Postat pe 9 august 2013 în Articole

De-alungul anilor mi-am pus intrebarea cat de utila este pregatirea la casatorie? Daca intrebi diferitele persoane la ce se refera acest proces, fiecare iti raspunde intr-un mod foarte variat de la unul la altul.

In fond, ce filozofie mare trebuie sa fie aceasta pregatire?

Nimic altceva decat sa se asigure Biserica (mai precis preotul caruia i se adreseaza logodnicii) ca ambii parteneri viitori de viata inteleg pasul pe care il fac, ca sunt liberi de orice obligatie matrimoniala anterioara si ca viitorul lor in doi va fi unul trainic.

Daca asa stau lucrurile, de ce sunt cupluri catolice care divorteaza?

Nu am o statistica in Biserica noastra locala, nici nu cred sa existe una coerenta si bine fundamentata in date. Putem doar extrapola din realitatea societatii in care traim. Realitate care ne spune ca ceva mai putin de 1 din 4 cupluri care se casatoresc ajung la divort.

Cum arata in lumea catolica? Repet, nu stiu sa precizez, dar, traind realitatea din alte domenii (contraceptie, avorturi, practicanti), nu as putea spune ca aratam diferit.

Asadar, 1 din 4 ajung sa se desparta! Este mult, este putin?

Cum stam in dinamica?

Tot conform datelor oficiale pe care le-am prezentat cu ocazia aniversarii a 40 de ani de la enciclica Humanae Vitae, situatia pare stabila.

Asta daca luam in considerare ca, fata de 1990, numarul populatiei a scazut, numarul de casatorii au scazut si, implicit numarul de divorturi. Dar cum stam cu raportul casatorii / divorturi fata de 1990?

Astazi 1 din 4 casatorii se termina cu un divort, fata de 1 din 6 in 1990. Niciun semnal de alarma din partea noastra?

Asadar, revin cu intrebarea: aceste date sunt valabile si in lumea catolica?

Chiar si daca am avea un raport mai bun, tot ramane trendul, si anume: o crestere relativa a divorturilor!

De aceea, ma intreb cat de eficiente sunt aceste pregatiri la casatorie? Sau cum ar trebui facute?

In fond, de ce sunt facute? Raspunsul ar fi simplu, l-am enuntat la inceput: sa se asigure Biserica ca este o casatorie valida.

Ce se face concret? Catehizare, adevarurile de credinta, juramintele la casatorie, ceremonialul, deschiderea la viata, botezarea si educarea copiilor, viata religioasa in noua familie. Foarte utile si extrem de importante.

Este de ajuns? Sau doar atat putem face?

Cand ne-am casatorit, preotul care ne-a pregatit pe sotia si pe mine, stiindu-ne bine si lucrand impreuna tocmai pe acest domeniu, al tinerilor, al intemeierii de noi familie, ne-a intrebat in momentul in care noi ne-am exprimat dorinta de a ne casatori despre ce am dori sa mai vorbim.

Nu ca nu ar fi stiut ce sa ne spuna sau cum sa ne pregateasca, dar toate aspectele spirituale, juramintele la casatorie si restul pregatirii catehetice le tot discutasem pana atunci cu dansul si intre noi. Eram, cum se spune, toba de carte!

A fost inceputul casniciei noastre un continuum lin? Sau am trecut cu usurinta peste greutatile vietii?

Privind retrospectiv (si invit pe fiecare dintre cei care au un numar respectabil de ani in spate sa o faca) mi-as fi dorit enorm ca atunci un cuplu cu experienta sa ne spuna cat de greu este sa traiesti la inceput in casa straina tie fara sa-ti impui propriile reguli. Sau cum este cu parintii tai si ai celuilalt (sa te rupi mental din casa natala). Cum e cu obiceiurile zilnice, ce valori sa adopti impreuna, sa nu astepti prea mult pana ai primul copil, sa stii sa il primesti pregatit si dispus de a renunta la comoditatea ta. Sau cat de putin importanta este cariera si cat de util este un camin cald, un partener de viata care sa-ti dea dezinteresat sfaturi bune si utile. Cum e sa-ti faci un buget (pare banal astazi, dar si noi ca si multi altii am irosit resurse importante pentru ca am bajbait mult pana sa ne stim care ne sunt prioritatile. Si, mai ales, cand apar discutii si certuri (ca este plina viata de ele chiar si la cele mai trainince cupluri), cum sa depasesti aceste crize.

Intr-adevar, noi ne-am lovit cu capul de pragul de sus de multe ori si am invatat din proprie experienta. Insa cat de util ar fi fost cineva care macar sa ne avertizeze ca pot exista cucuiele capatate ulterior.

Dar parintii si bunicii cum au putut face fara vreo pregatire mai „speciala” la casatorie?

Pe langa acel ritual de initiere frecvent intalnit intre mama si fiica in comunitatile rurale (tot respectul pentru experienta buna ancestrala transmisa de la o generatie la alta!) sau de la tata la flacau, comunitatea traia social o alta experienta. Presiunea pentru traditie si valori familiale era pavaza intr-o mare masura pentru derapaje. Societatea in ansamblu ei traia mai profund fiecare zi. Si mama era mama, ocupandu-se de educatia copiilor.

Aceste vremuri astazi nu se mai regasesc. Faimosul relativism a lovit in mare masura in conceptul de familie cu traditii si cu angajamente ferme. Astazi pari a fi o fosila daca mai consideri normal sa nu traiesti impreuna inainte de a te casatori. Sau virginatatea pana la mariaj este o istorie buna pentru, poate, bunicii nostri. Fara 2-3 ani de concubinaj nu merita sa te gandesti la un mariaj, ca doar asa ajungi sa te cunosti!? Am colegi cu copii la varsta majoratului carora li se pare normal ca fiica sau fiul lor, cunoscand un baiat / o fata sa-i invite sa convietuiasca la ei acasa. Ori chiar ii furnizeaza pilulele or punga de prezervative pentru orice eventualitate. Ori sa dea o mana de ajutor fiicei lor, ramasa nedorit insarcinata, de a scapa de „problema”.

Cati dintre catolicii nostri nu gandesc la fel? Numeri pe degete cuplurile care vin la casatorie si nu traiesc deja impreuna. Sau, mai nou, vin cand a ramas ea insarcinata ca sa o faca si pe asta: casatoria la biserica, ca asa e bine!

Preotii nostri o stiu din plin. Se poate face ceva? Si cine si cum?

Cand tinerii vin si se anunta, chiar si cu 6 luni inainte (cum se doreste), de cele mai multe ori e prea tarziu sa isi mai puna intrebarea daca cei doi pot duce o barca impreuna la liman dupa o viata intreaga petrecuta impreuna. Gandul lor, in mare masura, sta la cununie, nunta, rochie, invitatii, costuri, lumanari, flori, cine sunt  nasii s.a.m.d.

Mai au ei timp de reflectie asupra lor si asupra viitorului lor? Oare nu fac toata aceasta pregatire ca pe o obligatie de indeplinit?

Cele mai bune rezultate, daca se poate spune asa, le-am avut cu acei tineri care se gandeau sa se casatoreasca, dar nu imediat. Doua dintre aceste posibile cupluri s-au si despartit dupa aceea, tocmai pentru ca au reusit, ajutati fiind de noi, sa-si puna intrebarile despre ei insisi si despre viitorul lor. Si nu l-au vazut impreuna. Ceea ce, poate, ar fi insemnat alte doua familii care s-ar fi destramat sau doar ar fi ajuns sa traiasca impreuna din comoditatea situatiei.

In fond, de ce se despart doi casatoriti?

Sunt cazuri si cazuri. Unele banale, pentru ca mama ei se baga prea mult in familia noua si el nu a mai suportat. Sau prietenii de dupa servici au fost mai importanti decat compania sotiei si a copiilor si ea nu a mai suportat. Dar si lucruri mai grele: un copil aparut neasteptat si ei nu au discutat despre aceasta situatie / ea practicanta si el indiferent si nu a mai suportat ”bigotismul” ei, mai ales ca voia sa-l transmita si copiilor lui.

Sintetizand, am remarcat doua situatii majore:

1.       Cand cei doi nu au discutat bine inainte intre ei si au mers  din reflex. Nu si-au stabilit teluri clare impreuna, daca sunt potriviti sau cum sa reactioneze impreuna la provocarile vietii

2.       Cand cei doi au „uitat” sa mai comunice si dialogul lor s-a transformat pe nesimtite in doua monologuri. Si, dupa cativa ani, ajung sa-si dea seama ca sunt doi straini traind din comoditate unul langa celalalt.

 

Care e antidotul?

Pregatirea la casatorie, facuta bine, temeinic si din timp.

Din pacate, in cele mai multe cazuri, la noi cu totii, de la parinti, educatori, laici si preoti, nu am reusit generatiilor de tineri sa le dam de gandit ca pregatirea pentru starea de casatorit incepe cu mult inainte de a te anunta la biserica.

Incepe de la varsta adolescentei si, pe masura ce ti-ai dat seama cine ar putea fi jumatatea ta, partenerul tau de viata, tot mai accelerat trecand prin toate etapele necesare.

Cum facem noi de cativa ani la parohia „Sf Cruce” si, ocazional, in alte parohii unde am fost invitati?

Un drum impreuna prin cateva subiecte: reflectie asupra propriei persoane, a propriilor valori din viata noastra; apoi a celor comune, cat de bine ne cunoastem, ce asteptari avem de la casatorie, cum vedem viata in doi, cum ne pregatim noi ca viitori parinti (paternitatea / maternitatea responsabila), cum ne educam copiii nostri viitori, cum arata viata religioasa in familia noastra, cum ne raportam impreuna fata de Dumnezeul creator, mantuitor si sfiintitor al familiei noastre, care sunt juramintele de la casatorie privite ca un angajament pe toata viata, cum depasim crizele care pot aparea in casnicia noastra, prioritatile din viata in doi si, mai ales, cum plecam „din casa natala” (cu gandul) si intemeiem famila noastra.

Separat à un curs de metode naturale.

Din pacate, de multe ori am fost invitat doar a tine un curs de metode naturale ca pregatire pentru casatorie. Sexualitatea in cuplu este doar o parte din viata in doi. La fel si trairea religioasa impreuna.

Asadar, doar cateheza si metode naturale, in opinia mea, este doar a ne rezuma la niste cunostinte, utile e adevarat!, dar nu vor umple golul lasat de neintelegerile nedepasite si necomunicate in timp.

Ca sa nu mai vorbesc cat de putine viitoare doamne isi doresc sa foloseasca aceste metode, dar nici copii nu au. Sunt oare infertile sau folosesc contraceptive?

Se mai adauga si faptul ca cele mai multe casatorii sunt mixte. Nu ca ar fi de condamnat. Nicidecum! M-as bucura realmente daca ar fi casatorii real-mixte, intre un practicant catolic si altul ne-catolic la fel de practicant.

In realitate, partea ne-catolica este, in majoritatea zdrobitoare, nepracticanta. Cu tot bagajul pe care o aduce aceasta situatie. Uneori ma intreb, cat de mult poate sa-i ajute pe ei mesajele noastre din timpul pregatirii? Rezoneaza cumva mesajele noastre de familie normala, crestina in sufletul lor?

De cele mai multe ori sotia mea si cu mine ne rugam inainte tocmai ca Bunul Dumnezeu sa ne inspire ca tot ceea ce le spunem sa aiba rezonanta pentru ei, astfel incat, peste un an sau doi, cand ne mai intalnim cu ei, sa-i vedem impreuna, doi soti iubitori si traindu-si impreuna credinta.

Pentru ce pledez de 20 de ani incoace?

Pentru responsabilitate. Pentru profesionalism. Si pentru daruire. Si nu pentru activism religios. Nu pentru a mai bifa ceva sau pentru a ne face datoria.

Am avut naivitatea sa cred ca, daca vorbim intr-o conferinta sau ne adunam cu alti laici ori cu preotii ori infiintam nu stiu care asociatie ori institut, problema se va rezolva usor.

Cred ca mai inainte, ca in medicina, trebuie pus diagnosticul si apoi aplicat tratamentul.

Diagnosticul meu nu e prea pozitiv.

Riscam sa traim intr-o autosuficienta, considerand ca, daca sunt suficiente vocatii la viata consacrata sau inca suficienta participare la viata parohiala ori la liturghie, baza comunitatilor noastre catolice (si anume, familiile noastre) este sanatoasa.

Doar o informatie suplimentara care, in opinia mea, spune foarte multe: folosirea exploziva a contraceptivelor orale. Pentru unii nu pare a vea vreo legatura cu cele de mai sus. Eu ma gandesc numai ce descria marele Sf Parinte Ioan Paul al doilea despre folosirea contraceptivelor si „cultura mortii” ca preludiu a destramarii familiale. Cifrele sunt cutremuratoare.

La inceputul anilor 90 am fost in cateva comunitati catolice din Moldova la invitatia preotilor de acolo pentru a le vorbi tinerilor la casatorie, printre altele si despre metodele naturale. Obiectia mea a fost ca, de ce sa le vorbesc despre o metoda care nu le-ar fi utila sau care ar putut induce schimbarea de mentalitati sanatoase (de a avea cat mai multi copii). Si unul dintre preoti mi-a spus ca nu-i deloc nepotrivit, timpurile se vor schimba si mesajul meu va fi unul care le va prinde bine lor. Astazi nu pot decat sa apreciez clarviziunea parintelui respectiv.

Zilele acestea ofensiva secularismului anticrestin impotriva bazei familiei e vizibila din plin. Trage cu toate tunurile posibile in viziunea noastra normala si sanatoasa despre viata in doi, cu copiii nostri pe langa noi.

Cu tot respectul, dar multi dintre noi stam cu mainile incrucisate si credem ca doar un mesaj de indignare ori protest ajunge. Sau numai rugaciunea!

Ora et labora!

Dar cu cine labora? Ideal cu preotii nostri. Daca dansii ar putea sa le vorbeasca cuplurilor ce se pregatesc pentru casatorie ori tinerilor adolescenti despre probleme lor, despre cum depasesc dificultatile vietii in doi, despre ce se pot astepta la viitoarea lor familie, ar fi binevenit. Ei au oricand o autoritate mai mare decat orice laic carismatic.

Cunosc cativa preoti care o fac sau o pot face. Si e bine!

Acolo unde nu avem astfel de preoti, laicii sunt chemati sa o faca. Pentru asta insa nu e nevoie decat de pregatire, de profesionalism, de seriozitate si de constanta.

Ce trebuie spus si ce e de facut am aflat-o in acesti ani si nu mai e nevoie de cautari. Din variatele metode de pregatire, am reusit sa gasim solutii si pentru pregatirea tinerilor (14-25 de ani) si pentru pregatirea la casatorie, dar si pentru cuplurile familiale in dificultate.

Tratamentul?

1.       Incepand cu grupurile parohiale de tineri, 

2.       pregatire sustinuta la casatorie si bine tintita dinainte (intr-o vreme gandeam cat de utila ar fi o vizita in familiile cu copii multi pentru a vedea o zi de viata familiala obisnuita!),

3.       reculegeri si discutii cu familile in dificultate.

Ceea ce e nevoie este de constientizarea nevoii de astfel de programe, de criterii de masurare a eficientei lor si de multa seriozitate si profesionalism.

Cine e convins de mesajul sotiei mele si al meu, asteptam sa ne caute.

Fam. Elena si Florin Ardelean

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>