Postat pe 6 august 2010 în Articole

Schimbarea la faţă a lui Cristos este unul dintre evenimentele centrale din Evanghelii. Imediat după ce Domnul a fost recunoscut de către discipolii săi ca fiind Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, el le-a spus că trebuie să urce la Ierusalim, să sufere mult … să fie ucis şi că a treia zi va învia. Acest anunţ al apropiatei Patimi şi morţi a lui Cristos a fost primit cu indignare de către ucenici. Apoi, după ce i-a dojenit, i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan pe un munte înalt, prin tradiţie, Muntele Tabor, şi s-a schimbat la faţă înaintea lor.

În schimbarea la faţă, ucenicii văd gloria Împărăţiei lui Dumnezeu prezent în maiestate în Persoana lui Cristos. Ei văd că în El locuia toată plinătatea lui Dumnezeu. Ei văd aceasta înainte de răstignire astfel încât în Înviere să poată şti cine este Acela care a suferit pentru ei, şi ce anume a pregătit acest Unul, care este Dumnezeu, pentru aceia care îl iubesc pe El.

În afară de această semnificaţie, de mare importanţă pentru înţelegerea sărbătorii este şi prezenţa lui Moise şi a lui Ilie. Aceste două figuri reprezintă Vechiul Testament însuşi: MOISE pentru LEGE şi ILIE pentru PROFEŢI. Ei dau mărturie pentru VIAŢĂ şi MOARTE, deoarece Moise a murit iar mormântul său este într-un loc cunoscut, în timp ce Ilie a fost luat viu la cer, într-un car de foc, ca să apară iar pentru a anunţa venirea timpului mântuirii lui Dumnezeu în Cristos, Mesia. Cristos este atât Domnul vieţii, cât şi al morţii.

Învăţaţii Bisericii spun că Isus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, ca să realizeze acest paşte spiritual acum, ca atunci când îl vor vedea umilit şi batjocorit în faţa sinedriului, a lui Pilat şi pe lemnul crucii, să-şi amintească de acest mister şi să rămână statornici în credinţa afirmată de Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16). De îmbărbătare aveau trebuinţă şi ceilalţi nouă apostoli, şi totuşi cei trei privilegiaţi sunt obligaţi la un mister, la o taină: să nu spună nimănui ceea ce au văzut până după învierea lui din morţi. Dar se pare că cei trei au uitat de strălucirea dumnezeiască a lui Isus, tocmai în timpul pătimirilor sale. Nu ştia Isus că vor uita? Ştia foarte bine. Atunci? Atunci misterul Schimbării la Faţă trebuie să aibă o semnificaţie prelungită în istoria mântuirii. Toţi factorii implicaţi în acest eveniment unic: trei ucenici, trei persoane în strălucire şi trei elemente transcendentale – glasul Tatălui, lumina Fiului şi norul Duhului care îi învăluie ne duc cu mintea că este vorba de întărirea în credinţă faţă de Preasfânta Treime. Revelaţia a început la botezul Domnului, este confirmată pe Tabor şi menită să realizeze mântuirea lumii prin Misterul pascal: Tatăl primeşte jertfa Fiului, Fiul îşi încredinţează sufletul Tatălui din care s-a născut, iar Sfântul Duh se revarsă în lume prin sângele şi apa care au ţâşnit din coasta străpunsă făcând credinţa să rodească: sutaşul roman mărturiseşte: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Moise ceruse prin Lege ca o mărturie, pentru a fi valabilă la proces, ca să se verifice autenticitatea unei fapte, trebuie dată de trei martori (cf. Dt 19,15; Mt 18,16). Şi iată că în teofania de pe Tabor, avem adevărul fundamental al credinţei: un Dumnezeu în trei Persoane, glas, lumină şi nor; simbolurile existenţiale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt sunt susţinute de trei: de Fiul Omului, de Moise şi de Ilie, ca la rândul lor să fie crezuţi pe baza mărturiei date de Petru, Iacob şi Ioan. Isus împlineşte şi desăvârşeşte Legea prin strălucirea revelaţiei sale.
În Evanghelia sa, Sf. Marcu ne spune că: „… Isus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor” (Mc 9,2). Aceasta pare să fie lecţia pe care vrea să ne-o transmită Mântuitorul azi: ce trebuie să facem pentru a ne schimba şi noi, asemenea Lui. Iar lecţia Sa conţine două idei: 1. Pe un munte înalt şi 2. Numai pe ei.

1. Pe un munte înalt. Referitor la aceste cuvinte, Sf. Toma de Aquino scrie: „Isus ne învaţă prin aceasta că, pentru toţi cei care doresc să-l contemple pe Dumnezeu, este necesar să nu se alipească de plăcerile josnice, ci să se ridice fără încetare, prin iubire, către bunurile cereşti.” Pentru a ne schimba asemenea lui trebuie să ne înălţăm. Atâta timp cât rămânem aplecaţi către pământ, încovoiaţi sub greutatea patimilor, sclavi ai plăcerilor pe care acestea le cer, trebuie să renunţăm la orice înfrumuseţare a sufletului nostru. Pentru a ajunge să semănăm cu Dumnezeu, trebuie deci să îl contemplăm, trebuie să urcăm. Ori, atunci când urci un munte gâfâi, e anevoios să atingi un pisc. De fapt, orice transformare spre mai bine este condiţionată de un efort dureros: ţăranul sfarmă pământul pentru ca acesta să rodească, savantul trudeşte pentru ca să ştie mai mult şi mai bine.

2. Numai pe ei. Adică singuri. Muntele unde îi conduce Isus pe cei trei apostoli privilegiaţi este deoparte, învăluit în linişte, într-o atmosferă favorabilă contemplaţiei, rugăciunii arzătoare. Iată a doua condiţie necesară unei adevărate schimbări. Mai întâi se impune o atentă fixare a modelului de urmat, idealul trebuie să pună stăpânire pe gândurile tale, să-ţi înflăcăreze sentimentele, deci să-l contempli îndelung. Apoi, pentru că a reproduce trăsăturile divine depăşeşte posibilităţile omului, trebuie un ajutor ceresc: deci trebuie să ne rugăm pentru el, cu fervoare.

Într-un cuvânt, rugăciunea profundă şi adevărată, rugăciunea regulată, zilnică, spiritul adevăratei rugăciuni sunt elementele care permit urcuşul, care realizează transformarea progresivă. Un suflet frivol sau aerian, un suflet care trăieşte în buimăceala exterioară, un suflet golit de rugăciune, nu va putea niciodată să se perfecţioneze, să se înfrumuseţeze aşa cum ar trebui.

Schimbarea la faţă a fost necesară pentru a-i ajuta pe apostoli să-şi întărească credinţa şi să recunoască divinitatea lui Isus, unirea sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ca şi cu profeţii Vechiului Testament.

Poate că pentru noi este necesară o altfel de schimbare astfel încât, atunci când viziunea s-a sfârşit, să fim asemeni apostolilor care, „privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei.” Transformarea aceasta înseamnă a primi pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în Cuvânt, în aproapele nostru şi în noi. Acest fel de transformare ne va face capabili să privim lucrurile obişnuite de pe pământ, din cer şi din ape cu o bucurie nouă şi minunată. Ea ne va face capabili de asemenea să vedem prezenţa lui Isus în noi înşine şi în oamenii cu care ni se încrucişează drumul, chiar dacă aceştia ne consideră nebuni. Putem să ne gândim că o astfel de atitudine este prea dificil de atins, dar de fapt este ceva către care vom tânji şi pe care o vom dori mereu.

Dănuţa Peculea

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>