Postat pe 12 septembrie 2013 în Articole

Părintele Maricel Bulai: “Unica noastră vocaţie este Dumnezeu: să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-i slujim este împlinirea unei vieţi reuşite. Celor de vârsta mea le doresc să găsească forma sau modul cel mai potrivit pentru a face acest lucru.” (preot vicar la Parohia Romano-Catolică din Brăila şi paroh la Parohia Romano-Catolică din Ţepeş-Vodă, jud. Brăila)


Părinte, au trecut mai bine de 3 ani de când aţi fost consacrat preot, la ce v-aţi gândit în momentul consacrării? Care sunt trăirile sufleteşti în acele momente şi ce simte un preot în momentul sfinţirii sale?

 Îmi aduc aminte ca a fost un moment pe care l-am trăit cu adâncă emoţie. A fost ziua în care se împlinea o aşteptare ce dura de câţiva ani. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru darul preoţiei şi în timpul litaniei tuturor sfinţilor l-am rugat să mă întărească pentru a putea împlini cu suflet deschis orice slujire la care mă cheamă. Am participat anul acesta la sfinţirea de preoţi care a avut loc in Catedrala „Sfântul Iosif” şi am putut retrăi bucuria de la propria hirotonire fără să fiu împiedicat de emoţii în a observa frumuseţea ritualului de sfinţire a preoţilor.


• Prima numire, în calitate de preot nou sfinţit, a fost în Parohia „Sfânta Cruce” din Bucureşti, cum aţi primit această numire şi care au fost aşteptările personale în momentul numirii?

 Numirea am primit-o cu bucurie convins fiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu şi încrezător fiind că Providenţa a făcut ca eu să ajung în Parohia “Sfânta Cruce”. Aşteptările mele s-au împlinit pentru că doream să întâlnesc oameni credincioşi, deschişi, cu dorinţa de a fi aproape de Dumnezeu, oameni pe care să-i pot ajuta în calitate de preot, cu alte cuvinte să fac ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. 


Care sunt momentele cele mai nefaste peste care trebuie să treacă un tânăr preot în primii ani de preoţie?

 Nu aş putea identifica momente nefaste în scurta mea experienţă de preot, dar dificultăţi am întâlnit doar din cauza lipsei de experienţă, una dintre ele fiind predica. Cele mai multe dificultăţi cred că sunt legate de exigenţa de a corespunde slujirii mele legate de comunitate. Sunt lucruri care puteau merge mai bine în ceea ce mă priveşte.


Cum v-aţi descoperit vocaţia? Ne puteţi povesti momentul în care aţi descoperit că Dumnezeu vă cheamă să-L slujiţi la altar?

 Familia a avut un rol important în această privinţă pentru că mergeam în fiecare duminică la biserică. Aici îmi plăcea mult liturgia, biserica, preotul, ministranţii. A fost o dorinţă care s-a accentuat pe parcurs până în momentul în care a trebuit să iau decizia de a intra în seminar. Faptul că am reuşit să intru în seminar şi că am făcut faţă cerinţelor l-am văzut ca pe o confirmare din partea lui Dumnezeu că voinţa lui este să merg pe acest drum. 


•Care au fost momentele de care vă aduceţi aminte cu plăcere din primii ani de preoţie, petrecuţi la “Sfânta Cruce”, dar din perioada de pregătire de la seminarul din Iaşi?

 Ceea ce leagă cele două locuri sunt oamenii. Amintirile cele mai frumoase atât de la seminarul din Iaşi, cât şi din Parohia “Sfânta Cruce” sunt reprezentate de momentele petrecute alături de oameni dragi cu care am împărţit aceleaşi valori şi idealuri. Minunate sunt clipele din seminar începând cu sfintele Liturghii, studiul, corul, dar şi momentele de destindere, de recreere, petrecute împreună cu colegii. Viaţa în comun a fost izvorul tuturor momentelor frumoase din seminar. Apoi la fel, în parohie, momentele cele mai frumoase sunt cele de întâlnire, de la Liturghie, până la activităţile din afara bisericii, clipe de comuniune care creează relaţii.


• Cum aţi simţit comunitatea atunci când, în calitatea de preot, trebuia să celebraţi sacramentele sau să oferiţi serviciile divine?

 A vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi a celebra sacramentele sunt misiunea principală a preotului, misiune pe care o împlineşte faţă de comunitatea în care slujeşte, pentru mine aceasta a fost “Sfânta Cruce”. O mamă îşi vede copilul cu ochii de mamă, îl vede ca pe cel mai deştept şi înzestrat, un copil spune despre mama lui că e cea mai frumoasă, tatăl lui e cel mai puternic; la fel şi un preot vede comunitatea pe care o slujeşte cu o privire deosebită. Întotdeauna este loc pentru mai bine, însă parohia lui e unică. Aşa vede preotul. Eu am simţit comunitatea în acelaşi fel: unică.


• Dintre toate activităţile cu tinerii care au fost momentele cele mai plăcute de care vă aduceţi aminte?

 Sunt multe momente plăcute datorate dăruirii lor în tot cea ce fac. Însă cele mai plăcute momente sunt cele în care i-am văzut în biserică, la Liturghie şi la adoraţii.


Care este mesajul pe care un tânăr preot îl adresează acelora de vârsta sa, dar care, în calitate de laici, îmbrăţişează o altă vocaţie?

 Unica noastră vocaţie este Dumnezeu: să-l cunoaştem, să-l iubim şi să-i slujim este împlinirea unei vieţi reuşite. Celor de vârsta mea le doresc să găsească forma sau modul cel mai potrivit pentru a face acest lucru. “Nihil sine Deo”, cum spune dictonul. O viaţă cu adevărat reuşită îl are mereu în prim plan pe Dumnezeu, aşadar în toate alegerile pe care le fac în viaţă trebuie să ţină cont de acest adevăr.

• Sunt sigur că aţi asistat şi la momente neplăcute, vizite la bolnavi pe patul de suferinţă, bătrâni agonizând, copii şi tineri care îşi pierd viaţa în accidente de circulaţie?… Un preot, în drumul vocaţiei sale, trebuie să administreze sacramentele celor suferinzi, cum trebuie să se prezinte un creştin în faţa lui Dumnezeu şi cum ar trebui să privim aceste încercări?

 Da, am întâlnit câţiva oameni pe care i-am îngrijit sufleteşte înainte de moarte. Din păcate, au fost şi oameni pe care i-am condus pe ultimul drum care în prealabil nu au primit sfintele sacramente. Au fost şi mulţi oameni senini pentru că simţeau că nu merg cu mâinile goale dincolo. Este împlinirea cuvintelor lui Isus din evanghelie: “faceţi-vă comori în ceruri”. Străduinţa de a intra in împărăţia lui Dumnezeu este cea care îl face pe om bogat în ceruri. Şi aceasta se face prin iubire, dăruire. Cred că cine trăieşte pe propria piele înţelege, este ceva ce vine de la sine, pentru ceilalţi acestea sunt poveşti. Şi am întâlnit astfel de oameni bogaţi sufleteşte, ceea ce m-a întărit şi m-a ajutat în preoţie.


La momentul realizării acestui interviu, îndepliniţi un alt oficiu, Sfinţia Voastră sunteţi paroh într-o comunitate şi vicar în alta, care este diferenţa între momentul petrecut la Sfânta Cruce şi cel actual, la Brăila?

 Principala mea slujire este cea de vicar la Brăila, în cealaltă comunitate ajungând duminica pentru sfânta Liturghie [cu referire la Parohia Romano-Catolică din Ţepeş-Vodă, jud. Brăila, n.r]. Nu există două comunităţi identice. O diferenţă este cea legată de mărime: Brăila, în comparaţie cu “Sfânta Cruce” este o comunitate mai mică pe care încă nu o cunosc bine, însă pe zi ce trece aceasta devine tot mai “unică” (chiar dacă nu există grad comparativ) pentru mine. Alte diferenţe cred că le voi observa pe parcurs.


Părinte, în încheiere, un mesaj pentru toţi cei care v-au cunoscut la “Sfânta Cruce”.

 Vreau să le mulţumesc credincioşilor din Parohia “Sfânta Cruce” pentru iubirea cu care m-au înconjurat şi le doresc să crească mereu în viaţa sufletească. Locul pe care îl au în inima mea va rămâne mereu ocupat de ei. Îi asigur că vor rămâne întotdeauna în gândul meu şi că mă voi ruga pentru ei, de asemenea le cer şi lor să mă sprijine cu rugăciunea lor.


Vă mulţumesc foarte mult părinte, pentru acest interviu, sunt sigur că şi Sfinţia Voastră veţi rămâne în inima lor!

Interviu realizat de Marius Oanță (august 2013)

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>