Postat pe 20 iulie 2013 în Articole

 I. Domnul să fie între mine şi tine. Acesta este textul din Scriptură pe care am vrut să-1 iau mai întâi pentru a-1 oferi ca prefaţă reculegerii voastre: acesta este cuvântul divin pe care ţin să vi-1 amintesc, înainte de a intra în tema meditaţiei noastre, pentru a vă pune încă de la început, cu mai multă tărie, în prezenţa unui Dumnezeu căruia îi cer să fie în acelaşi timp Cel care mă inspiră – Cel care mă ascultă – şi Cel care vă vorbeşte. Atunci când cineva vorbeşte despre Dumnezeu cu fraţii săi, mediul în care se înţeleg este Dumnezeu însuşi, tot El fiind şi izvorul şi scopul întregii întâlniri.

Nimic din ceea ce voi încerca, prin harul lui Dumnezeu, să scot pentru voi din sufletul meu, nu va ajunge la sufletul vostru, dacă nu este născut din mine în Dumnezeu, luat în Dumnezeu pentru voi, purtat de El în voi, şi primit în voi pentru El.

Domnul să fie între mine şi tine.

Este o dorinţă, mai mult decât o dorinţă, o rugăciune, o rugăciune cu atât mai încrezătoare cu cât o pot face chiar la picioarele lui Isus.

Această rugăciune i se adresează lui Dumnezeu, vi se adresează şi vouă în mod direct şi, când folosesc cuvântul rugăciune în acest al doilea sens, nu este o formă de limbaj prea nevrednică de cel dintâi: consimţământul liber al unui suflet la un har, primirea conştientă şi binecuvântată a unui cuvânt al lui Dumnezeu este o minune a prezenţei active a lui Dumnezeu; să vă rog, din acest punct de vedere, înseamnă să rostesc o rugăciune către acţiunea dumnezeiască şi în acelaşi timp către libertatea voastră.

Dacă sunteţi îndeajuns în prezenţa lui Dumnezeu, ne vom înţelege astăzi… Dumnezeu va şti să se facă auzit şi înţeles în noi.

Puneţi-vă tot gândul în El şi veţi fi uimiţi să-1 auziţi vorbind atât de tare, poate prin intermediul unor cuvinte slabe şi insuficiente. Căutaţi-1 şi căutaţi-1 bine în El însuşi; chemaţi-1, găsiţi-1, căci este prezent cu atotputernicia sa şi cu bunătatea sa supremă, ascuns în efortul sărman al unui suflet care încearcă să îl transmită; dar nu îl veţi găsi decât în măsura rugăciunii şi elanului vostru către El. Şi când îl veţi auzi prin această exprimare sărăcăcioasă, care îl acoperă fără să îl ascundă – care îl proclamă chiar mai mult din toată intensitatea sărăciei ei – vă voi spune, folosindu-mă de un cuvânt din cărţile sfinte pe care Biserica îl repetă în fiecare zi în Liturgia orelor: astăzi, dacă auziţi glasul lui, nu vă împietriţi inima.

 

 

II. Am căutat să-mi deschid inima în faţa lui Dumnezeu pentru ca El să pună în ea ceea ce trebuie ca să mişc inimile voastre. Deschideţi-vă inimile către Domnul, deschideţi-le bine astăzi, fiindcă tema întâlnirii noastre este o temă care ajunge la inimă; astăzi vrem să vorbim împreună despre Inima dumnezeiască şi despre inima noastră, despre inima noastră foarte sărmană, foarte mare şi foarte ciudată, despre această inimă în care, potrivit cuvântului Sfântului Paul, legea lui Dumnezeu este întipărită nu pe table de piatră, ci în carne vie, şi în care, dictată de Duhul Sfânt, ea se poate aşeza, scrisă cu litere de viaţă care strălucesc, acţionează şi transformă.

Vom contempla pentru o clipă Inima Omului-Dumnezeu punând-o, pentru a o înţelege mai bine, lângă inimile noastre. Şi, în această lucrare de apropiere, aş vrea să le ţin pe toate ca şi cum ar fi adunate în acea unitate care face din toţi „o singură inimă şi un singur suflet”, pentru a le înţelege mai bine şi pentru a le aduce cumva într-un elan comun, astfel unite, lângă Inima care le-a iubit înainte de a fi lumea, care le-a făcut să bată de când există, care le dă toată puterea pentru a face binele, care le rezervă, acestor inimi credincioase, cutremurarea inefabilă a învierii şi beţia nebună a vieţii îndumnezeite în veşnicie.

Ascultaţi…

O inimă preasfântă bate în tăcere, pentru totdeauna, la umbra altarelor, o inimă de carne, simbol eficient şi viu al Iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru noi, izvor adevărat şi apropiat al oricărui har: Inima învăţătorului nostru nevăzut şi prezent, o Inimă care tresaltă în pieptul său. Ne vorbeşte despre iubirea întrupată a lui Dumnezeu, iubirea Omului-Dumnezeu târâtă pentru noi în vicisitudinile unei vieţi umile, ale unei existenţe chinuite, ale unei pătimiri cumplite, ale unei morţi reale, – supuse, în cele din urmă servitutii admirabile, dar pasive şi brutale a hranei supranaturale, a Pâinii miraculoase în care a voit să subziste. Şi vedem acest mister al iubirii nesfârşite concentrat în inima care a gustat, simţit şi trăit toate acestea. Şi privim cu tot sufletul nostru, cu un fel de teamă iubitoare, această frântură de carne supusă tuturor mişcărilor unui suflet şi unei vieţi ca a noastre, dar un suflet şi o viaţă care nu au cunoscut răul, care au fost cele ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Inima mea şi inimile voastre au venit să se apropie de această Inimă. Suntem aici în casa lui Dumnezeu. Isus este aici la fel de prezent ca acum două mii de ani în mijlocul ucenicilor săi. Sacramentul prezenţei sale reale este aici în faţa noastră. Şi, în acest sacrament, inima dumnezeiască bate pentru veşnicie.

 

 

III. Iată inima mea şi inimile voastre lângă El… şi prin inimile noastre nu vreau să înţeleg, în primul rând, sentimentele noastre, emoţiile noastre, viaţa noastră activă, ci ceva mai umil şi mai simplu: această materie însufleţită, simbol viu a ceea ce suntem. Ce există în noi, în centrul fiinţei noastre? Ce este inima omului, inima noastră prezentă aici? Este şi ea o bucată de carne neobosită, supusă, slujitoare activă a sufletului nostru   şi   a   vieţii   noastre,   sclavă   inevitabil resemnată, într-o natură atinsă de păcat, la ceea ce pot avea şi rău, şi bine, acest suflet şi această viaţă, care veghează cu încăpăţânare când toată fiinţa noastră este doborâtă de somn – lucrătoare sărmană şi ascunsă a ceea ce ne zguduie şi a ceea ce ne mişcă; – muncitoare neştiută în tot timpul încercării, ce nu cunoaşte altă odihnă decât moartea.

Reprezintă viaţa în ceea ce are ea mai statornic şi mai decisiv.

Nu sunt doar o figură de stil cuvintele din Cărţile Sfinte: „Eu dorm, dar inima mea veghează”. – Este o realitate organică şi nicidecum lipsită de o învăţătură înaltă.

Iată deci inimile noastre mereu la datoria lor neîntreruptă, bătând mai repede sau mai încet în funcţie de emoţiile noastre, pregătite să suporte o contralovitură a lucrurilor sau să se umple în mod spontan, libere şi sfinţite de un elan generos.

Iată-le aproape de inima dumnezeiască, iată-le…

Ştiţi ce exerciţiu neobişnuit de pietate mi-a fost sugerat mai întâi de această apropiere şi pe care vă voi cere să-1 împliniţi de îndată ce vă veţi afla singuri în prezenţa reală a lui Isus, într-o biserică? – în tăcerea şi singurătatea care vă vor învălui rugăciunea, duceţi-vă mâna la piept şi, în faţa lui Dumnezeu, percepeţi prin atingere bătaia De câte ori această inimă, inima noastră, a bătut pentru Dumnezeu? De câte ori trebuie să bată pentru El?

Să facem în acest ceas, legându-ne de acest gând – un jurământ: – de a voi să ne facem inima să alerge cu bucurie spre orice acţiune sfântă; – o rugăciune: – de a-i închina lui Dumnezeu fiecare mişcare de viaţă de care putem fi conştienţi, până în cele mai mici incidente ale existenţei noastre de zi cu zi.

Şi să ne gândim la o corespondenţă mângâietoare, făcută pentru a ne stârni iubirea. Inima noastră bate pentru că inima lui Isus bate pentru noi; în mişcarea acesteia se află cauza şi modelul inimii noastre. Bătăile Inimii lui Isus sunt viaţa noastră dintotdeauna.

 

 

IV. Priviţi această inimă înaintea căreia vă aflaţi.

Despre ea nu vom şti niciodată tot ce cuprinde şi tot ce vor să însemne bătăile ei. Cea mai imperceptibilă pulsaţie a sa asigură mântuirea tuturor.

Inima noastră veghează când dormim, după cum tocmai am remarcat. Inima Aceea este veghetorul veşnic ce pâlpâie mereu în pieptul Fiinţei care nu cunoaşte somnul. Veghează când toate dorm…; noaptea aruncă inconştienţa asupra lumii adormite… şi această inimă veghează asupra celorlalte inimi, care îşi continuă îndatorirea, dar ca naufragiate într-un haos iresponsabil. Iată inimi care agonizează, inimi pe care le opreşte moartea. – Inima dumnezeiască veghează asupra lor. – Noaptea ridică fantomele dureroase ale mizeriilor noastre asupra inimilor agitate de grijă, zguduite de lacrimi, stoarse de suferinţă sau fremătând de păcate. – Inima dumnezeiască veghează asupra tuturor acestor vegheri amare. -Inima dumnezeiască îşi continuă pentru toate rugăciunea veşnică, cea care nu slăbeşte niciodată, cea care mijloceşte, care merge de la Fiul la Tatăl în Duhul Sfânt pentru binecuvântare, răscumpărare, bucurie, unire a toate în aceeaşi unitate cu Dumnezeu. Această Inimă cuprinde în iubirea care o însufleţeşte toate fiinţele şi toate lucrurile – pe noi înşine – rugăciunile noastre -destinele noastre – greutatea oribilă a greşelilor noastre, Inima aceea este centrul de afecţiune şi de viaţă în Persoana Mântuitorului nostru. Inima aceea concentrează şi răspândeşte acel ceva despre care nu putem avea o idee, dar din care trăim: o iubire infinită. – Şi pentru a repeta ceea ce vă spuneam odată, un singur lucru reuşeşte să ne arate puţin ce este această iubire infinită, care nu poate fi definită fără a o limita prea mult pe alocuri: faptul de a ne pune sufletul în întregime în ea într-un elan de iubire; sufletul nu o va putea înţelege nici astfel, dar va fi prins, învăluit, cuprins in ea, şi va fi modul cel mai bun de a o înţelege.

Să ne punem deci, şi va fi pentru noi o odihnă în cursul meditaţiei noastre precum şi o intrare mai intimă în subiect, să ne punem sufletul în întregime într-o rugăciune de iubire:

 

V. Rugăciune

 

„O, Inimă, care dai mărturie despre o iubire infinită,

O, Inimă preasfântă, care baţi pentru mântuirea sufletelor, fără încetare,

O, Inimă dumnezeiască, ale cărei bătăi răsună în inimile celor care te iubesc,

O, Inimă dumnezeiască, pe care o simt că bate până în inima mea.

Tu care ai vrut acest miracol: emoţia conştientă a pământului dinaintea Dumnezeului său. Tu care faci ca acest greu noroi însângerat din care suntem plămădiţi, care atât de inert şi atât de rapid se întoarce în nu ştiu ce gunoi înspăimântător îndată ce ne chemi la tine sufletul, Tu care faci ca acest noroi disciplinat şi însufleţit de Viaţă să tresară pe buzele noastre şi să îţi rostească numele – dă-ne în Duhul înfierii o inimă de copil al lui Dumnezeu, o inimă care să îţi semene, – dă-ne să fim cu toţii o inimă şi un suflet cu tine, încă de acum şi în vecii vecilor. Precum ne iubeşti Tu fa să te iubim şi noi şi să ne iubim unii pe alţii în tine.

Fă ca ora marcată în trupul nostru prin bătăile inimii noastre în prezenţa ta să fie o oră care să dobândească veşnicia, păstrată pentru veşnicie, regăsită în veşnicie.

O, Isuse, fa să ne reîntâlnim într-o zi, inimă către inimă cu tine, în cetatea construită după inima ta”.

Un comentariu la “Mons. Vladimir Ghika, Meditații”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. viorica spune:

    „Inima noastră bate pentru că inima lui Isus bate pentru noi” Ce iubire,iubire infinita! Multumesc,Prea Bune Isuse, cum as putea sa-ti rasplatesc iubirea ce ai avut-o si o ai pentru mine?
    „fa sa te iubim si noi si sa ne iubim unii pe altii in tine.” Va multumesc din inima pentru bogatia acestei meditatii!

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>