Postat pe 4 septembrie 2014 în Articole

Când spun de cele două oglinzi referindu-mă la preot, doresc să menţionez rolul pe care părintele l-a avut şi îl are în descoperirea mea pe de o parte, aşa cum mă aflu în momentul prezent, căutător, păcătos, disperat uneori şi în celalaltă „oglindă” ajutându-mă să mă descopăr aşa cum sunt chemat să fiu, aşa cum este chipul meu adevărat, chip făcut după chipul lui Dumnezeu.

L-am întâlnit pe părintele meu (îi spun părintele meu datorită unui sentiment de apartenenţă pe care îl simt) într-un moment în care deruta mea spirituală atinsese cote alarmante, situaţie care mă făcea să mă simt nefericit în ciuda eforturilor pe care le făceam. Simţisem pe propria piele falimentul conformismului spiritual, o stare de confuzie şi nelinişte domnea în sufletul meu. Abordarea părintelui mi-a dat ocazia să mă deschid sufleteşte şi practic ceea ce a făcut pentru început a fost să asculte, nu doar să audă (aşa cum deseori mi se întâmplase să fiu auzit, dar nu ascultat). Îmi amintesc că i-am menţionat că pentru mine preotul este un fel de substanţă de contrast, că stabilitatea lui îmi indică unde mă aflu şi spre ce mă pot îndrepta. Încurajat de ascultarea lui, am continuat să-mi derulez firul preocupărilor, al frustrărilor şi aşteptărilor, aşteptând parcă un verdict, ceva care să semene cu un diagnostic medical. Surprinzător, diagnosticul nu a venit aşa cum mă aşteptam – adică sub forma unei caracterizări şi apoi propunerea unor soluţii – ci, drept dovadă a ascultării empatice, a venit sub forma unei propuneri de prietenie spirituală. Prietenie spirituală, termen care m-a încântat şi incitat deopotrivă, nefiind obişnuit cu o astfel de relaţie, dar care mai târziu s-a dovedit exact leacul de care aveam nevoie. De fapt, ce însemna prietenia spirituală mi-a fost atât de greu să înţeleg la început şi mărturisesc că poate nu aş fi înţeles dacă blândeţea, calmul, tactul şi mai ales curajul de a se lăsa şi el cunoscut nu m-ar fi convins. Am înţeles atunci că prietenia spirituală nu este o nouă specie de prietenie, nu este nici imaginea tablourilor pioase dintre sfinţii care au trăit aşa ceva, ci pentru mine este o prietenie caldă, plină de umanitate în care eu m-am putut comporta liber faţă de un păstor de suflete, lăsat fiind să descopăr omul aşa cum este şi de dincolo de altar. Bucuria întâlnirii cu semenul meu care a ales să-i slujească Domnului şi semenilor sau mai corect Domnului prin semenii lui, m-a molipsit de curajul lui de a fi mai autentic faţă de mine şi faţă de ceilalţi. Am văzut (şi o pot spune cu bucurie) cum arată un preot şi ca om, pentru că din experienţă şi din cele constatate mai înainte de a-l cunoaşte pe preotul meu, vedeam că aşteptările faţă de persoana lui erau aproape imposibil de realizat, că este deseori privit din păcate ca un „automat de răspunsuri” şi cel care doar vorbeşte frumos, ca cel de la care se aşteaptă să fie totdeauna la înălţimea spirituală a sfinţilor. Prietenia pe care am primit-o – şi la care nădăjduiesc că am răspuns – mi-a dărâmat idolatria în ceea ce priveşte preotul, mi-a îndepărtat iluziile şi m-a făcut părtaş la drumul uman al preotului meu. Pentru că în căutările mele nu aşteptam să găsesc doar o autoritate morală, o persoană care să-mi indice ce am făcut bine şi unde am greşit, ci mai mult decât atât, căutam un om, la fel de om ca şi mine, dar care să empatizeze şi care să mă însoţească pe drumul Emausului personal, în recunoaşterea Celui care m-a salvat, Cel pe care doream să-L găsesc şi să-L cunosc pentru a-L putea urma. Drumul parcurs împreună (drum cu obstacole pentru mine cât şi pentru el, cred; pentru că dacă nu sunt o persoană comodă pentru mine cu atât mai puţin aş putea fi pentru un altul) m-a condus spre ceea ce admiram şi râvneam deopotrivă la părintele meu şi anume acel firesc al comportamentului, acea mişcare liberă în propria stare de viaţă, acel eu conştient de slăbiciunile sale, dar încrezător în ceea ce este chemat să fie. M-am bucurat de îndepărtarea treptată, cu tact şi delicateţe, dar şi cu fermitate atunci când se impunea, a barierelor care se opuneau înţelegerii realităţii pe care o trăiam. Sfaturile, sugestiile şi corecţiile le primeam nu de la o persoană ce se consideră superioară şi străină de mine, ci de la cel care şi-a asumat un rol în viaţa mea, un om care se hotărâse să nu mă lase să mai merg singur şi care mă considera aproapele lui. Răspunsurile date şi adevărul lor, precum şi acea însoţire prin cotloanele sufletului meu mi-au dat încrederea că nu este zadarnic ceea ce caut, că ceea ce sper este şi posibil şi probabil. Când mi-am deschis sufletul părintelui (şi cu cât trecea timpul, o făceam din ce în ce mai mult), am fost surprins de acel sentiment de eliberare, de libertate, de acea, cum spune un autor de spiritualitate, libertate faţă de ceva şi nu neapărat libertatea de a face ceva, fiind condus la Cineva pe care îl căutam. De la exigenţele false pe care le aveam atât faţă de mine cât şi faţă de ceilalţi, am fost condus treptat la ceea ce înseamnă aşezarea în sine, o privire matură asupra vieţii, o conştientizare a ceea ce înseamnă credinţă vie şi nu un set de legi şi norme pe care le simţeam înrobitoare. Însoţirea spirituală şi cea umană, generozitatea în timpul acordat şi nu numai, totala detaşare de formalisme şi detaşarea de cele materiale m-au ajutat să recapăt ceea ce este de preţ, şi anume încrederea. Mi-au rămas întipărite în minte şi în suflet două expresii, două provocări prin care am privit realitatea vieţii mele: „Isus nu a făcut aşa” (expresie care uneori mă umplea de furie faţă de falimentul soluţiilor mele) şi „Ai încredere în Providenţă!” (expresie care, până nu am trăit-o pe viu, am considerat-o doar o simplă lozincă), dar am realizat că a mă apropia de Isus cu încredere este ceea ce mă împlineşte, oricât de dificil poate părea asta, şi că a căuta este starea firească a vieţii, care probează vitalitatea spirituală.

Părintele meu, cele două oglinzi, cea în care mă văd cum sunt şi cea în care mă văd cum sunt chemat să fiu…

Răzvan Galice

4 comentarii la “Preotul – cele două oglinzi”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Pr. Maricel spune:

    Frumos articol. Nu cred ca intentia ta, Razvan, a fost sa scrii doar un articol frumos. Razbate din el sinceritate si umanitate.
    Roade bogate de viata alaturi de parintele tau spiritual!

  2. manoliu irma spune:

    Cuvinte de RAMAS BUN de la pr Ionel , asociate cu multumiri.
    Parafrazez doar o scurta proprozitie rostita de noul paroh pr. Florin Bejenaru.”Orice despartire e grea.”Cat adevar ascund aceste cuvinte!
    Meditand asupra celor multe sarcini spirituale si implicit administrative, insiruite de Mons.Damian,Episcop Auxiliar, apartinand unui paroh care pastoreste turma incredintata , pr. paroh Ionel Pojum , inzestrat de Dumnezeu cu un har deosebit, in cei multi ani (1998-2014) a dovedit cu prisosinta daruire fara egal in a conduce turma apartinatoare Bisericii Sf. Cruce dar si staruinta de a readuce la turma si oile pierdute.
    Poate gresesc ca voi vorbi despre mine , despre ce a insemnat pentru mine pr. Paroh , dar am convingerea ca multi enoriasi sa vor regasi in destainuirile mele.
    In 2002 a decedat sotul meu, si cand am avut mare nevoie de o mangaiere si de sprijin sufletesc ,pr.Ionel m-a ajutat sa trec peste impas. In moduri diferite, ca pe o oaie ratacita a incercat sa ma alature turmei .Dupa cateva zile de la disparitia sotului ,prima persoana care m-a vizitat a fost sora Adela.Venise cu flori. Habar nu aveam cine e. Am intuit .Era mesagera pr.Ionel.Adela? din acel moment imi devenise draga, dar si pentru grija ei de a inpodobi biserica cu aranjamentele florale superbe.
    Am multumit pr. Ionel ori de cate ori am avut ocazia, ca mi-a aratat adevarata cale spre Dumnezeu.Biserica de atunci pentru mine a devenit loc de refugiu in intristare ,dar si loc de multumire pentru momentele de bucurie .
    Marturisesc,datorita blandetei , zambetului deosebit cu care ma primea in birou , ajunsesem sa-i marturisesc fara rezerve atat bucuriile , cat si necazurile. Sfaturile Dumnealui nu erau bogate in cuvinte.Uneori doar imi spunea”Rugati-va La Fecioara Maria, va va ajuta ” .Alteori doar atit „Raului raspundeti cu bine „.Alteori in loc de cuvinte imi oferea o carte cu dedicatie.Exemplu”Sa nu va simtiti niciodata singura, ci insotita de Dumnezeu”
    Oricat as cauta modalitati de a-I multumi, singura cale ramane rugaciunea zilnica la Dumnezeu ,caruia ii cer sa-i dea sanatate , putere de munca, ca in noua Parohie sa poata indeplini misiunea de Pastor cu aceeasi daruie ca in Parohia Sf. Cruce.
    Irma Manoliu

  3. Ciobotariu spune:

    Aveti dreptate,parintele Ionel,ne privesteste pe noi,noua lui familie din Constanta cu drag iar zambetul sau ne da curaj sa-i incredintam grijile noastre.Ne-a cucerit cu blandetea sa.

  4. Asa este.Sunt din parohia Sf.Cruce Bucuresti si mult ii simt lipsa parintelui Ionel Dumnezeu sa.l intareasca in har si sa va bucurati ca il aveti acolo.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>