Postat pe 1 decembrie 2012 în Articole

Anul liturgic debutează cu începutul adventului, iar solemnitatea Cristos Regele Universului este ultima zi a anului liturgic care tocmai s-a încheiat, aceasta  perioada este una de post şi reconciliere cu Dumnezeu. Anul liturgic în biserica romană începe cu prima Duminică din Advent deoarece totul începe cu Naşterea lui Isus. Termenul latin Adventus semnifică o perioadă de pregătire pentru Naşterea lui Isus şi în ultima instanţă a doua venire a lui Cristos denumită Parusie. Ca semn de pocăinţă în timpul adventului, preoţii se îmbracă în veşminte violet, marcând această perioadă de post prin care biserica se vede nevoită să treacă până la venirea lui Cristos. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte despre timpul Adventului ca fiind: actualizarea venirii lui Mesia, punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, iar credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de-a doua Venire (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 542). Iată deci cum descrie Catehismul timpul Adventului: în termeni de aşteptare, venire, reînnoire a dorinţei de a-L întâlni pe Mântuitorul care vine. Dumnezeu este prin definiţie Cel care vine, iar liturgia Adventului este în esenţă istoria iniţiativelor lui Dumnezeu, amintirea atâtor veniri spre om, care, văzute împreună, formează marele Advent cuprins între creaţie şi venirea în slavă a lui Cristos. Între aceste două mari momente din istoria mântuirii ne aflăm noi, stând înaintea Celui care vine în atâtea feluri pe drumul vieţii noastre, ca să-L putem întâlni, spunea Arhiepiscopul Ioan Robu în Scrisoare pastorală cu ocazia Adventului din 2004.

Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient, la începutul secolului al V-lea. Un veac mai târziu îsi face loc tendinţa de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paştelui, astfel încât să fie un fel de a doua quadragesima. Iniţial, Adventul dura şase săptămâni, cum este practica în Bisericile Orientale. La Roma, Papa Grigore cel Mare l-a redus în anul 546 la patru duminici, cu scopul de a-l cuprinde într-o singură lună, în decembrie, în perioada ce precede naşterea Domnului. Aşadar Adventul nu este o perioadă de tristeţe, ci una de bucurie o bucurie materializată prin Naşterea lui Cristos, aşteptarea Lui şi reînnoirea dorinţei de a-l vedea la a doua Lui venire. În biserici se pregătesc coroane de Advent, având fiecare câte patru lumânări care se aprind în fiecare săptămână, marcând perioada rămasă până la momentul Naşterii Domnului, moment ce coincide cu aprinderea celor patru lumânări. Coroana de Advent este o tradiţie născută în secolul XIX în Hamburg, unde erau mulţi copii orfani, fără adăpost, care trăiau cerşind şi comiţând delincvenţe. Un tânăr pastor evanghelic, Johann Heinrich Wichern (1808-1881), a cumpărat o casă şi a adunat laolaltă  tineri fără adapost din Hamburg, pe care i-a învăţat să se roage în jurul său ţinând în mână lumânări aprise de diferite culori. Mai târziu le-a oferit o casă şi prilejul de a învăţa o meserie pentru a renunţa la cerşit şi la obiceiurile lor păcătoase şi delicvente. Aceşti tineri au învăţat câte o meserie de: pictor, grădinar, croitor şi au avut posibilitatea de a-şi câştiga singuri traiul. Ceea ce la început a fost doar un motiv de a aduna împreună tinerii vagabonzi din Hamburg, la un moment de rugăciune şi o masă caldă, a devenit un obicei pentru tânărul pastor care în fiecare an în timpul postului de Crăciun, aduna în casa sa, noi şi noi tineri, cărora le povestea despre bucuria pe care trebuie să o aibă în timpul postului aşteptând Naşterea Domnului. În 1938 un prieten de-al pastorului a aşezat un număr de 24 de lumânări pe un suport de lemn circular, care în anii următori a fost împodobit cu ramuri de brad, de către copii adunaţi în rugăciune în casa pastorului. Aşa a fost creată prima coroană de Advent. Apoi practica s-a răspândit în toate bisericile evanghelice din Koln şi apoi în toată Germania. Fiindcă cele 24 de lumânări erau foarte multe şi pentru ele era nevoie de spaţiu, s-a hotărât mai târziu, ca numărul lumânărilor să fie redus la 4, semnificând fiecare duminică din timpul Adventului.  Astfel puteau fi găsite coroane de advent în casa fiecărui german. Pentru că a fost la început o practică protestantă, catolicii au privit-o cu suspiciune, dar odată cu răspândirea ei în Franţa şi mai apoi în toată Europa, după primul război mondial a fost acceptată şi în bisericile catolice. Acum acest obicei are o largă răspândire şi pentru simbolistica sa, nu întâmplător are o formă circulară, cercul reprezintă încă din antichitate veşnicia şi unitatea, întregul ciclu al creaţiei, adunate într-o simbioză perfectă. Cercul mai reprezintă soarele şi ciclul său anual, modul său continuu de a se reproduce fără a se consuma; exprimă foarte bine misterul lui Cristos. Coroana este semnul regalităţii şi al victoriei, iar coroana de Advent anunţă parcă ceea ce trebuie să se întâmple, venirea acestui Copil minunat, care este regele ce transformă întunericul cu lumina Sa. Pe acest cerc (coroana de Advent) este aşezată câte o lumânare cu o semnificaţie aparte. Fiecare lumânare simbolizează câte ceva: prima este lumânarea profetului, a speranţei şi aşteptării, cea de-a doua este lumânarea Betleemului, a chemării universale la mântuire şi a aşteptării păcii, cea de-a treia lumânare este lumânarea păstorilor, a bucuriei şi aşteptării în răbdare, cea de-a patra lumânare este lumânarea îngerilor, a iubirii sau a aşteptării ascultătoare. Aşadar Biserica ne invită asemenea profetului să aşteptăm cu speranţă venirea lui Cristos, născut într-o iesle în Betleem, şi de a cărui naştere ne aminteşte în fiecare an, pentru că el este pacea şi mântuirea, pe el îl laudă sfinţii şi îngerii şi îi pregătesc a doua Lui venire.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>