Postat pe 13 martie 2014 în Articole

De câte ori primeşti cu pocăinţă taina iertării, pe care o putem numi taină a convertirii, ai o mare şansă de a vedea crescând credinţa în tine. Dar din păcate, adesea, taina iertării nu joacă rolul pe care ar trebui să îl joace în viaţa noastră din cauza rutinei, a obişnuinţei şi a lipsei de pregătire şi de dispoziţie.

Examenul de conştiinţă trebuie să fie o privire aruncată în adâncul tău pentru a vedea spre ce se îndreaptă viaţa ta, care este pentru tine valoarea supremăşi cine este pentru tine Isus Cristos? Care este opţiunea ta fundamentală? L-ai ales cu adevărat până la capăt? Cu aceasta ar trebui să începi mărturisirea păcatelor, pentru că acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu l-ai ales pe Cristos, celelalte păcate sunt urmarea şi rezultatul greşelii tale fundamentale. 

Păcatele sunt de diferite feluri. Sunt păcate comise, şi păcatele prin omisiune. Şi în general acestea din urmă sunt cele mai rele. Printre ele se aflăşi acela care constă în a-L abandonape Cristos, a-L părăsi, a nu-I acorda decât un colţişor din inima ta. Şi acesta este cel mai mare rău pentru tine: tocmai acest compromis şi această lipsă de radicalism, faptul că Isus Cristos nu este întotdeauna pentru tine valoarea cea mai mare, că El nu este totul pentru tine şi că credinţa ta continuă să fie călduţă, asta îl îndurerează cel mai mult pe Dumnezeu.

Sunt două feluri de  religiozitate:  unul „egocentric” celălalt „teocentric”. În primul caz omul îşi concentrează atenţia asupra lui însuşi. El nu îl ia  în considerare pe Dumnezeu, ci numai propria sa situaţie. El merge la spovedanie în ideea de a se purifica, pentru că păcatul îl apasă, şi pentru a fi în regulă cu Dumnezeu. Pentru un astfel de om, spovedania poate deveni o „aspirină” specifică împotriva răului conştiinţei, o pilulă care trebuie să îl liniştească. Un astfel de om, când primeşte iertarea continuă să rămână concentrat asupra răului de care tocmai s-a descărcat, fără a-I permite lui Dumnezeu să-l vindece !

Împărtăşirea cu Domnul nu trebuie făcută din observanţe, ci din dragoste. De aici derivă apoi obligaţiile. Marele păcat e acela de a te crede fidel observanţelor, iar la cădere să te revolţi fiindcă nu ţi-a fost păstrată inocenţa. E păcatul fariseului! Pe drept cuvânt spuneau Părinţii din vechime că cel ce îşi plânge păcatul e mai mare decât cel care, prin rugăciunea sa, învie morţii. Isus cere sfinţilor sărăcia lor sufletească, lipsurile, scăpările, păcatele. Unui suflet ales îi încredinţa odată, că un păcătos care se umileşte, străduindu-se săşi repare vina prin generozitate şi iubire, dacă are încredere şi se abandonează iarăşi în Inima Preasfântă, aduce mai multă  mărire lui Dumnezeu şi va face mai mult bine sufletelor decât dacă nu ar fi căzut. Puţin îl interesează murdăria pe Cel fără de păcat, ceea ce doreşte în schimb este iubirea.

Dragostea lui Dumnezeu ar fi altfel primită dacă omul ar putea înţelege că problema vieţii nu e de a funcţiona bine, ci de a oferi. Cei care îşi fac toaletaînainte de a se prezenta înaintea Domnului, înseamnă că nu vor să ofere totul, ci numai ceea ce e frumos. Dar tocmai cea ce e urât şi neîmplinit, greşelile, păcatele, toate zilele pe care avem impresia că le-am ratat, doreşte Isus să-i fie oferite pentru ca să poată dărui vindecare: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor!” (Mt 9,12).

Dacă te simţi puternic în sensul potenţialităţilor naturale de care dispui, credinţa ta nu poate nici să se dezvolte, nici să se adâncească. De aceea, tu trebuie săţi simţi slăbiciunea, trebuie să vezi că există ceva ce nu poţi să faci. Acesta va fi un apel la credinţă. Slăbiciunea, neputinţa şi incapacitatea ta vor deveni ca o falie prin care se va infiltra harul credinţei în inima ta. Prin rănile noastre, Dumnezeu ne acordă harul de a ne spori credinţa. Charles Péguy, un mare convertit binecunoscut, scrie:S-au văzut jocurile de necrezut ale harului şi harurile incredibile ale îndurării divine pătrunzând un suflet rău, chiar într-un suflet pervers, şi s-a văzut salvat ceea ce părea pierdut. Dar nu s-a înmuiat ceea ce era superficial, nu s-a văzut pătruns ceea ce era impermeabil, nu s-a văzut schimbat în bine ceea ce devenise obişnuinţă. De aici vin o mulţime de lipsuri pe care le constatăm în eficacitatea harului, care, repurtând victorii de nesperat în sufletul celor mai păcătoşi, rămâne inoperant pe lângă unii dintre cei mai cumsecade oameni, asupra celor mai cumsecade oameni” (Notă comună asupra d-lui Descartes şi asupra filozofiei carteziene – sâmbătă, 1 august 1914). Se întâmplă aşa pentru că  aceşti „oameni cumsecade”, aceşti adulţi, în sens evanghelic, nu duc lipsă de nimic, nu sunt răniţi, sunt viguroşi, puternici, autosuficienţi, adulţi.Învelişul lor moral constant intact, continuă Péguy, le face o piele tăbăcită şi o platoşă  fără nici o spărtură. Ei nu au în nici un fel această deschidere pe care o face o rană îngrozitoare, o nenorocire care nu poate fi uitată, o părere de rău de neînvins, un punct de sutură rău făcut pentru eternitate, o nelinişte mortală, o invizibilă stare de regret, o amărăciune secretă, o prăbuşire mascată continuu, o cicatrice prost închisă pentru totdeauna. Ei nu au în nici un fel acea intrare la har care este mai ales păcatul. Pentru că nu sunt răniţi, nu sunt  nici vulnerabili. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce nimic. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce ceea ce reprezintă totul. Mila însăşi a lui Dumnezeu nu îl pansează  deloc pe cel care nu are răni. Pentru că un om era căzut la pământ, Samariteanul s-a  aplecat să-l ridice de jos. Pentru că faţa lui Isus era murdară, Veronica l-a şters cu o năframă. Or, cel care nu a căzut, afirmă Péguy, nu va fi niciodată ridicat de jos; şi cel care nu este murdar, nu va fi şters(id.). Cei pe care îi numim „oameni cumsecade”, adulţii în sens evanghelic, sunt impermeabili la har.  

Poate căşi în viaţa ta se află ceva din acea oribilă plagă care nu se cicatrizează, poate o suferinţă pe care nu o poţi uita, o părere de rău neînvinsă. Toate acestea trebuie să fie pentru tine un canal al lui Dumnezeu, ca tu să te simţi slab, şi prin aceasta, deschis harului.

Dănuța Peculea

Un comentariu la “„Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor !””

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Neagu Elisabeth spune:

    Acest comentariu mi-a insuflat un interes deosebit, atita adevar in cuvinte putine. Atit de bine venite sunt aceste texte pentru noi enoriasii , nici nu va puteti imagina ! Va multumim pentru acest gen de comunicare, va apreciem munca dvs. pentru a ne calauzii pe drumul credintei, spre Domnul Nostu Isus !

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>