De luni de zile, duminică de duminică, ne-a pregătit cu multă răbdare, pentru acest moment, părintele vicar Emanuel Dumitru. Pentru că emoţiile începuseră să ne copleşească, la ultima oră de pregătire, părintele paroh Ionel Pojum ne-a încurajat cu vocea sa blândă şi caldă, spunându-ne să ne purtăm firesc, să participăm la un dialog cu episcopul şi să arătăm că suntem pregătiţi cu cunoştinţe temeinice. Uşor de spus! În ziua ceremoniei, eram cu toţii aşa de emoţionaţi; toate privirile erau aţintite asupra noastră, toate aparatele de fotografiat şi de filmat îndreptate către noi încât cu greu ne-am putut linişti când a început slujba.

Un moment emoţionant a fost acela când episcopul ne-a vorbit de conştientizarea sacramentului Mirului ca fiind întâlnirea cu o putere specială a Sfântului Duh, iar noi am înţeles că din acest moment va trebui, prin cuvânt şi faptă, să apărăm şi să răspândim credinţa noastră, devenind tineri mărturisitori ai lui Cristos.

Momentele înălţătoare au fost însoţite de cântecele pe care le-am cântat cu toţii: părinţi, naşi şi credincioşii din biserică.

La încheierea ceremoniei am fost invitaţi în casa parohială, unde ne-am mai potolit arşiţa emoţiilor cu un pahar de suc. Tot atunci am primit, pe lângă alte cadouri, şi un “atestat” înrămat care dovedeşte că am depăşit această etapă a evoluţiei noastre spirituale.

Pentru această clipă unică din viaţa mea, le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, părinţi, preoţi, naşi şi membrii ai parohiei noastre, pentru iubirea şi învăţătura spirituală cu care m-au însoţit.

Flavio Cesare Mattuzzi

Examenul de conştiinţă trebuie să fie o privire aruncată în adâncul tău pentru a vedea spre ce se îndreaptă viaţa ta, care este pentru tine valoarea supremă şi cine este pentru tine Isus Cristos? Care este opţiunea ta fundamentală? L-ai ales cu adevărat până la capăt? Cu aceasta ar trebui să începi mărturisirea păcatelor, pentru că acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu l-ai ales pe Cristos, celelalte păcate sunt urmarea şi rezultatul greşelii tale fundamentale.

Păcatele sunt de diferite feluri. Sunt păcate comise, şi păcatele prin omisiune. Şi în general acestea din urmă sunt cele mai rele. Printre ele se află şi acela care constă în a-L abandona pe Cristos, a-L părăsi, a nu-I acorda decât un colţişor din inima ta. Şi acesta este cel mai mare rău pentru tine: tocmai acest compromis şi această lipsă de radicalism, faptul că Isus Cristos nu este întotdeauna pentru tine valoarea cea mai mare, că El nu este totul pentru tine şi că credinţa ta continuă să fie călduţă, asta îl îndurerează cel mai mult pe Dumnezeu.

Sunt două feluri de  religiozitate:  unul „egocentric” celălalt „teocentric”. În primul caz omul îşi concentrează atenţia asupra lui însuşi. El nu îl ia  în considerare pe Dumnezeu, ci numai propria sa situaţie. El merge la spovedanie în ideea de a se purifica, pentru că păcatul îl apasă, şi pentru a fi în regulă cu Dumnezeu. Pentru un astfel de om, spovedania poate deveni o „aspirină” specifică împotriva răului conştiinţei, o pilulă care trebuie să îl liniştească. Un astfel de om, când primeşte iertarea continuă să rămână concentrat asupra răului de care tocmai s-a descărcat, fără a-I permite lui Dumnezeu să-l vindece !

Împărtăşirea cu Domnul nu trebuie făcută din observanţe, ci din dragoste. De aici derivă apoi obligaţiile. Marele păcat e acela de a te crede fidel observanţelor, iar la cădere să te revolţi fiindcă nu ţi-a fost păstrată inocenţa. E păcatul fariseului! Pe drept cuvânt spuneau Părinţii din vechime că cel ce îşi plânge păcatul e mai mare decât cel care, prin rugăciunea sa, învie morţii. Isus cere sfinţilor sărăcia lor sufletească, lipsurile, scăpările, păcatele. Unui suflet ales îi încredinţa odată, că un păcătos care se umileşte, străduindu-se să-şi repare vina prin generozitate şi iubire, dacă are încredere şi se abandonează iarăşi în Inima Preasfântă, aduce mai multă  mărire lui Dumnezeu şi va face mai mult bine sufletelor decât dacă nu ar fi căzut. Puţin îl interesează murdăria pe Cel fără de păcat, ceea ce doreşte în schimb este iubirea.

Dragostea lui Dumnezeu ar fi altfel primită dacă omul ar putea înţelege că problema vieţii nu e de a funcţiona bine, ci de a oferi. Cei care îşi fac „toaleta” înainte de a se prezenta înaintea Domnului, înseamnă că nu vor să ofere totul, ci numai ceea ce e frumos. Dar tocmai cea ce e urât şi neîmplinit, greşelile, păcatele, toate zilele pe care avem impresia că le-am ratat, doreşte Isus să-i fie oferite pentru ca să poată dărui vindecare: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor!” (Mt 9,12).

Dacă te simţi puternic în sensul potenţialităţilor naturale de care dispui, credinţa ta nu poate nici să se dezvolte, nici să se adâncească. De aceea, tu trebuie să-ţi simţi slăbiciunea, trebuie să vezi că există ceva ce nu poţi să faci. Acesta va fi un apel la credinţă. Slăbiciunea, neputinţa şi incapacitatea ta vor deveni ca o falie prin care se va infiltra harul credinţei în inima ta. Prin rănile noastre, Dumnezeu ne acordă harul de a ne spori credinţa. Charles Péguy, un mare convertit binecunoscut, scrie: „S-au văzut jocurile de necrezut ale harului şi harurile incredibile ale îndurării divine pătrunzând un suflet rău, chiar într-un suflet pervers, şi s-a văzut salvat ceea ce părea pierdut. Dar nu s-a înmuiat ceea ce era superficial, nu s-a văzut pătruns ceea ce era impermeabil, nu s-a văzut schimbat în bine ceea ce devenise obişnuinţă. De aici vin o mulţime de lipsuri pe care le constatăm în eficacitatea harului, care, repurtând victorii de nesperat în sufletul celor mai păcătoşi, rămâne inoperant pe lângă unii dintre cei mai cumsecade oameni, asupra celor mai cumsecade oameni” (Notă comună asupra d-lui Descartes şi asupra filozofiei carteziene – sâmbătă, 1 august 1914). Se întâmplă aşa pentru că  aceşti „oameni cumsecade”, aceşti adulţi, în sens evanghelic, nu duc lipsă de nimic, nu sunt răniţi, sunt viguroşi, puternici, autosuficienţi, adulţi. „Învelişul lor moral constant intact, continuă Péguy, le face o piele tăbăcită şi o platoşă  fără nici o spărtură. Ei nu au în nici un fel această deschidere pe care o face o rană îngrozitoare, o nenorocire care nu poate fi uitată, o părere de rău de neînvins, un punct de sutură rău făcut pentru eternitate, o nelinişte mortală, o invizibilă stare de regret, o amărăciune secretă, o prăbuşire mascată continuu, o cicatrice prost închisă pentru totdeauna. Ei nu au în nici un fel acea intrare la har care este mai ales păcatul. Pentru că nu sunt răniţi, nu sunt  nici vulnerabili. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce nimic. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce ceea ce reprezintă totul. Mila însăşi a lui Dumnezeu nu îl pansează  deloc pe cel care nu are răni. Pentru că un om era căzut la pământ, Samariteanul s-a  aplecat să-l ridice de jos. Pentru că faţa lui Isus era murdară, Veronica l-a şters cu o năframă. Or, cel care nu a căzut, afirmă Péguy, nu va fi niciodată ridicat de jos; şi cel care nu este murdar, nu va fi şters” (id.). Cei pe care îi numim „oameni cumsecade”, adulţii în sens evanghelic, sunt impermeabili la har.

Poate că şi în viaţa ta se află ceva din acea oribilă plagă care nu se cicatrizează, poate o suferinţă pe care nu o poţi uita, o părere de rău neînvinsă. Toate acestea trebuie să fie pentru tine un canal al lui Dumnezeu, ca tu să te simţi slab, şi prin aceasta, deschis harului.

Dănuţa Peculea

Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, vedem însă că această devoţiune era prezentă încă din secolele XI–XII în mănăstirile catolice ale ordinelor benedictine şi cisterciene, fără să ştim cu certitudine dacă a apărut mai întâi devoţiunea sau practicanţii acestei devoţiuni (Pentru mai multe detalii vezi spre exemplu: Enciclopedia Catolică on-line, disponibilă pe site-ul: www.newadvent.org/cathen/07163a.htm). Începând din secolul al XII-lea această devoţiune se răspândeşte cu repeziciune până în secolul al XIV-lea, fiind preluată de diferite ordine şi congregaţii ca cele: franciscane, carthusiene şi dominicane; fiind totuşi practicate individual de aceste ordine. Aşa cum lesne putem observa, istoria acestei devoţiuni este cel puţin lacunară dacă nu de-a dreptul pierdută în negura timpului, ceea ce putem afirma cu certitudine este că, astăzi această devoţiune este urmată de tot mai mulţi creştini.

După moartea Sf. Margareta Maria Alacoque, în timpul epidemiilor de ciumă din oraşele Franţei, devoţiunea se răspândeşte începând cu anul 1720 şi în Marsilia, unde un număr impresionant de credincioşi participă la această devoţiune după ce fusese practicată aşa cum am arătat mai sus, numai în comunităţile religioase de viaţă consacrată. În 1896, Fericita Maria a Inimii Divine cere superioarei sale să ia legătura cu Sfântul Părinte Leon al XIII-lea (1810-1903) şi să-i ceară Suveranului Pontif să consacre ”Preasfintei Inimi a lui Isus” lumea întreagă. Papa Leon al XIII-lea a solicitat o anchetă pentru a înţelege mai bine revelaţia surorii consacrate şi în 1899, în lumina tradiţiei şi învăţăturii Bisericii, a consacrat ”Inimii Preasfinte a lui Isus” întreaga lume prin Enciclica ”Annum Sacrum”. După această enciclică şi consacrarea lumii întregi Preasfintei Inimi a lui Isus, Sfântul Părinte avea să declare că a realizat: “cel mai mare act al pontificatului meu”. Prin intermediul Enciclicei ”Annum Sacrum”, Papa Leon al XIII-lea, a decretat ca ziua ”Inimii Sacre” să se celebreze în fiecare an în data de 11 iunie, iar întreaga lună iunie să fie dedicată Inimii Preasfinte a lui Isus,  recomandând ca prima vineri din lună să se facă adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament în toate bisericile catolice (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Annum Sacrum” on consecration to the Sacred Heart, 1899, paragraful 2 şi 3). Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a reafirmat în 1928 poziţia Bisericii prin Enciclica ”Miserentissimus Redemptor” în care vorbeşte de Cristos care se “manifestă pe sine” şi care, prin intermediul Sf. Margareta Maria Alacoque, promite: “belşug de haruri cereşti celor care dau cinstire Preasfintei Inimi a lui Isus”.  În momentul în care apare sfintei, Cristos i se prezintă cu inima ieşită din piept şi îi spune: “Priveşte această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruţat nimic şi s-a consumat cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoştinţă, din partea celor mai mulţi nu primesc decât ingratitudine, prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile pe care le săvârşesc, prin răceala şi dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei (…) Pentru aceasta îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului şi Sângelui meu să fie dedicată cinstirii inimii mele (Op. Cit., pag.194).

Iată întreaga esenţă, Cristos este cel care face întotdeauna primul pas pe calea împăcării cu oamenii, El se oferă necondiţionat şi cere celor care îl ofensează să se întoarcă la El, mai mult le făgăduieşte tuturor acelora care îl vor cinsti pe Cristos în Preasfântul Sacrament că vor primi o mulţime de haruri. Enciclica Papei Pius XII, intitulată “Haurietis Aquas” (“Veţi atrage ape”), apare la centenarul stabilirii sărbătorii Preasfintei Inimi a lui Isus, şi este o derivaţie a textului din Isaia, “Cu bucurie veţi scoate apă din izvoarele mântuirii” (Is 12, 3). Acest verset face referire la abundenţa de bunuri spirituale pe care le primim de la Cristos, iar prin Enciclica sa, Sfântul Părinte recunoaşte dimensiunea importantă a Preasfintei Inimi a lui Isus în spiritualitatea creştină (Pentru mai multe detalii, vezi spre exemplu: Pius al XII, “Haurietis Aquas” On devotion to the Sacred Heart, 15 mai 1956).

Aşa cum am arătat mai sus, mulţi papi au dat Preasfintei Inimi a lui Isus importanţa cuvenită prin Enciclicele lor, subliniind totodată importanţa acestei devoţiuni. De-a lungul timpului au fost fondate mai multe congregaţii care cuprindeau în titulatura lor, numele “Preasfintei Inimi a lui Isus” şi care dădeau o importanţă majoră acestei devoţiuni, consacrându-şi membrii “Inimii Sacre”. Mai mult decât atât, foarte multe biserici, şcoli confesionale, azile de bătrâni, spitale sau instituţii din lumea întreagă sunt consfinţite Inimii Preasfinte a lui Isus. Sărbătoarea pe care o cunoaştem astăzi, dedicată Preasfintei Inimi, a fost introdusă în calendarul catolic începând cu anul 1856, fiind celebrată la 19 zile după Rusalii, ceea ce  face ca această sărbătoare să fie celebrată numai vinerea.

Mulţi oameni merg astăzi în bisericile din lumea întreagă în prima vineri din lună pentru a-L adora pe Cristos prezent în Preasfântul Sacrament. Să ne încredinţăm şi noi aşadar Inimi Preasfinte a lui Isus, pentru a primi din abudenţă harurile promise nouă de Cel care se oferă necondiţionat din iubire pentru făpturile sale, pentru a-L putea primi cum se cuvine în Sacramentul Euharistiei pe Cel care suferă zilnic pentru fărădelegile noastre şi a Cărui jertfă se celebrează în bisericile din lumea întreagă.

Marius Oanţă

Cât priveşte Rusaliile, aceasta este o sărbătoare foarte importantă în toate bisericile creştine şi provine din latinescul ”Rosalia”, care aminteşte de coborârea Duhului Sfânt în cea de-a cincizecea zi de la Învierea Domnului. În vechime, Rusaliile erau o sărbatoare agricolă în care se ofereau roadele pământului şi de care aminteşte Vechiul Testament; cu timpul, ea a devenit o sărbătoare creştină, aşa cum este prezentă şi astăzi. Semnificaţia Rusaliilor creştine este foarte bogată în esenţă, ea cuprinde: revărsarea escatologică a Duhului Sfânt, adunarea comunităţii mesianice vestită de profeţi,  începutul misiunii Bisericii, deschiderea Bisericii către toate popoarele şi încununarea Învierii lui Isus Cristos prin revărsarea Duhului Sfânt asupra apostolilor. Căci ”pentru a realiza (mântuirea la toate popoarele) Cristos a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, ca să împlinească dinlăuntru lucrarea sa mântuitoare şi să stimuleze Biserica să se răspândească. Fără îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume şi înainte ca Cristos să fie glorificat. Totuşi în ziua de Rusaliilor, a coborât asupra ucenicilor pentru a rămâne cu ei în veac”. (Conciliul Vatican II, Decret privind activitatea misionară a Bisericii „Ad Gentes”, Apud, Eduard Ferenţ, Pneumatologia, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999, pag.108). Într-adevăr activitatea apostolilor începe la Rusalii, activitatea Bisericii începe şi ea odată cu revărsarea Duhului Sfânt, şi aşa cum limbile au fost împrăştiate la Babel, în ziua de Rusalii, Duhul Sfânt coborât sub limbi de foc, face cunoscut la toate popoarele lucrarea mântuitoare a Fiului, Isus Cristos. Duhul Sfânt „uneşte Biserica întreagă în comuniune şi slujire şi o înzestrează (…) cu diferite daruri ierarhice şi carismatice, dând viaţă, precum sufletul, instituţiilor bisericeşti şi insuflând credincioşilor acelaşi spirit misionar care L-a însufleţit şi pe Cristos însuşi” (Conciliul Vatican II, Decret privind activitatea misionară a Bisericii „Ad Gentes”, cap I, pctul 4, Misiunea Duhului Sfânt).

Aşadar, să ne rugăm lui Dumnezeu să îl trimită pe Duhul Sfânt asupra noastră aşa cum a coborât asupra apostolilor în ziua de Rusalii, pentru ca în toate momentele să ne lumineze şi să ne facă să vestim tuturor popoarelor cuvântul Său, să ne entuziasmeze să vestim Învierea glorioasă a Fiului pentru ca la final să ne bucurăm împreună cu El în slavă.

Marius Oanţă

Canaaneanca, Brigita, Monica… oricare ar fi: mamele, rugându-se, sunt puterea cea mai mare care exista în lume.
A se ruga pentru fii este o parte esentiala în munca de mama.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Într-o zi, amestecata printre pelerini, astepta o doamna îmbracata în doliu. Era profund întristata deoarece sotul ei, care nu era credincios, se sinucisese aruncându-se de pe un pod într-un râu în care a murit înecat.
La un moment dat a trecut prin fata ei Sfântul Paroh de Ars si, fara a-i da timp sa spuna vreun cuvânt, i-a spus cu voce joasa:
-Este salvat.
Femeia s-a tulburat.
-Este salvat, va spun.
Un gest de incredulitate a fost singurul raspuns al bunei femei. Atunci Sfântul, accentuând fiecare cuvânt, îi spuse:
-Va spun ca este salvat. Se afla în purgatoriu si trebuie sa va rugati pentru el. Între pod si apa a avut timp sa faca un act de cainta. Preasfânta Fecioara i-a obtinut acest har. Amintiti-va de altarul pe care dumneavoastra îl puneati în camera dumneavoastra în timpul lunii Mai. Uneori, sotul dumneavoastra, desi nu era credincios, se ruga si el. Acest lucru i-a obtinut cainta si iertarea suprema.

Cât de putin si cât de eficient! Preasfânta Fecioara ne aduce aminte de mama careia copilul ei îi face cadou un desen pe care tocmai l-a facut. Este de ajuns acest fleac pentru a o emotiona pâna la lacrimi.
Maria nu da o suta pentru unu. Ea da totul pentru aproape nimic.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Un om bun, la vreo saizeci si ceva de ani, murea într-un sanatoriu, dupa ce s-a spovedit, plin de pace si seninatate.
Preotul care l-a îngrijit a încercat sa afle ce relatie cu Dumnezeu a mentinut de-a lungul vietii sale agitate. Iar muribundul i-a povestit viata sa.
Era fiul unui tata insuportabil. La treisprezece ani a plecat de acasa. Când si-a luat ramas bun de la mama sa, ea, plângând, i-a spus: “M-as duce de buna voie cu tine, însa datoria mea este sa ramân. Totusi sa nu uiti ca exista o alta Mama care, Ea da, va fi mereu alaturi de tine”. Si scotându-si medalia Preasfintei Fecioare pe care o purta la gât, i-a pus-o lui, în timp ce îi cerea: “Promite-mi ca în fiecare seara, înainte de a te culca, îi vei recita trei Bucura-te, Marie”.
Bunul om spunea ca s-a culcat de mai multe ori biat decât treaz, însa beat sau treaz, în nici o seara nu a uitat sa recite cele trei Bucura-te, Marie pe care le promisese mamei sale.
Murea într-un mod de invidiat.

A te obisnui sa ai în fiecare zi un gest de afectiune fata de Preasfânta Fecioara este o asigurare de viata vesnica.
Cerându-i de mii de ori, de-a lungul anilor, sa se roage pentru noi “în ceasul mortii noastre”, cum oare sa uite de noi tocmai în acest moment?

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Un misionar iezuit în India povesteste o întâmplare relatata de propriul ei protagonist, un tânar si curajos militar indian în serviciul Angliei, ca locotenent într-o companie din Cipayos:
“Ieri seara, când am sosit în tabara dupa un mars extenuant, eram atât de obosit si terminat încât m-am trântit îmbracat asa cum eram în patul litiera fara a recita cele “trei Bucura-te, Marie” pe care promisesem si pe care în fiecare din zilele precedente le recitasem.
Am adormit profund… Era miezul noptii când m-a trezit o scuturatura puternica. M-am ridicat si am aprins lanterna. Am avut senzatia ca nu eram singur. Am privit în jurul meu însa nu am vazut nimic din ce mi-ar fi putut atrage atentia. Întrucât îmi era tare somn am pus din nou capul pe perna. Dintr-o data mi-am adus aminte de cele “trei Bucura-te, Marie” uitate. Mi-a parut rau ca fusesem neatent si, facând un efort, am sarit din pat si am început sa le recit.
Abia începute, însa, nu am putut sa le continui. Cu groaza si spaima, ochii mei priveau fix la pat. De sub patura iesea un sarpe oribil… Dupa creasta pe care o avea am recunoscut ca era o “cobra capella”, o specie dintre cele mai periculoase, a carei muscatura este mortala…
Monstrul îsi descolacea încet inelele repugnante pe patul meu… Eu, pe moment, eram hipnotizat si paralizat de spaima. Însa înainte ca reptila sa se întinda mai tare si sa ma atace, am apucat spada si, dintr-o lovitura, i-am taiat capul pe care-l tinea întins si intimida cu suieratul sau amenintator.
Vazându-ma salvat de la un atât de mare pericol am înteles ca îi datoram Maicii Domnului salvarea mea si m-am asezat în genunchi pentru a recita cele “trei Bucura-te, Marie”.

Cele trei Bucura-te, Marie, l-au pazit de muscatura sarpelui. Devotiunea fata de Preasfânta Fecioara este mijlocul cel mai sigur pentru a ne pazi de pacat, de muscatura sarpelui infernal.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Era de copil – dupa cum spune el însusi – “un mic dracusor”, un adevarat cosmar pentru parintii sai. În loc sa mearga la ore, se ocupa de “alte afaceri”.
Odata, tatal sau care era politist, i-a surprins pe el si pe câtiva prieteni de-ai lui furând mere în timpul în care ar fi trebuit sa fie la ore.
“Când m-a vazut, de departe a strigat: Stai!”
Tovarasii mei au început sa alerge care încotro disparând ca fulgerul. Am ramas singur, parca lipit de pamânt, fara a mai putea face vreun pas. Tatal meu s-a apropiat, nu m-a certat nici nu mi-a tras vreo palma. Singurul lucru pe care l-a facut a fost sa ma apuce puternic de brat si sa ma duca pâna în sat fara a spune nici macar un cuvânt.
Înainte de a intra în casa, m-a dus la biserica. S-a dus direct la altarul Maicii Domnului si s-a pus în genunchi. Eu, aproape fara sa-mi dau seama de ceea ce faceam, am îngenuncheat lânga dânsul.
Atunci, tatal meu, cu devotiune si privind la statuia Maicii Domnului, a spus:
-Preasfânta Fecioara, Maicuta mea! Tu stii foarte bine tot ceea ce am facut pentru a-l educa pe acest fiu nesimtit. Acum nu mai stiu ce sa fac… Ti-l las în mâinile tale… Fa cu el ceea ce vrei tu.
S-a ridicat si a plecat.
Am privit la Preasfânta Fecioara. Acolo mi-am propus si i-am cerut ajutorul pentru a ma schimba”.
Astazi, “micul hot de mere” este unul dintre cei mai îndragiti episcopi din Canada.
La câtiva ani dupa cele întâmplate, atunci când i-a spus tatalui sau ca ar vrea sa mearga misionar, acesta, suspinând, a exclamat:
-”Nu m-am gândit ca Preasfânta Fecioara chiar va lua în serios cuvintele mele”.

Ce întarire extraordinara pentru parinti în munca lor de educatori! Si ce stimulent pentru copiii lor daca stiu sa le sadeasca în inimi dragostea fata de Maria!
Pacat ca se întrebuinteaza atât de putin o bogatie atât de mare!

Culese de pr. Paul Budău

Maria acceptă să devină Mamă a lui Dumnezeu necondiţionat, înţelege care este menirea sa şi cât de importantă devine chemarea. Cel vestit lumii se va naşte din pântecul său şi vine în lume să mântuiască toate popoarele. Astfel se împlineşte întreaga operă salvifică. Cristos este Fiul său unic care sub efuziunea Duhului Sfânt se naşte în sânul fecioarei şi împlineşte toate aşteptările. Dumnezeu o alege pe Maria pentru că ea este fără pată, pentru că în ea se vădeşte cel mai bine acţiunea harului, ea este cea care nu a cunoscut păcatul. Acesta este principalul motiv pentru care Dumnezeu o alege să îl poarte pe Fiul Său.

Părinţii Bisericii Catolice, Irineu (circa. 130 – †202) şi Policarp (circa. 70 – †160) sunt primii care au scris despre Sfânta Fecioară Maria în afara scrierilor neo-testamentare care amintesc în treacăt despre Maria.

Ambroziu (circa 339, Trier – †4 aprilie 397) a scris lucrările despre Sfânta Fecioară: Ad Virginem Devotam şi De Institutione Virginis Et Sanctae Mariae Virginitate Perpetua ) şi Augustin (13 noiembrie 354 – †28 august 430), De Sancta Virginitate lib. 1, PL 40) scriu şi ei despre Maria în perioada bisericii primare. Papii au abordat de-a lungul timpului prin enciclicile lor aceeaşi temă, vorbind despre menirea pe care cea mai mare dintre sfinte a avut-o de-a lungul timpului în istoria mântuirii şi a lumii. Leon al XIII-lea a abordat această temă în următoarele Enciclice: ”Augustissimae Virginis Mariae” (1897), “Iucunda Semper Expectatione” (1894),  “Laetitiae Sanctae” (1893),  “Magnae Dei Matris” (1892) şi “Octobri Mense” (1891). Pius al X-lea a scris despre Sfânta Fecioară Maria în Enciclica ”Ad Diem Illum Laetissimum” (1904). Iar exemplele ar putea continua. Despre Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, al cărui pontificat a fost pus sub deviza Totus Tuus – Cu totul al Mariei, spunea că: ”Maria este noua Evă, pe care Dumnezeu o pune în faţa noului Adam-Cristos, începând cu Bunavestire, trecând prin noaptea naşterii la Betleem, ospăţul nupţial din Cana Galileii, crucea de pe Golgota, până la cina de la Rusalii: Mama lui Cristos Răscumpărătorul şi Mama Bisericii” (Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei, Editura Humanitas, 1995, pag. 254).

Iată că Maria apare în toate momentele importante, aşa cum ne spune Suveranul Pontif, ea este descrisă în antiteză cu Eva aşa cum Cristos este descris în antiteză cu Adam, cele două personaje prezentate în Cartea Genezei, sunt cele care prin acţiunea lor a intrat în lume păcatul aşa cum mântuirea a venit în lume prin Maria şi Cristos. Maria rămâne peste veacuri model de curăţie, ea va rămâne model şi pentru generaţiile următoare, pentru milioanele de mame care dau naştere în fiecare zi. Maria trebuie să devină un model de curăţie şi virtute pentru toate mamele, iar exemplele acelor mame care au ales-o ca model pe Maria, trebuie să le urmeze şi fiii şi fiicele lor.

Marius Oanţă

A fost numit capelan într-un spital din Poitiers, şi marea lui nevoie de reorganizare a personalului spitalului i-a adus mari neplaceri, conducând la demiterea sa. Cu toate acestea, în timpul şederii sale acolo, în 1703, el a organizat un grup de femei în Congregaţia Fiicelor Divinei Înţelepciuni.

De atunci, acţiunile sale vor crea opoziţie din cauza metodelor lui de predicare. În 6 iunie 1706, după o lungă călătorie de mai multe zile, este primit la Roma de papa Clement XI care aprobă scopul şi metoda activităţii sale misionare: reînnoirea spiritului creştin prin reînnoirea promi-siunilor de la botez.

A început să predice în Bretania şi în vestul Franţei. Stilul său  emoţional  a  produs  o  mare reacţie, dar a avut succes, mai ales în răspândirea devoţiunii către Preasfânta Fecioară Maria. A scris de asemenea mai multe cărţi, dintre care cea mai cunoscută este Tratat despre adevărata evlavie către Preasfânta Fecioară Maria.

În 1715, Sf. Ludovic a organizat mai mulţi preoţi şi a format Misionarii Companiei Mariei, un institut bisericesc cunoscut astăzi mai ales cu numele de Fraţii lui Montfort, care se îndeletnicesc cu predicarea Cuvântului şi răspândirea devo-ţiunii către Maria.

A murit în 1716 la Saint-Laurent-sur-Sevre, Franţa, şi a fsot canonizat în 1947 de către papa Pius XII.

Sf. Ludovic de Montfort a fost un foarte abil predicator, dar cu toate acestea, stilul său emoţional împreună cu chemarea sa către săraci a cauzat multă opoziţie. Nelăsându-se intimidat de criticii săi, el a continuat să predice. În plus, a depus un mare efort în răspândirea devoţiunii către Preasfânta Fecioară Maria, atât prin predicile sale cât şi prin scris.

În iunie 1700, când tânărul Ludovic de Montfort a fost sfinţit preot, el nu era altceva decât un tânăr idealist care voia să fie campion al săracilor, fiind inspirat încă din adolescenţă să predice sărmanilor. Dar el avea, de asemenea, o puternică devoţiune către Preasfânta Fecioară Maria şi era pregătit să-şi rişte viaţa pentru asta. Secole mai târziu, el a influenţat patru papi (Leon XIII, Pius X, Pius XII şi Ioan Paul II), iar acum este propus pentru a deveni Doctor al Bisericii.

Papa Ioan Paul II şi-a amintit odată că pe vremea când era tânăr seminarist, „a citit şi recitit de multe ori şi cu un mare profit spiritual” o operă a lui de Montfort şi că:  „Atunci am înţeles că nu puteam exclude pe Maica Domnului din viaţa mea  fără să neglijez voinţa Sfintei Treimi”. Potrivit cu Scrisoarea sa Apostolică Rosarium Virginis Mariae, motto-ul personal al Pontifului, Totus Tuus, a fost inspirat de doctrina asupra excelenţei devoţiunii mariane şi a consacrării totale.

Consfinţirea mariană, după metoda Sfântului Ludovic Maria Grignion de Monfort, constă întâi de toate într-o reînnoire a făgăduinţelor de la botez prin mâinile Neprihănitei Maria. Îi dăruim ei toată fiinţa noastră. Îi consfinţim trupul nostru. În felul acesta, fiind sub autoritatea şi grija ei de mamă, trupul va rămâne ceea ce trebuie să fie: slujitorul sufletului.

Îi dăruim Preacuratei sufletul nostru cu toate facultăţile lui. Ea, plină de har, formează sufletul nostru pentru viaţa divină, pentru o unire cât mai intimă cu Isus pe pământ, indispensabilă pentru cer.

În sfârşit, îi dăruim Mamei cereşti bunurile noastre interioare şi spirituale, adică rodul meritelor noastre, virtuţile şi faptele bune din trecut, prezent şi viitor. Întregul nostru capital de viaţă nouă este încredinţat Mamei cereşti. Ea face ca virtuţile, legate de viaţa cea nouă, să nu se risipească şi le ajută să crească.

Sf. Ludovic atrage atenţia asupra greşelilor pe care le fac cei care se consideră devotaţi Mariei şi ne îndeamnă să ne ferim de a fi printre cei:

- critici, care nu cred nimic şi critică tot;

- scrupuloşi, care se tem de a fi prea devotaţi Sf. Fecioare;

- exteriori, a căror devoţiune constă doar în practici exterioare;

- prezumţioşi, care, sub pretextul falsei lor devoţiuni către Sf. Fecioară, continuă să zacă în păcatele lor;

- inconstanţi, care din uşurinţă, schimbă practicile de devoţiune sau le părăsesc de-a binelea, la cea mai mică ispită;

- ipocriţi, care se înscriu în diverse asociaţii mariane şi poartă însemnele Sfintei Fecioare, pentru a fi consideraţi buni;

- interesaţi, care nu recurg la Sfânta Fecioară decât pentru a fi eliberaţi de rele sau pentru a obţine bunuri temporale.

Adevărata devoţiune către Maria trebuie să fie:

- Interioară, adică pornită din suflet şi din inimă, ea decurge din stima pentru Sfânta Fecioară şi din iubirea pe care i-o purtăm.

- Tandră, adică plină de încredere în Preasfânta Fecioară, la fel cum un copil se încrede în buna lui mamă. Trebuie ca un suflet să recurgă la Maria în orice nevoie a trupului sau a sufletului, cu simplitate, încredere şi iubire; să implore ajutorul bunei mame tot timpul, în orice loc şi pentru orice lucru.

- Sfântă, adică prin ea, un suflet poate să evite păcatul şi să imite virtuţile Sfintei Fecioare, în special profunda ei umilinţă, credinţa vie, ascultarea oarbă, rugăciunea continuă, mortificarea, puritatea, milostivirea, răbdarea, blândeţea şi înţelepciunea sa divină. Acestea sunt principalele 10 virtuţi ale Sfintei Fecioare.

- Constantă, ea întăreşte sufletul în bine şi îl ajută să nu părăsească cu uşurinţă practicile de devoţiune, şi îi dă curajul de a se opune ispitelor lumii.

- Dezinteresată, adică ea inspiră sufletul să nu se caute pe sine însuşi, ci pe Dumnezeu singur, în Sfânta Sa Mamă. El nu o iubeşte pe Maria pentru că ea îi face un bine, ci numai pentru că ea merită să fie iubită şi slujită.

Sfântul Ludovic Maria Grignion de Monfort spunea:

„Toate acţiunile tale să fie săvârşite prin Maria, cu Maria, în Maria şi pentru Maria, ca să le îndeplineşti mai bine prin Isus, cu Isus, în Isus şi pentru Isus„.

Prin Maria, Isus va deveni calea noastră mai uşoară spre cer.

Cu Maria, Isus va deveni adevărul nostru mai accesibil.

În Maria, Isus va fi viaţa noastră peste măsură de abundentă, el ne va transforma în oameni mereu noi, nu vom îmbătrâni şi nu ne vom învechi din punct de vedere spiritual.

Pentru Maria, ca adevăraţi copii ai bunei mame, vom avea faţă de Fiul ei mai multă iubire.

Numai aşa vom putea spune cu Sfântul Paul: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20).

Prelucrare de Dănuţa Peculea.

Niciodată nu lipseşte bucuria de-a lungul anului liturgic, fiindcă ea se leagă, într-un fel sau altul, de solemnitatea pascală, dar numai în aceste zile bucuria se manifestă în mod special. Prin Moartea şi Învierea lui Cristos am fost răscumpăraţi şi eliberaţi din robia păcatului, a diavolului şi a morţii veşnice. Paştele ne aminteşte de naşterea noastră supranaturală în Botez, prin care am fost făcuţi copii ai lui Dumnezeu, şi este o imagine a propriei noastre învieri.

Dar în acelaşi timp, Paştele este o invitaţie de a-l urma pe Cristos, de a ne duce crucea de fiecare zi cu demnitate, din iubire către Tatăl, aşa cum a făcut-o El.

La Ultima Cină, Domnul nu le-a ascuns Apostolilor împotrivirile care aveau să îi aştepte, dar, nu este mai puţin adevărat că le-a promis şi că tristeţea li se va schimba în bucurie: Iată, acum şi voi sunteţi trişti, dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (In 16,22). Acele vorbe, care atunci ar fi putut părea de neînţeles, se împlinesc acum pe deplin. Şi la puţin timp după aceea, cei care, până în acel moment fuseseră înfricoşaţi, vor ieşi din Sinedriu fericiţi că înduraseră ceva pentru Domnul (cf. Fap.5,40). În iubirea de Dumnezeu, Tatăl nostru, în iubirea pentru ceilalţi, precum şi în uitarea de sine ce decurge de aici, se află originea acestei bucurii profunde a creştinului. Iar acest lucru este normal pentru acela care îl urmează pe Cristos. Pesimismul şi tristeţea trebuie să ne fie întotdeauna străine.

Pentru un ucenic al lui Isus, a visa la o viaţă la adăpost de orice prigoană înseamnă a dezerta din rândul ucenicilor lui Isus: „M-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni, căci nu poate fi ucenicul mai presus de învăţătorul său”.

„Dacă eşti ucenic adevărat al lui Isus Cristos – scrie Sf. Augustin – aşteaptă-te la necazuri în această lume şi nu aştepta lucruri liniştite şi comode. Nu-ţi promite ceea ce Isus nu ţi-a promis, dar aşteaptă-te la ceea ce el ţi-a prezis. Dar această realitate nu ne sperie, nu ne întristează, nu ne tulbură bucuria inimii, ci dimpotrivă, ne-o înteţeşte. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, spune Isus”.

Prigoana este condiţia normală de existenţă a Bisericii. Când aceasta lipseşte, avem motive să fim îngrijoraţi: înseamnă că rodnicia crucii a fost înlocuită cu sterilitatea diplomaţiei umane, cu compromisul, cu oportunismul, cu cancelarismul, cu cameleonismul.

-  Cum merge Biserica, Sanctitate? Îl întreabă într-o zi un cardinal pe Papa Ioan al XXIII-lea.

-  Merge bine, suferă, răspunde Sfântul Părinte.

Dintre toate cărţile Sfintei Scripturi, Faptele Apostolilor e singura neterminată: ea se încheie brusc în mijlocul unei fraze. Nici nu putea fi încheiată, căci prigonirea şi eroismul primilor creştini, descrise în această carte, se perpetuează până în zilele noastre şi nu vor înceta până la sfârşitul veacurilor. Cartea se cere continuată!

Dănuţa Peculea

Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuţi şi onoraţi sfinţi ai creştinismului. Cu toate acestea istoria vieţii sale este foarte puţin cunoscută; multe legende care îl au ca erou, au apărut de-a lungul timpului.
El este sărbătorit atât de Biserica Ortodoxă cât şi de cea Romano-Catolică (fiind totodată patronul Angliei), imaginea sa fiind întotdeauna asociată cu vitejia nemărginită şi credinţa în biserica creştină până la sacrificiul suprem.

Tot ce se ştie cu siguranţă despre Sf. Gheorghe, este faptul că el a fost soldat, şi că a murit ca martir. S-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând nici un document al epocii care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.
Cercetările istorice mai recente par să indice că Sf. Gheorghe a murit ca martir în Palestina la Diospolis lângă Lydda cu puţin timp înaintea domniei lui Constantin.

Se pare că tatăl său a fost general roman, iar la vârsta de 30 ani, Sf. Gheorghe a devenit la rândul său general în armata lui Diocleţian. Sf. Gheorghe s-a ridicat împotriva hotărârilor anti-creştine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecuţii din partea lui Diocleţian. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otrăvit şi mai apoi decapitat, întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se încreştineze. Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.

În credinţa populară, Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului. Această legendă datează din secolul XII şi una din variantele sale este “Legenda Aurea”.
Se povesteşte cum un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut-o pe fata împăratului. Atunci a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să răpună balaurul.
În unele icoane timpurii, fata împăratului este înfăţişată în gura balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliţă se lupta cu acesta.
După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi ajutorarea săracilor şi nedreptăţiţilor; apoi le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.
Misterul şi legenda care învăluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodată, la fel cum cauza sa nobilă va genera întotdeauna admiraţie şi respect.

Poate cea mai corectă afirmaţie despre Sf. Gheorghe este aceea făcută de un ierarh din secolul V: “Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“.

Prelucrare de Dănuţa Peculea.

Învierea glorioasă a Domnului este cheia de interpretare a întregii sale vieţi şi temelia credinţei noastre. Fără această victorie asupra morţii, spune Sf. Paul, orice predicare ar fi fost inutilă, iar credinţa noastră golită de conţinut. Isus Cristos trăieşte! Iar aceasta ne umple inimile de bucurie. „Acesta este marele  adevăr care dă conţinut credinţei noastre. Isus, care a murit pe cruce, a înviat, a triumfat asupra morţii, asupra puterii întunericului, asupra durerii şi a nefericirii (…); în El, găsim totul; în afara Lui, viaţa noastră rămâne goală” (J. Escriva de Balaguer, Es Cristo que pasa, 102).

Sf. Leon cel Mare spunea foarte frumos că Isus se grăbise să învie cât mai repede cu putinţă, deoarece voia să–şi consoleze Mama şi discipolii. Stătuse în mormânt timpul strict necesar pentru a se împlini cele trei zile prezise, înviind în ziua a treia, dimineaţa, foarte devreme, pe când mai era întuneric (In 20,1), anticipând zorile cu propria Lui lumină.

Lumea era în întuneric. Învierea este lumina cea mare pentru întreaga lume: Eu sunt lumina (In 8,12), a zis Isus, lumina lumii, lumina fiecărei epoci istorice, a fiecărei societăţi, a fiecărui om.

Lumânarea din noaptea Paştilor, care arde în biserica cuprinsă de întuneric, mărturiseşte harul Domnului strălucind în abisurile sărăciei noastre sufleteşti. Bucuria, lumina, adevărul, învierea însăşi sunt roadele unei treceri. Din întuneric spre lumină, din moarte spre viaţă. Doar o mică lumânare pâlpâie în mâna preotului atunci când ne apropiem să primim lumină. O luminiţă care străluceşte din întuneric şi întunericul nu o poate cuprinde.

Din lumina lumânării pascale, simbolizându-l pe Cristos, toţi credincioşii primesc lumina pe care o răspândeşte Biserica asupra întregului Pământ cufundat în întuneric.

Nu vom fi niciodată în stare să apreciem lumina din noi, dacă nu ştim că provenim din umbră şi cât de adâncă ne este sărăcia. În această regiune interioară are loc întâlnirea cu Cel Înviat.

Lumina străluceşte în întuneric, iar numele ei este Dragostea lui Dumnezeu. În lumină se recunoaşte adevărul.

În viaţa credinţei există multe orbiri de vindecat. „Lumina”, spune Evanghelia, „a venit în lume, dar oamenii n-au primit-o, fiindcă faptele lor erau rele” (In 3,19). A-ţi îndrepta ochii sufletului spre Cristos înseamnă a renunţa deja la propriul eu. Singură privirea Domnului poate vindeca de gusturi şi păreri subiective, de sensibilităţile care sunt cele mai la îndemână pentru naşterea conflictelor. Cuvântul era lumina cea adevărată – care luminează pe tot omul ce vine în lume. A dori vrerea lui Dumnezeu mărturiseşte setea pentru această lumină cerească, care ne învaţă să privim totul prin adevărul şi bunătatea lui Cristos: „din bunătatea Lui am luat noi toţi, har peste har ”(In 1,16).

Învierea lui Cristos este o chemare puternică la apostolat: să fii lumină şi să-i luminezi pe ceilalţi. Pentru aceasta, trebuie să rămânem uniţi cu Cristos, să-L punem pe Cristos în  miezul tuturor lucrurilor. Misiunea noastră de creştini este de a proclama Realitatea  lui Cristos, de a o vesti prin vorbele şi faptele noastre. Domnul vrea ca ai săi să se afle pe toate drumurile pământului: pe unii îi cheamă în pustiu, cerându-le să se lepede de avatarele societăţii oamenilor; pe alţii îi cheamă la viaţa consacrată; pe cei mai mulţi  însă, îi vrea în mijlocul lumii, angrenaţi în viaţa cotidiană. Aceşti creştini au misiunea de a-L duce pe Cristos în toate locurile unde se desfăşoară îndeletnicirile omeneşti: în fabrici, în laboratoare, pe câmp, în ateliere, pe străzile marilor oraşe şi pe potecile munţilor.

Tuturor, Isus ne spune:

”Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezatã pe munte. Nici nu se aprinde o candelã şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca sã lumineze pentru toţi cei din casã. Aşa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, încât ei sã vadã faptele voastre bune şi sã-L preamãreascã pe Tatãl vostru cel din ceruri” (Mt 5,14-16).

Dănuţa Peculea