Postat pe 9 august 2014 în Articole

Deşi Evangheliile nu ne spun unde a trecut Maria din această viaţă, cei mai mulţi consideră ca acest lucru s-a petrecut la Efes, unde a trăit şi a murit Sfântul Ioan, cel căruia i-o încredinţase Isus pe mama sa, în ultimele clipe pe Calvar. De fapt, dovada cea mai grăitoare a şederii Maicii Domnului şi a trecerii ei din viaţa la Efes poate fi văzută şi azi. E prima biserică din lume închinată Sfintei Fecioare, biserica în care s-a ţinut celebrul Conciliu Ecumenic din Efes (431). Se ştie că primele biserici au fost înălţate numai pe locurile unde au trăit şi au murit, eventual martirizaţi, cei în onoarea cărora s-au ridicat aceste biserici.

Sfânta Scriptură nu ne satisface nici curiozitatea privind modul în care s-a petrecut trecerea Sfintei Fecioare din această viaţă. Acest gol este umplut de cărţile apocrife, în special cartea numită Transitus Mariae (trecerea din viaţă a Mariei). Povestirea este cunoscută. Pe când se afla pe una din culmile Muntelui Măslinilor, un înger coboară şi îi înmânează o ramură de palmier, anunţându-i moartea apropiată. Maria se tulbură. Moare la orele nouă dimineaţa. Sosesc apostolii care o asistă în ultimele clipe. Se îngrijesc de înmormântare. Evreii le fac necazuri pe când cortegiul se îndreaptă către locul înmormântării. Toma, ca de obicei, e în întârziere. Şi după dojana lui Isus el rămâne cu complexe de îndoială. Se deschide mormântul ca să o mai vadă o dată şi el pe Maica Domnului. Dar trupul nu mai e acolo, în schimb, sunt cântece de îngeri şi un parfum de flori ameţitor.

Lăsând la o parte povestirile apocrifelor, scutirea trupului Mariei de putrezire, înălţarea lui la cer împreună cu sufletul, este un adevăr de credinţă definit în mod solemn de Pius XII prin Constituţia apostolică Munificentissimus Deus la   1 noiembrie 1950. Printre textele biblice care tratează despre acest adevăr de credinţă este şi psalmul 132,8: “Scoală—te, Doamne, vino la locul tău de odihnă, tu şi chivotul măreţiei tale ”. Sfinţii Părinţi văd în chivotul legământului, făcut din lemn care nu putrezeşte şi aşezat în templul Domnului, o imagine a trupului preacurat al Fecioarei Maria scutit de putrezirea mormântului şi înălţat la o glorie atât de mare în cer.

Dumnezeu nu putea îngădui ca acel trup care fusese chivotul, arca vie a Fiului lui Dumnezeu să putrezească. Chivotul nu putea putrezi, nu putea pieri, după cum Legea Domnului pe care o adăpostea şi legământul nu puteau pieri. În marea sa înţelepciune, Dumnezeu ne-a pregătit pentru a înţelege acest unic privilegiu al Mariei! Trupul ei nu putea putrezi, întrucât a fost chivotul viu al marelui şi veşnicului legământ dintre Dumnezeu şi oameni.

Reţinem o învăţatură pe care o desprindem din învierea şi glorificarea Mariei în care vedem prefigurată propria noastră înviere şi glorificare. Învierea nu este un fenomen pur biologic în care intră în joc doar legile chimico-biologice. Ea îşi are rădăcina într-o alegere de ordin moral şi este în primul rând o urmare a primirii cuvântului prin credinţă şi o răsplată a ascultării. Aşa a fost cu învierea lui Isus. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte, de aceea Dumnezeu l-a înălţat. Aşa a fost şi cu Maria. Trupul Mariei a fost glorificat în primul rând pentru că ea a primit Cuvântul lui Dumnezeu. Ea l-a prinit pe Isus mai întâi în inima ei şi apoi în sânul ei. Înreaga ei viaţa a fost un „da” spus voinţei lui Dumnezeu.

Papa Pius XII vorbeşte despre legătura indisolubilă dintre plinătatea harului în Maria sau, mai exact, lipsa totală a păcatului în ea şi trecerea ei glorioasă din această viaţă. Maria ne arată singura posibilitate de a îmblânzi moartea: e lupta permanentă împotriva păcatului pentru ca atunci când moartea va sosi, să ne putem prezenta senini şi fără teamă în faţa lui Dumnezeu.

Mari au fost suferinţele agoniei lui Cristos, dar nu ele au salvat omenirea, ci acel „da” spus Tatălui, acceptarea morţii, cu toată suita ei de suferinţe. Valoarea infinită a morţii noastre, cu toate suferinţele ei, va consta în acel „da” pe care îl vom spune la urmă. Dar acest „da” spus lui Dumnezeu la urmă va fi foarte greu de rostit de către cei care nu au spus niciodată sau foarte rar „da” lui Dumnezeu în viaţă; care au spus „da” numai voinţei lor proprii.

A zis un sfânt: „Cel mai frumos cuvânt pe care un om poate să-l spună Dumnezeului său e o monosilabă, e un da.” Dar ca să-l poţi spune la urmă trebuie să-l spui o viaţă întreagă. Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii acum când suntem tineri, sănătoşi, când moartea ni se pare foarte departe, roagă-te pentru noi, ca să putem spune zi de zi, clipă de clipă „da” voinţei lui Dumnezeu, pentru ca rugându-te tu pentru noi păcătoşii în ceasul morţii noastre, să putem spune şi atunci „da” lui Dumnezeu: „Da, Tată, facă-se voia ta!

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>