”Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”

                                                                  (1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie,  pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii  ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

Marius Oanţă

Programul

Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Bucureşti, 18-25 ianuarie 2012

Miercuri, 18 ianuarie, ora 17.00
Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”, str. G-ral Berthelot, nr. 17
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Armenească)

Joi, 19 ianuarie, ora 17.00

Biserica Greco-Catolică, str. Sirenelor, nr. 39
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Ortodoxă Română)

Vineri, 20 ianuarie, ora 17.00
Biserica Reformată Calvineum, str. Luterană, nr. 13 bis
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Anglicană)

Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 17.00
Biserica Armenească, str. Carol I, nr. 43
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică)

Duminică, 22 ianuarie
Rugăciuni în toate Bisericile

Luni, 23 ianuarie, ora 17.00

Biserica Evanghelică Luterană, str. Luterană, nr 1
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Greco-Catolică)

Marţi, 24 ianuarie, ora 17.00
Biserica Anglicană, str. Arthur Verona nr. 2

(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică Luterană)

Miercuri, 25 ianuarie, ora 16.00

Catedrala Patriarhală Ortodoxă, Aleea Mitropoliei
(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Reformată Calvineum)

Iată lecţia pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu care ia chip de sclav. Umilinţa! Dintre toţi Sfinţii părinţi, dintre toţi scriitorii Bisericii, nimeni nu a scris atât de frumos despre umilinţă ca Sfântul Augustin. Comentând cuvintele lui Isus: “învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” – Sfântul Augustin scrie o pagină de o extraordinară frumuseţe: “Cristos nu a spus: învăţaţi de la mine să creaţi lumea sau să înviaţi morţii, ci învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima. O, mântuitoare învăţătură! O, Învăţător şi Domn al muritorilor, cărora moartea le-a fost oferită şi pusă în cupa mândriei. Nu a voit Învăţătorul să propună altceva decât ceea ce el însuşi făcea. Te văd, Isuse bune, cu ochii credinţei  pe care tu însuţi mi i-ai deschis, strigând către neamul omenesc reunit parcă în adunare generală:” Veniţi şi învăţaţi de la mine!” O, Fiu al lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut… te întreb: să venim să învăţăm de la tine ce? Iar el răspunde: că sunt bland şi smerit cu inima. Aici sunt aşadar, adunate toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei pe care le-ai ascuns în tine, de vreme ce trebuie să învăţăm de la tine ca pe un lucru sublim că tu eşti blând şi smerit cu inima? Este aşa de mare lucru să fii mic, încât nu poate fi absolut învăţat, dacă nu l-ai fi realizat tu însuţi, care eşti atât de mare? Fără îndoială! Într-adevăr, omul nu-şi poate găsi liniştea în alt mod decât distrugând acea  chinuitoare tumoare datorită căreia se crede mare, când în ochii tăi nu este decât o boală ”.

Mândria nu este un păcat, este mama tuturor păcatelor! Iată o parte din lista păcatelor care izvorăsc din mândrie, pe care o face Sfântul Ioan Gură de Aur: violenţa, invidia, certurile, calomniile, acuzele, minciunile, ipocrizia, intrigile, satisfacţia la insuccesele colegilor, întristarea pentru succesele lor, dorinţa de a fi lăudat, dorinţa  de onoruri, lăudăroşenia, servilismul, dispreţul faţă de alţii, critici şi atacuri pe la spate, lipsa curajului de a spune adevărul în faţă, vanitatea în îmbrăcăminte, în comportament, în felul de a vorbi, lipsa de curaj în a-ţi recunoaşte greşelile şi a-ţi cere scuze.

(Din „Maria în Misterele Rozariului” de Pr. Claudiu Dumea, Arhiepiscopia Romano – Catolică Bucureşti, 1997)

Lecturile din timpul Novenei de Crăciun ne prezintă cele mai importante extrase din Vechiul şi Noul Testament, în care ni se anunţă şi se argumentează venirea lui Cristos pe pământ, tot aşa cum, după Înviere, Cristos se arată ucenicilor pe drumul spre Emaus, „ şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.” (Lc 24,27)

17 decembrie: Genealogia lui Isus care deschide Evanghelia după Matei, porneşte de la Abraham şi merge până la Iosif, logodnicul Mariei, trecând prin 42 de  generaţii, care indică o profundă înrădăcinare a evenimentului principal din istoria mântuirii (venirea lui Isus), în istoria omenirii. Această genealogie este anunţată încă din Geneză, de către patriarhul Iacob, care anunţă: “Nu se va depărta de la Iuda sceptrul de domnie, nici toiagul de cârmuitor de la seminţia lui, până când va veni cel care trebuie să vină. El va fi aşteptarea popoarelor”

18 decembrie: Nu te teme să iei la tine pe Maria! Nu este o misiune uşoară aceea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif: să accepte situaţia cu totul neaşteptată şi să fie tată pentru Fiul lui Dumnezeu, care a fost zămislit de Duhul Sfânt, dar care trebuia să se nască într-o familie obişnuită. Însuşi Dumnezeu intervine în acest sens prin intermediul îngerului, ca Iosif să o primească pe Maria în casa lui, ceea ce în ambientul  iudaic al timpului, însemna a celebra căsătoria. Însă semnificaţia nespusă, şi implicită, este faptul că Isus va avea un tată legal în Iosif, “fiul lui David”. Dificultatea misterioasă în care s-au aflat Maria şi Iosif cu pericolul de a se despărţi este depăşită prin medierea lui Dumnezeu, care a provocat-o: Iosif şi Maria se unesc fără să se împreuneze; Maria dă naştere fără a zămisli în mod uman, ci “de la Duhul Sfânt”; Iosif îi dă nume, şi deci îl recunoaşte ca al său, unui copil fără a fi al său.

19 decembrie: Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul. Atât lectura întâia, cât şi a doua, ne vorbesc despre intervenţia lui Dumnezeu în viaţa celor care se roagă cu credinţă, “căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Atât  Samson, cât şi Ioan Botezătorul erau “fiii  sterilităţii”, dintre cei care devin rod al harului lui Dumnezeu, o manifestare a atotputerniciei sale, oameni cu o misiune specială de îndeplinit. Atât naşterea lui Samson cât şi cea a lui Ioan sunt vestite de către un înger al Domnului, aşa cum va fi vestită şi naşterea lui Isus de către îngerul Gabriel (în ebraică: Gabri-El = Dumnezeu este luptător puternic), care este unul dintre îngerii superiori şi are posibilitatea să vadă gloria Domnului. El este vesitorul timpurilor mântuirii.

20 decembrie: Vestirea naşterii lui Isus din Fecioara Maria ne este anunţată deja de către profetul Isaia: “Pentru aceasta însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”. La Nazaret, Maria pronunţă acel “fiat” care îi va permite lui Dumnezeu să întoarcă pagina evenimentelor umane care devin maturitate, îi permite să-l trimită pe Fiul Său pentru a ne mântui. Maria se caracterizează ca aceea care ascultă Cuvântul. Femeie a ascultării şi a credinţei, Maria a zămislit Cuvântul mai întâi în inima sa şi apoi în sânul ei feciorelnic.  Da-ul Mariei ni-l aduce pe  “Dumnezeu-cu-noi”, pe Cuvântul făcut trup.

21 decembrie: Maria o vizitează pe Elisabeta. Cuvântul din Cântarea Cântărilor : “Ridică-te, prietena mea, frumoasa mea şi vino”, răsună în “Ridicându-se, în grabă, a pornit la drum”. Da, Maria se îngrijeşte să caute semnul a ceea ce Dumnezeu este capabil să realizeze. Elisabeta, sterilă şi înaintată în vârstă, este figură a Israelului îndreptat spre Mesia al său. Întregul eveniment biblic constă în acest drum al Domnului către poporul său, de la cer spre pământ. Drumul Mariei spre Elisabeta este în acelaşi timp drumul Fiului lui Dumnezeu către poporul său, în persoana lui Ioan. Sfânta Fecioară Maria este mamă a Fiului lui Dumnezeu nu pentru sine ci pentru lume, nu pentru bucuria ei de mamă, ci pentru gloria Tatălui, pentru revelarea Fiului, pentru revărsarea Duhului Sfânt.

22 decembrie: Magnificat, modelat după cântarea Anei din psalmul responsorial prin care ea îi mulţumeşte Domnului pentru naşterea lui Samuel, este celebrarea plină de bucurie care rezumă întreaga istorie a mântuirii şi este un minunat imn de recunoştinţă pentru Dumnezu. “Magnificat” este cântarea celor mântuiţi, cântarea noului Israel. Maria mărturiseşte că Dumnezeu a făcut lucruri mari, dar în acelaşi timp exprimă în mod deplin conştiinţa micimii şi a slăbiciunii sale. Privind cu credinţă la pruncul pe care îl poartă în sân, Maria a înţeles marea noutate cu care este răscumpărată lumea: nu planurile omului mântuiesc,ci Dumnezeu ajută, prin intermediul unui prunc. Întruparea inaugurează o omenire nouă, care demască orice proiect de samavolnicie, falsele siguranţe în bani, zadarnicele ambiţii de putere. Astfel, pentru slujitorii lui Dumnezeu, Domnul apare în toată puterea sa: el face lucruri mari, pentru că îi umple pe cei săraci şi umili din toate timpurile nu cu putere sau cu bogăţie, ci cu milostivire, cu privirea sa de iubire, care reprezintă adevăratul bine.

23 decembrie: Naşterea lui Ioan Botezătorul este prefigurată de către profetul Malahia prin revenirea profetului Ilie: “Iată, vă voi trimite pe Ilie, profetul, înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşătare. El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, pentru ca atunci când voi veni să nu lovesc ţara cu blestem”. Dumnezeu împlineşte promisiunile de mântuire atât de  mult aşteptate. Într-un fel, acest lucru este arătat de semnificaţiile numelor celor trei persoane mai apropiate de  Isus: Elisabeta sau “alianţa lui Dumnezeu”; Zaharia, care înseamnă “Dumnezu şi-a amintit”, şi Ioan, ”Dumnezu şi-a făcut milă”. Numele pe care îl primeşte Ioan de la Dumnezeu prin vestirea îngerului, este dovada prezenţei harului lui Dumnezeu în lume. Ioan nu numai că va purta în identitatea sa de om semnul că Domnul şi-a amintit de poporul său şi îl vizitează cu milostivirea sa, dar el însuşi va fi mesagerul, îngerul alianţei, noul Ilie, care va indica iubirea lui Dumnezeu în Isus şi va fi martorul lui.

24 decembrie: Benedictus. După o lungă stare de muţenie, bătrânul Zaharia găseşte cuvinte. În Benedictus îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acţiunile mântuitoare care se împlinesc în promisiunile făcute lui Abraham şi lui David.  Profeţia lui Natan despre care ne vorbeşte prima lectură este clară: nu David îi va face casă lui Dumnezeu, ci Dumnezeu îi va da lui David o dinastie. În aceasta se află măreţia lui David: primeşte de la Dumnezeu o împărăţie stabilă pentru totdeauna, semn al unei legături indisolubile de filiaţie. Legătura dintre Dumnezeu şi om, oricât s-ar îndepărta acesta din urmă, este pentru totdeauna. Zaharia redescoperă toate acestea după naşterea neaşteptată a lui Ioan şi intonează o cântare de laudă, dând naştere unei alte profeţii care deschide  spre “vizita” iubirii lui Dumnezeu prin intermediul trupului lui Isus.

Ca şi Paştele, la fel şi Crăciunul are un timp de pregătire, căruia i s-a dat numele de Advent (=venire). Unele faze ale dezvoltării istorice, care în diferite Biserici a avut un curs foarte diferit, sunt încă puţin studiate. Pietatea populară şi tradiţia, care s-au concentrat foarte mult asupra Crăciunului, au dat şi Adventului un loc deosebit în conştiinţa creştinilor.

1) Originea şi semnificaţia Adventului

În organizarea actuală a liturgiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc; anul liturgic începând cu prima duminică a Adventului; e logic, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos.

Însă acest mod de a calcula anul liturgic nu a fost întotdeauna în uz în Biserică. E sigur că primul ciclu liturgic avea ca dată de pornire comemorarea anuală a Paştelui. Şi aceasta părea nimerit de vreme ce Paştele coincidea relativ în timp cu începutul anului civil (martie) şi se potrivea foarte bine cu anumite concepţii răspândite în mediile creştine, şi anume, că în ziua de 25 martie, echinocţiul de primăvară, Dumnezeu crease lumea, şi tot în această zi Maria îl zămislise pe Isus; şi tot în această zi Isus murise pe cruce. Ca dovadă că la această dată începea anul liturgic stă şi faptul că cel mai vechi lecţionar cunoscut cuprinde un ciclu de lecturi ce începe în noaptea de Paşti (cu Geneza) şi se sfârşeşte în sâmbăta sfântă a anului succesiv.

Dar dezbaterile cristologice impun o exprimare mai decisă şi pe plan liturgic a misterului Întrupării Cuvântului. Aşa se orânduieşte sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu introducerea acestei sărbători şi datorită faptului că data Paştelui fluctua în continuu, precum şi faptul că multe biserici transferaseră sărbătoarea Bunei Vestiri în timpul Adventului (deoarece în Postul Mare era interzisă cu desăvârşire orice solemnitate), pe nesimţite începutul anului liturgic s-a transferat la timpul Crăciunului. Cărţile liturgice care ne-au rămas din sec. VI-VII ne indică începutul anului liturgic, unele în vigilia Naşterii Domnului, altele chiar în ziua Naşterii Domnului. Mai târziu, către sec. VIII-IX, când Adventul, ca perioadă de pregătire pentru Crăciun, a căpătat o fizionomie stabilă şi permanentă, anul liturgic începea deacum cu prima duminică a Adventului.

Termenul latin adventus = venire, iniţial semnifica o perioadă de pregătire nu atât pentru naşterea lui Isus, cât pentru a doua Lui venire pe pământ, parousia. Textele celor mai vechi sacramentale dovedesc lămurit acest lucru; nu se explică altfel textele evanghelice despre sfârşitul lumii, judecata universală şi apelurile la pocăinţă ale lui Ioan Botezătorul. Cele mai vechi lecţionare intitulează aceste texte: de adventu Domini, iar rugăciunile: orationes de adventu Domini. Mai târziu abia, începe să se vorbească despre duminici ante adventu Domini, luându-se termenul adventus cu sensul de Naştere, Crăciun, şi se acreditează ideea că Adventul este în exclusivitate o pregătire pentru această solemnitate. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient, la începutul sec. V. Un veac mai târziu îşi face loc tendinţa de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paştelui. Iniţial Adventul avea efectiv şase săptămâni. La Roma, Sf. Grigore cel Mare l-a redus, în anul 546, la patru duminici. În celelalte biserici occidentale: Gallia, Spania, Irlanda s-a păstrat perioada lungă şi începea la Sf. Martin (11 noiembrie), deoarece se numea quadragesima S. Martini. Această disciplină e în vigoare şi în prezent în biserica din Milano, în ritul ambrozian.

2) Liturgia Adventului

a) Cele patru duminici ale Adventului propun fiecare câte un anunţ profetic luat în mod obişnuit din cartea profetului Isaia, o învăţătură apostolică de tip moral din scrisorile Sf. Paul şi, în sfârşit, un text din evanghelie, care ne prezintă principalele figuri ale acestui timp liturgic.

Conţinutul lecturilor, mai ales al evangheliei, focalizează pentru fiecare duminică o temă specifică în fiecare din cele trei cicluri: vegherea în aşteptarea lui Cristos (I duminică); invitaţia insistentă la convertire conţinută în predica Sf. Ioan Botezătorul (duminica a II-a); mărturia dată despre Isus de Înainte Mergătorul (duminica a III-a); vestirea naşterii lui Isus făcută lui Iosif şi Mariei (duminica a IV-a).

Dubla caracteristică a Adventului, care celebrează aşteptarea Mântuitorului în slavă şi venirea Sa în timp considerate în manifestările lor diferite şi complementare, rezultă din lecturile biblice festive. Prima duminică orientează spre Parusia finală; a doua şi a treia atrag atenţia asupra venirii zilnice a Domnului; a patra pregăteşte la Naşterea lui Cristos, făcându-ne în acelaşi timp teologia şi istoria sa.

b) Lecturile din zilele feriale, în prima parte a Adventului prezintă semnele şi caracteristicile Împărăţiei mesianice şi condiţiile pentru a intra în ea; în a doua parte (zilele de la 17 la 24 decembrie) pregătesc în mod direct la Naşterea Domnului cu texte din Vechiul Testament şi din evanghelie, în care se prezintă diferite relatări şi realizarea în Cristos a promisiunilor davidice. Cele două lecturi, cea profetică şi cea evanghelică, sunt alese astfel încât să pună în evidenţă raportul de unitate şi de desăvârşire de la Vechiul la Noul Testament.

c) Rugăciunile liturgice din timpul Adventului. Tema dominantă a tuturor colectelor este venirea lui Cristos, fie în Întrupare, fie la sfârşitul timpurilor ca Judecător şi Domn. Adventul este prezentat ca pregătire la venirea lui Cristos, venire care, uneori nu este specificată, dar care în mod normal este identificată cu Întruparea sau cu întoarcerea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul timpurilor. Colectele din ultima săptămână (17-24 decembrie) pun accentul pe celebrarea iminentă a Naşterii lui Cristos.

Aşadar, liturgia contemplează ambele veniri ale lui Cristos într-un raport intim între ele. Naşterea lui Isus pregăteşte întâlnirea definitivă cu El. Suntem în faţa misterului unei veniri unice, în sensul că prima începe ceea ce va fi dus la desăvârşire în a doua.

Ultima venire a lui Cristos este văzută deseori ca întâlnire cu Cristos, prezentat în perspectiva parabolei cu slujitorii care veghează (cfr. Mt 24, 44-51; Mc 13, 33-37; Lc 12, 35-48) şi a parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13). Venirea Domnului este aşteptată aşadar cu preocupare, cu atenţie şi în stare de veghe.

Toată bogăţia conţinută în rugăciunea Adventului o regăsim în sinteză în prefaţele care caracterizează până la 17 decembrie, Adventul escatologic şi după aceea Adventul-Naştere.

Pentru a trăi Crăciunul nu e nevoie să ne stoarcem creierii. Un singur lucru este necesar: să pătrundem în formulele liturgice cu o contemplaţie calmă, plină de iubire şi de credinţă. Când inima este cucerită, pune în mişcare toată existenţa.

Adventul – Timp de veghe şi de rugăciune

Aşadar, deşi pe plan civil aproape nu ne dăm seama, pe plan bisericesc am intrat într-un nou an. S-au schimbat lecturile de la Sf. Liturghie, s-au schimbat veşmintele liturgice de la altar. Cântările şi rugăciunile, liturgia orelor sunt străbătute de nota sfintei aşteptări a Răscumpărătorului Mesia, care trebuie să coboare în lume, să-i mântuiască pe oameni. Este timpul Adventului, timp sfânt de post şi de rugăciune.

De aceea, se cere ca şi noi să încadrăm pietatea sufletului nostru în atmosfera dorită de sfânta Biserică pentru această perioadă a anului.

Advent înseamnă venire, în termeni liturgici cuvântul reprezentând timpul de patru săptămâni pregătitoare la frumoasa sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Cele patru săptămâni prefigurează cei 4000 de ani, sau chiar mai mulţi, de la păcatul lui Adam, cel care a atras blestemul lui Dumnezeu asupra oamenilor şi privarea lor de harul sfinţitor, precum şi de prietenia lui Dumnezeu. Timpul acesta de aşteptare a Mântuitorului-Mesia, prezis de Dumnezeu în ziua grelei sentinţe pe care El a rostit-o asupra oamenilor, a fost o mare apăsare şi un jug formidabil pe care biata omenire a trebuit să-l ducă oftând şi aşteptând, “gemând şi plângând” şi cu lacrimi strigând către Domnul: «Picuraţi voi cerurilor roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept, să se deschidă pământul şi să-L nască pe Mântuitorul» (Is 45, 8).

Ca un simbol al acestei aşteptări, Biserica celebrează în multe locuri Sf. Liturghie înainte de revărsatul zorilor, aprinde una câte una în fiecare săptămână lumânările din coroniţa Adventului, cheamă pe credincioşi să se roage, să-şi purifice sufletele, să trăiască acest timp într-o atmosferă de reculegere, pocăinţă şi abnegaţie, spre a se dispune mai mult şi mai bine la întâmpinarea sărbătorii celei mari.

Dar naşterea Mântuitorului – Crăciunul, nu e decât o comemorare a evenimentului deja întâmplat acum aproape 2000 de ani. Mesia a venit atunci în lume, şi-a instaurat pe pământ împărăţia sa, Biserica, rod al misterului Întrupării şi Răscumpărării Sale. Şi milioane de suflete au beneficiat de belşugul harurilor Lui, şi-au luminat sufletele la învăţăturile şi exemplele Lui, s-au lăsat înflăcăraţi şi transformaţi de harurile aduse de El şi au căpătat imense haruri de mântuire şi sfinţire a sufletelor lor. Însă, cum omenirea e într-un flux continuu şi într-o neîntreruptă schimbare, generaţii care se succed şi iau locul celor ce pleacă în veşnicie, înseamnă că şi Adventul cu acţiunea sa de salvare şi de călăuzire a sufletelor este în continuă lucrare.

Şi noi trebuie să strigăm cu profetul Isaia: «O, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru… O, de s-ar desface cerurile ca Tu să cobori!» (Is 63, 19). Misterul răscumpărării şi al desăvârşirii harului în suflete trebuie să se actueze şi în sufletele noastre. Trebuie să ne lăsăm invadaţi şi transformaţi de harul, de virtuţile şi sfinţenia lui Cristos, dar până să se realizeze aceasta mai este timp de aşteptare şi pentru noi. Iată pentru ce suntem chemaţi să strigăm cu toate puterile sufletului nostru: «Picuraţi, voi ceruri, roua de sus şi norii să-L reverse pe cel Drept». El trebuie să coboare cu inspiraţiile Sale, cu sfintele Sale impulsionări spirituale, cu harurile Sale transformatoare ale conştiinţelor noastre.

În acest sens strigă şi Biserica în Apocalips (22, 12-20): «Vino, Doamne, vino!». Tu trebuie să ne mântuieşti, Tu trebuie să ne înzestrezi, Tu trebuie să trasezi sufletelor noastre calea ce-o au de parcurs în viaţă mergând după Tine, ascultând şoaptele chemării Tale, hotărâte fiind să ducă la îndeplinire aşteptările Tale.

Reflectează, suflete al meu, şi vezi ce aşteaptă Domnul de la tine în acest timp, ce anume vrea să faci pentru a consolida acţiunea Lui în inima ta, pentru a da glas şi faptă intenţiilor Sale cu tine. Adoră maiestatea divină care a voit să se angajeze Ea direct la mântuirea şi sfinţirea oamenilor prin Cuvântul Său întrupat. Mulţumeşte-I că s-a gândit şi la tine şi te-a ales ca pe o piesă specială în mecanismul şi organismul economiei Sale răscumpărătoare a lumii şi a sufletelor. Cere-I iertare pentru greşelile de până acum şi angajează-te ferm la urmarea Lui, orice ţi-ar cere şi orice ar dori de la tine.

Cum trebuie să petrecem Adventul?

a) Mai întâi cu o mare şi nezdruncinată credinţă în Dumnezeirea şi Mesianitatea lui Isus Cristos. Isus este Acela despre care Tatăl a spus de două ori: «Acesta este Fiul meu cel prea iubit, pe Dânsul să-L ascultaţi» (Mt 3, 17; 17, 5). Isus este Acela care cu modestie divină, dar şi cu mare sete de adevăr a spus: «Eu şi Tatăl una suntem. Cine mă vede pe mine vede pe Tatăl meu» (In 10, 30). El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. A fost om prin excelenţă, având acel caracter şi toate acele virtuţi pe care le poate avea un om în toată puterea cuvântului. El e Învăţătorul nostru, Mesia cel aşteptat, Răscumpărătorul şi Regele nostru. El va fi şi Judecătorul nostru, atât la judecata particulară cât şi la cea universală. Căci ne va veni în întâmpinare atât îndată după despărţirea sufletului nostru de trup, cât şi la învierea de apoi, când va ratifica în faţa lumii întregi sentinţa ce ne-a dat-o imediat după moarte.

b) Şi iată un al doilea rod şi mijloc al Adventului: să ne pregătim pentru comemorarea la Crăciun a primei Sale veniri în lume, gândindu-ne la a doua Sa venire: la dubla Sa judecată, cea particulară şi cea universală. De aceea în evanghelia primei duminici din Advent (B) ni se spune: «Fiţi atenţi, vegheaţi şi vă rugaţi pentru că nu ştiţi când va fi timpul. Aşa cum un om, plecând în călătorie, lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!» (Mc 13, 33-37).  A veghea înseamnă a avea atenţia mărită, îndreptată spre simţurile noastre şi interiorul nostru. Simţurile, şi în special văzul şi gustul, trebuiesc ţinute în frâu, să nu le dăm frâu liber. Adventul se mai numeşte şi postul Crăciunului. E adevărat, în timpurile noastre, Biserica nu mai cere post propriu-zis, ci reţinere de la petreceri şi bucurii zgomotoase. Dar noi nu vom omite a ne programa o mortificare specială a gustului în fiecare zi, şi alte renunţări voluntare, ce ni le vor inspira harurile lui Dumnezeu şi pietatea noastră personală. E bine să ştim că în măsura în care vom şti să ne mortificăm, vom putea să ne aşteptăm şi la haruri mai mari şi mai însemnate din partea Mântuitorului-Mesia.

c) Apoi, să ne rugăm. Să ne rugăm mai mult şi mai bine. Să ne propunem o rugăciune specială pentru acest timp. O vizită deosebită la Prea Sf. Sacrament sau ceva deosebit în cinstea Sf. Fecioare. Chiar un « Ave Maria » în plus, recitat cu cea mai mare căldură şi dragoste în suflet, nu va rămâne fără răsplată. Dar mai ales, pentru că rugăciunea cea mai preţioasă este cea mintală, meditaţia, să ne străduim a medita mai bine şi mai cu folos; cu atenţie şi plini de dragoste către Isus cel care din dragoste se face om, îmbracă înfăţişarea noastră şi ia asupra Lui toate mizeriile noastre, spre a le ispăşi, a le îndulci, a le transforma în mărgăritare vrednice de cer. Meditând bine asupra judecăţii particulare şi universale, sufletele noastre se vor îngrozi de păcat şi vor fi determinate la convertire şi la rugă stăruitoare către Cristos, ca să vină să ne mântuiască, să ne ierte şi să ne ducă generoşi pe urmele Sale.

Iată suflete al meu program de jertfă şi rugă, de pocăinţă şi reculegere în întâmpinarea Marelui Rege-Mesia. Ce ai de gând să faci în mod deosebit în acest timp?

De vrei să ai parte de harurile speciale ale Pruncului dumnezeiesc din iesle, programează-ţi cadourile cu care vrei să te prezinţi la ieslea Lui, în Noaptea Sfântă şi în zilele frumoase ale Naşterii Sale.

Pr. Ionel Pojum (“Sacré Coeur”, 29 noiembrie 1997)

Impunătoarea şi inedita siluetă modernă a Bisericii Sf. Cruce, construită pe Şos. Mihai Bravu din Bucureşti între anii 1992-1998,  în data de 14 septembrie 2011, devenise neîncăpătoare.

Seara, la ora 18.00, enoriaşii parohiei şi nu numai, au participat la Sf. Liturghie solemnă, prezidată de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sf. Iosif. Preoţii au înaintat cu greu spre Sf. Altar. Au fost momente emoţionante, înălţătoare putem spune, văzând în faţa procesiunii celor 20 de preoţi care au concelebrat Sf. Liturghie, ministrantul purtând crucea, însoţită de lumânări aprinse.

Induioşătoare a fost predica Pr. Ioan Răileanu,  primul preot-fiu al parohiei noastre. Era imposibil să nu mişte şi cele mai împietrite suflete. Atât de frumos, convingător ne-a vorbit despre Sf. Cruce, subliniind că de fapt când privim Crucea, nu ne gândim la o bucată de lemn, ci la Isus răstignit pentru răscumpărarea noastră. Cu atâta dăruire a vorbit şi despre Sf. Fecioară Maria, care este şi Măicuţa noastră, îndemnându-ne să ne rugăm la Sf. Maria, Mijlocitoarea noastră la Fiul ei, Isus.

La sfârşitul Sf. Liturghii, Pr. Ionel Pojum, parohul bisericii, a mulţumit predicatorului, Pr. Ioan Răileanu, pentru deosebita predică, a mulţumit preoţilor pentru participare la solemnitate, a mulţumit corului pentru pregătirea specială pentru acest eveniment. Ne-a relatat şi unele trăiri din pelerinajul cu un grup de 35 de enoriaşi, în Ţara Sfântă, accentuând mulţumirea sufletească că au făcut Calea Sfintei Cruci, mergând pe drumul străbătut de Isus.

Indemnăm trecătorii bucureşteni şi nu numai, să intre în acest lăcaş de cult măreţ (al cărui ctitor este Episcopul Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, Cornel Damian) pentru a spune în gând o rugăciune şi pentru un moment de linişte.

Ca încheiere, parafrazez cuvintele Fer. Papă Ioan Paul al II-lea: “Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi”.

Irma Manoliu

Pelerinaj pe urmele lui Isus şi ale Mariei

Gândul că în dimineaţa aceasta te trezeşti în patul tău, iar diseară îţi aşterni perna aproape de grajdul în care s-a născut Mântuitorul, este unul care oricăruia dintre noi i-ar da fiori de bucurie şi aşteptări.

Dar, când mi se propune un pelerinaj, iar acesta mai este şi în Ţara Sfântă, adică în Israelul de astăzi, nu se poate să nu te încerce un gând de reţinere. De ce?

Vorba unor colegi, Israelul, nu-i aşa?!, e un loc unde nu te-ai simţi in largul tău dacă urmăreşti ştirile unor televiziuni mult prea preocupate de a reda senzaţionalul decât realitatea pură. De altfel, fusesem întrebat înainte dacă mi-am luat în bagaj vesta antiglonţ şi casca militară.

În plus, mi-am tot pus întrebarea cine ne va fi ghid şi cum va fi grupul cu care împarţi o săptămână din viaţa ta. Întrebări fireşti pentru că de aceste variabile contează mult reuşita unui pelerinaj în locurile sfinte. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru grupul unit care am fost, pentru bucuria şi grija pe care fiecare a încercat să le împărtăşească şi celorlalţi.

Am avut, totodată, un lider de grup, pe Pr. Ionel Pojum, doritor şi el de a face un pelerinaj autentic, de rugăciune şi meditaţie (şi cum altfel când ai Liturghie acolo unde s-a făcut prima Liturghie a lumii sau unde Mântuitorul tău şi-a dat viaţa pentru tine, păşind pe locul unde sângele său s-a prelins pe pietrele de sub picioarele tale), dar şi de descoperire, de revelare a geografiei, a spaţiului pe care de multe ori le redai duminică de duminică la Liturghie şi pe care le predici, uneori fără să le înţelegi deplin. Exact ce îmi doream şi eu, o revelaţie, dar şi o întărire a credinţei, o înduhovnicire, cum ar spune prietenii noştri bizantini.

Cum rămâne cu siguranţa personală?

Mulţi dintre apropiaţi au considerat că exagerez, spunându-le ulterior că m-am simţit mult mai sigur în Israelul-Palestina de astăzi, decât acasă. Cum să nu, dacă vezi patrulând armata peste tot, cu controale foarte stricte peste tot în zonele sensibile, iar toată lumea interesată de a atrage cât mai mulţi pelerini europeni, de cele mai multe ori unica sursă de venit pentru o serie de urmaşi ai lui Avraam.

Pe unde ne-au purtat paşii?

Betlehem, Ierusalim, Iordanul, Marea Moartă, Ierihon, Nazaret, Galilea (cu muntele Tabor, Cana Galileii, Cafarnaum, lacul Tiberiadei şi plimbarea pe lac cu „Barca lui Isus”), Haifa şi Carmelul, Tel Aviv cu oraşul vechi Jaffa. Adică, mai mult sau mai puţin, tot ce e mai important.

Lucruri pe care nu le poţi uita tot restul vieţii?

Fervoarea creştinilor la locurile sfinte, Golgota şi tot  complexul Sf. Mormânt; Calea Crucii şi toate locurile legate de momentul biciurii, batjocoririi şi condamnării lui Isus (cum să nu fii fericit când, dimineaţa, încă pe întuneric, deschizi ziua însoţind cu o cruce în spinare, precum Simon din Cirene, pe Isus în drumul său spre Calvar); tulburătoarea pictură din Biserica Catolică Armenească din dreptul staţiunii a 3-a, cu toată suflarea din Ceruri în plângere şi suferinţă acompaniind un Isus căzând pentru prima oară; Biserica Buneivestiri din Nazaret cu cupola sa deosebită în formă de crin (cu adevărat cea mai mare biserică din Ţara Sfântă); Biserica Nativităţii si Grota Laptelui din Bethlehem; Muntele Fericirilor cu biserica sa octogonală a celor 8 fericiri enunţate aici de Mântuitorul şi cu grădinile sale deosebite (cum să nu trăieşti cu bucurie Sf. Liturghie pe pietrele de aici, când ştii că Isus a definit aici poate cele mai tulburătoare motive pentru care omul să fie fericit); Biserica Naţiunilor de lângă Grădina Măslinilor pe locul unde Isus a asudat sânge; complexul Sancti Petri in Gallicantu de pe Muntele Sion, unde era casa lui Caiafa şi unde Isus a fost întemniţat, iar Sf Petru a abjurat de trei ori înainte de a cânta cocoşul; Bisericile din Ein Karem (în memoria naşterii Sf. Ioan Botezătorul şi a vizitei Sf. Fecioare la verişoara ei, Elisabeta); complexul Bayt Sahur (câmpul păstorilor de lângă Bethlehem cu biserica ei deschisă spre cer şi cu preamărirea lui Dumnezeu prin vocile noastre intonând un binemeritat Gloria in excelsis); Biserica Dominus flevit (Domnul a plâns soarta Ierusalimului atunci când, ucenicii săi, ca în zilele noastre, de pe dealurile Muntelui Măslinilor, admirau măreţia Oraşului Păcii, el prezicând dărâmarea sa); Muntele Tabor cu biserica franciscană a Schimbării la Faţă; Nazaretul în ansamblul său, biserica din Cana Galileii de pe locul unde Isus a făcut prima minune; complexul Tabgha cu hrănirea mulţimilor cu doi peşti şi cinci pâini, respectiv cu enunţarea primatului Sf Petru; Cafarnaum cu toate locaţiile sale: sinagoga veche (multe dintre învăţăturile lui Isus au fost făcute aici) şi casa lui Petru; Biserica Ortodoxă a Izvorului Maicii Domnului, pictată de români; Muntele Carmel cu biserica de referinţă a carmelitanilor; Muhraka cu biserica franciscană a sacrificiului lui Ilie. Şi poate multe altele pe care memoria de acum le-a uitat.

Trăiri personale intense?

Calea Crucii, de care am amintit deja, dimineaţa la ivirea zorilor; Sf. Liturghie pe locul Calvarului unde a fost atât de multă suferinţă; reamintirea botezului cu scufundarea în Iordan, precum primii creştini; surpriza spălării picioarelor în timpul Liturghiei din Cenacol, unul câte unul fiecare pelerin refăcând gestul umilinţei lui Isus către apostolii săi; ca şi reînnoirea jurămintelor de la căsătorie chiar în biserica din Cana Galileii.

Dar tot pelerinajul nu ar fi fost un succes, dacă nu am fi avut un preot care să ne ghideze şi să ne formeze în acest drum, alături de parohul cu care am plecat din ţară.

Când te gândeşti la un ghid turistic, poţi să îţi închipui o persoană care cunoaşte bine împrejurimile şi care încearcă să lege geograficul de istoric. Noi am avut parte de un părinte spiritual mai degrabă, adică o persoană care ne-a făcut să ne simţim mai aproape pe Cristos. Atent la detalii, la nevoile fiecăruia, calm, dar şi ferm când împrejurările o cereau. Adaptând şi improvizând uneori suficient de atent ca să beneficiem din plin de fiecare moment al pelerinajului, acest preot mi-a arătat ce înseamnă să fii dedicat, să îţi placă ce faci, deşi săptămână de săptămână e greu să rămâi constant cu fiecare grup pe care îl ai. Şi pentru că poartă un nume, vă recomand să mergeţi într-un pelerinaj prin Ţara Sfântă cu Pr. Cristian Văcaru. Nu o să regretaţi şi, precum musulmanul are între cei cinci stâlpi ai credinţei, un pelerinaj la Mecca, la fel, şi pentru noi, creştinii, ar fi o obligaţie morală un drum spiritual pe urmele lui Isus şi ale Mariei.

Florin Ardelean

Doresc să te urmez, pe calea copilăriei spirituale, ce ne conduce la Isus.

E un îndemn la simplitate şi curăţie

Departe de păcat şi nestatornicie

Ca să dobândim Cerul, ”pe calea mică”, urmată de sfântă, cu o mare vrednicie.

Micuţa Carmelitană, aleasă de Dumnezeu, pentru viaţa consacrată

A fost, de la o vârstă fragedă, la sfinţenie chemată

Şi fiind mare cunoscătoare a Scripturilor

A devenit în Biserică, Doctor al învăţăturilor,

Îndrumătoarea şi Patroana Misiunilor

În locul iubirii de bunuri, Tereza L-a pus pe Cristos

Ce-l aşteaptă-n Tabernacol, pe tot omul credincios

Plin de speranţă e gândul, ce ne conduce la El

Să-L primeşti cu umilinţă şi smerenie mereu

Trăind astfel Euharistia, în Comuniune Sfântă cu  Dumnezeu.

Printr-un har divin, Sfânta Tereza a fost virtuoasă şi nevinovată

Pe tot timpul vieţii Sale, atât de scurtă şi de minunată

Iubind pe Cristos, şi dorind Cerul, mai presus de toate

A reuşit să urmeze chemarea vocaţiei Sale, puternice şi nestrămutate

Şi fiind Mireasa Domnului, a fost de la început pentru veşnicie chemată

Atât de pură, frumoasă, delicată, înţeleaptă şi Sfântă

”Mica” Tereza ne conduce pe cărarile vieţii, şi fiind smerită

Nu-şi face simţită prezenţa, şi nu cere răsplată, când pentru noi mijloceşte

E mereu cu evlavioşii Ei şi cu modestie şi dragoste îi ocroteşte

Face minuni şi de necazurile vieţii mereu ne păzeşte.

La sfârşitul vieţii sale, încercările credinţei au fost multe şi chinuitoare

Dar i-au dobândit mari merite, la Dumnezeiescul Soare

A luptat din iubire pentru cele sfinte şi mântuitoare

Ca după moarte să primească Cununa lui Isus

Căruia cu multp cinste, i-a fost ”Ucenic” Supus.

”Calea mică, a copilăriei spirituale”, s-o urmăm ne sfătuieşte

”Căci prin ea, cel ce-o urmează, har la Dumnezeu găseşte”

Şi în clipa cea din urmă, când vom fi chemaţi la El

”Copilul” curat la suflet, va învinge ce e greu

Prin încredere totală, şi abandonare fericită, în braţele lui Dumnezeu

Eu te rog Sfântă Tereza, floare albă mult iubită de Isus

Din Cer, de la Domnul nostru, să-mi obţii cele de sus

Şi prin mijlocirea-ţi sfântă, viaţă bună să îmi dai

Să aleg a Ta chemare, suav trandafir alb

Ca urmându-Te pe Tine, să ajung curând în Rai.

Maria-Doina Paşca

La o-mpărtăşire de seamă

Suferind în lumea această

Pentru viaţa viitoare

Resemnat şi cu răbdare, să o facem cu adâncă adorare.

Când Cristos la Cer ne-ndeamnă

Cu o dragoste eternă

Cum să nu deplângem iară

Pătimirea-i roditoare

Ce Răscumpărarea noastră o aduse, pentru veşnicia viitoare.

Suferinţa i-a fost dragă

Căci Iubirea-L copleşeşte

Pe cei păcătoşi sfinţeşte

Şi îndeamnă al meu suflet

Mântuire şi Iertare să le ceară cu Căinţă mare

Maica Sfântă-ndurerată

Eşti a noastră nestemată

Căci din cer cu daruri multe

Tu ne chemi la veşnicie

Har Suprem, Speranţă vie prin Mesia

Dragostea-Ţi nemăsurată

Este dar şi este plată

Ne iubeşti cu dărnicie

Şi plăteşti durere vie

Căci Cristos a pătimit pentru o nouă Preoţie

Har suprem e Veşnicia!

Iar prin rugăciuni, Maria

Născătoarea lui Cristos

Milostivă ne conduce

Prin a Crucii suferinţă, la o mai mare Credinţă

Să plătim e Îndurare

Fiindcă Tatăl cu Iertare

A voit să ne-nsoţească

Pe Calea Crucii Regească

Ca prin dreapta Ispăşire vina noastră păcătoasă s-o sfinţească.

Spre a Cerului Speranţă

Ne-ndreptăm privirea iarăşi

Cu Isus şi cu Maria

Smeriţi cerem Veşnicia

Şi Nădejde nesfârşită, avem pururi fericită, prin Mesia.

Mult iubită, Maică Sfântă

Eşti a mea Mijlocitoare

La Cristos cel Bun şi Mare

Ce din Ceruri ne aduce

Mult dorita Pace, dulce, pentru cei ce se luptară

Domnul Sfânt, Isus Mesia

Împreună cu Maria

Ne doresc cu înfocare

Printr-o Împărăţie mare

Fraţi şi fii în suferinţă, cu răsplată viitoare.

Crucea Domnului e scară

Pentru-al Nemuririi nume

Pe ea Sfinţii se urcară

Căci prin merite celeste

Crucea Sfântă, pururi este, Mântuire, şi Speranţă, şi Iubire, prin Iertare.

Maria-Doina Paşca

(Parohia „Sfânta Cruce” – Bucureşti)

Prima menţiune a existenţei Icoanei Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe este din anul 1556, când Arhiepiscopul Alonso de Montufar, un strălucit predicator dominican, vorbeşte de existenţa acestei icoane sfinte a cărei devoţiuni populare se răspândeşte cu repeziciune consemnându-se totodată şi multe minuni. Faima acestei imagini s-a dezvoltat în paralel cu imaginea ţăranului Juan Diego. În 1987, interesându-se de sfinţii catolici non-europeni, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, bazându-se pe informaţiile culese de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, l-a declarat venerabil. Cu prilejul vizitei sale în Mexic,  din decembrie 1990, după ce în prealabil îl declarase fericit, în mai 1990, la liturghia din Bazilica Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe, Mexico City, l-a declarat „protector, susţinător şi apărător al popoarelor indigene”, iar imaginea Sfintei Fecioare Maria de la Guadalupe, ca „protectoare a celor două Americi”.

Primul Suveran Pontif care a abordat problema Sfintei Fecioare de la Guadalupe a fost Sfântul Părinte Benedict al XIV-lea (1675-1758), care a declarat Fecioara de la Guadalupe, „Patroana Noii Spanii”, care corespunde astăzi Americii Centrale şi de Nord, consacrând aceste ţinuturi folosind cuvintele „non est equidem” („nu există nicio îndoială”). Sfântul Părinte Leon al XIII-lea (1810-1903) a adnotat textele din Breviar şi Liturghie ale predecesorului său în 1891, iar Pius al X-lea (1835-1914) a declarat-o „Patroana  Americii Latine”, în 1910. Papa Pius al XII-lea (1876–1958) a declarat-o „Regina Mexicului şi Împărăteasa Americii”, iar Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea (1881–1963) a invocat-o pe „Mama Americilor” care este „învăţătoarea de credinţă a Americilor”, în 1961.

La 31 iulie 2002, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea l-a canonizat pe Juan Diego, în faţa unei mulţimi de 12 milioane de oameni, incluzându-l în acelaşi an în calendarul general al ritului roman, putând fi comemorat opţional. Totodată au fost fixate celebrările liturgice ale Sfântului Juan Diego Cuauhtlatoatzin (9 decembrie) şi ale Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe (12 decembrie), care din anul 2002 pot fi comemorate la scară planetară.

Altarul Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe este sanctuarul cel mai vizitat din întreaga lume. Mulţimi impresionante de pelerini catolici vizitează acest sanctuar în fiecare an pentru a comemora aniversarea apariţiei Sfintei Fecioare din Mexic.  Să ne încredinţăm şi noi Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe, pentru a putea să îl întâlnim pe Cristos şi să îi cerem Mijlocitoarei Noastre Cereşti harurile necesare stării noastre, pentru ca la sfârşitul zilelor noastre să ne putem prezenta cum se cuvine înaintea tronului Celui Preaînalt.

Marius Oanţă

LA BISERICA „SFANTA CRUCE” – BUCURESTI

9 – 10 august 2011

Marţi, 9 august 2011