti Crăciunul la Greccio. L-a rugat să pregătească în pădure un grajd cu iesle, lângă care să fie un măgăruş şi un bou. Voia să înfăţişeze într-o formă vie scena naşterii Domnului. În noaptea sfântă s-au strâns oamenii din toate împrejurimile cu felinare şi făclii aprinse. Întreaga pădure era scăldată în lumină şi pretutindeni se auzeau cântece de bucurie. Francisc şi fraţii săi cântau laudele Domnului în jurul ieslei. Credinciosul Ioan avu un fel de vis, o tainică arătare, a văzut pruncul divin dormind în iesle. Sfântul Francisc s-a apropiat de el şi cu multă gingăşie l-a atins şi l-a trezit din somnul adânc, ca să privească lumea cu iubire.

Din acel an, obiceiul de a reprezenta scena naşterii Domnului într-un grajd sărac, însoţit de cele două animale, s-a răspândit în lumea întreagă şi nu puţini au fost aceia care s-au convertit privind la cele văzute cu gândul la cele veşnice.

Veniţi să-l adorăm în ieslea euharistică şi inimile în dar să-i dăm!

Părintele Marcelin de Causane, misionar în Brazilia, se tot străduia de vreo trei ani să-l convertească pe un sărman lepros la credinţă. Îl vizita mereu, îi pansa rănile şi-i vorbea cu toată dragostea. În zadar, păgânul rămânea ca surd. Într-o zi părintele Marcelin se îmbolnăveşte de lepră, dar continuă să-şi viziteze pacientul. Misionarul avea doar 42 de ani. Păgânul lepros, văzându-l asemenea lui şi totuşi cu aceeaşi iubire senină, s-a convertit.

Pentru ca noi şi ca toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile să dăm crezare învăţăturii dumnezeieşti, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, a îmbrăcat firea noastră omenească slabă, muritoare, afară de păcat, ca să ne elibereze de lepra păcatului şi să ne conducă la Tatăl îmbrăcaţi în haină de nuntă, în har.

Lecturile de azi ne oferă învăţături deosebit de interesante, frumoase şi mai ales folositoare.

Profetul Mihea ne bucură prin prezicerile sale, deoarece anunţă că un nou raport, o nouă legătură de prietenie se va stabili între Dumnezeu şi oameni bazată pe istorie, geografie, politică şi religie. Deci, Dumnezeu se va implica total în plenitudinea vieţii noastre. Cu sute de ani înainte de naşterea lui Mesia, Mihea ne arată locul unde se va naşte: un mic orăşel din patria lui David, la Betleem. Precizează apoi că cel care se va naşte la Betleem este deja născut din veci în Dumnezeu: Originea lui urcă până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. Ceea ce ne bucură şi mai mult din ceea ce vesteşte Mihea este faptul că Mesia se va naşte dintr-o fecioară, ceea ce înseamnă că pământul nostru va vedea o nouă formă de viaţă, fiindcă nu face aluzie la vreun bărbat, ceea ce era contrar obiceiului din acel timp, deoarece genealogiile vremii spun că bărbaţii au născut, ca de exemplu: Abraham a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, Iacob a născut pe Iuda etc. Mihea spune doar că va veni ziua în care cea care trebuie să nască, va naşte, lăsând să se înţeleagă că această naştere va fi extraordinară, minunată, fiindcă opera celui ce se va naşte se va concretiza într-o împărăţie nouă care se va întinde până la marginile pământului. În această împărăţie, bazată pe o nouă formă de viaţă, toţi vor trăi în linişte, deoarece el va cârmui lumea cu o nouă putere venită de la Domnul, cu măreţia numelui Domnului Dumnezeului său. Noi, cei de azi, ştim că această putere nouă de cârmuire a lumii este iubirea, caritatea divină, de aceea spune profetul în concluzie: el va fi pacea noastră, adică va lega trecutul de prezent şi prezentul de viitor, prin aceeaşi legătură a desăvârşirii.

Aceste lucruri frumoase ne îmbogăţesc cunoştinţele despre Mesia, ne înclină să avem o părere despre spiritualitatea lui istorică, politică şi religioasă cât mai exactă, dar, ca noi să facem parte din împărăţia lui care uneşte trecutul cu prezentul, ca el să fie şi pacea noastră, sfântul apostol Paul ne arată în lectura a II-a că prin venirea lui Emanuel în lume s-a stabilit această legătură dintre Dumnezeu şi oameni; ea nu se mai bazează pe jertfe şi prinosuri, pe rudenie sau naţionalitate, pe timp sau istorie etc. ca mai înainte. Trecutul, pătruns de viaţa cea nouă care îl leagă de prezent, şi-a pierdut semnificaţia de particular numai pentru un timp sau numai pentru un popor, ci, viaţa nouă care leagă cerul cu pământul şi pătrunde toate, legătura cu Dumnezeu este internă, profundă, se bazează pe totalitatea fiinţei şi a tuturor fiinţelor umane, fiindcă legea supremă a tot ceea ce a existat, există şi va exista este voinţa divină. Din acest motiv voinţa divină, din care izvorăşte viaţa cea nouă în Cristos, devine raţiunea de a fi a omului în prezent şi viitor, în parusie. Mesia a venit să ne arate sensul vieţii noastre: să fac voinţa ta, Dumnezeule. Jertfele s-au învechit, şi-au pierdut eficacitatea şi sensul, nu mai sunt capabile să aducă lui Dumnezeu un cult care să-i placă, din moment ce Fiul său oferă oamenilor o viaţă nouă, capabilă să se jertfească total pentru toţi din toate timpurile. Isus, omul nou, şi-a luat un trup pe care Tatăl i l-a pregătit din veşnicie; în acest trup se naşte şi trăieşte timp de 33 de ani ca jertfă mântuitoare până la moartea pe cruce. Dat fiind faptul că voinţa divină i-a fost hrana zilnică, de la Betleem şi până pe Calvar, nu putea vedea stricăciunea, putrezirea, fiindcă voinţa divină care l-a hrănit nu putrezeşte, el a înviat ca noi să ne naştem, nu din sânge şi din voinţă bărbătească, aşa cum a fost prima dată, ci din trupul şi sângele său care au izvorât din voinţa lui Dumnezeu.

Mai trebuie oare să ne întrebăm: Ce trebuie să facem noi, ca naşterea lui Isus Cristos să fie legătura noastră definitivă cu Dumnezeu? Avem răspunsul venit din cer: Pace oamenilor de bunăvoinţă. Să fim oameni de bunăvoinţă, adică să împlinim voinţa cea bună, voinţa lui Dumnezeu în toate.

Împlinirea voinţei lui Dumnezeu nu este o înjosire sau o anihilare a voinţei noastre, din contra, este o înălţare, o purificare, o întărire în bine, o asemănare cât mai fidelă cu prototipul din Geneză – Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră. Să-l facem exprimă voinţa divină. Prin urmare, omul este chemat la existenţă ca să se manifeste ca voinţă divină. Înţelegem demnitatea? Numai prin bunăvoinţă îi vom putea înţelege în cer voinţa sa atotputernică, pusă în mişcare numai de iubire. Ascultarea este o recunoaştere a acestei realităţi, deocamdată plină de mister, dar dacă ea porneşte din iubire, devine făcătoare de minuni, fiindcă iubirea este mai tare ca moartea. Ascultarea îşi capătă toată puterea din forma cea mai perfectă a ascultării care există în sânul Preasfintei Treimi: Fiul ascultă de Tatăl şi se naşte din veci în sânul său. Această ascultare l-a născut Dumnezeu din Dumnezeu, având în sine toată fericirea Tatălui. Ca recunoştinţă a naşterii din veşnicie acceptă ascultarea de a se naşte şi în timp, în trup omenesc, pentru ca omul să asculte şi să-şi recapete asemănarea cu Dumnezeu

printr-un act al voinţei născut din iubire. Ascultarea este izvorul armoniei divine. Tatăl ascultă de Fiul şi se vădeşte în lume ca izvor al celor mai mari minuni, după cum vedem la învierea lui Lazăr, când Isus îi mulţumeşte Tatălui că l-a ascultat. Duhul Sfânt ascultă de Tatăl şi de Fiul şi devine sfinţitorul întregii creaţii. Tatăl şi Fiul ascultă de Duhul Sfânt şi primeşte toată slava ce i-o aduce întreaga creaţie prin omul care îi spune lui Dumnezeu Tată şi Fiului îi spune Domn. Această ascultare reciprocă formează armonia divină şi constituie izvorul veşnic al fericirii.

Smerenia lui Isus, prin care s-a făcut ascultător de la Betleem şi până pe Calvar, l-a determinat pe Tatăl să-l rânduiască drept unicul şi marele preot al Noului Legământ; smerenia preacuratei, prin care acceptă să devină roaba Domnului, adică roaba ascultării faţă de ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, nu constituie o înjosire, ci o înţelepciune care se concretizează într-o dăruire totală faţă de acela care este totul în toţi şi în toate, este semnul iubirii inefabile, a încadrării în armonia divină din care se naşte suprema demnitate de Theotokos – Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, iar noi ne naştem drept fii ai lui Dumnezeu, aşa cum ne asigură sfântul Ioan evanghelistul: Tuturor acelora care l-au primit, celor care cred în numele lui (credinţa este din auzite, deci este ascultare), le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu. Prin această voinţă a lui Dumnezeu suntem sfinţiţi prin jertfa (ascultarea) trupului lui Isus Cristos, ne asigură sfântul Paul.

Crăciunul ne aşteaptă şi vrea ca noi să reînnoim adeziunea noastră faţă de voinţa lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Ascultarea preacuratei Fecioare Maria de voinţa lui Dumnezeu, exprimată prin arhanghelul Gabriel, aşa cum ne relatează evanghelia de azi, o face: Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Verişoara sa, Elisabeta, abia îi aude salutul şi se umple de Duhul Sfânt, iar pruncul din sânul ei tresaltă de bucurie, presimţind naşterea sa de copil al lui Dumnezeu.

Mai avem câteva zile până la Crăciun în care trebuie să învăţăm cum să auzim salutul născătoarei de Dumnezeu, ca să tresară şi în noi sufletul de fericire. Salutul Mariei, adresat Elisabetei atunci, şi nouă acum, este Şalom, adică: Pace!

Suntem în pace cu Isus? Numai el este pacea şi fericirea noastră!

Vino, Doamne Isuse, şi dăruieşte-ne pacea ta! Amin.