Postat pe 3 aprilie 2010 în Predici

În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, un oarecare Baveillére Lepaux a lansat următoarea lozincă: A sosit timpul să luăm locul lui Cristos. Voi face o religie nouă. A încercat, dar, după mai multe eforturi zadarnice, s-a plâns lui Napoleon Bonaparte că religia sa, nu înţelege din ce cauză, nu câştigă adepţi. Amice, i-a zis împăratul, într-adevăr vrei să faci concurenţă lui Isus Cristos? Nu ai decât o modalitate: lasă-te răstignit vineri şi învie duminică! Deci, după părerea împăratului Napoleon Bonaparte, pentru înfiinţarea unei noi religii, care să poată face concurenţă religiei creştine, este absolut de trebuinţă să se găsească cineva care să se lase răstignit, îngropat şi apoi să învie singur pentru a câştiga adepţi.

Ca religia creştină să existe, ca Biserica să dureze, ca noi înşine să ne bucurăm astăzi de această zi frumoasă, a fost necesară învierea lui Cristos? Nu sunt şi alte religii care nu sunt creştine şi totuşi au zile de sărbătoare, de bucurie şi comunităţi destul de mari? Sunt, dar ca să fie o religie creştină, era necesar un Cristos mort şi înviat. Cristos însuşi afirmă în mod explicit această trebuinţă în faţa celor doi ucenici care mergeau la Emaus: Nu trebuia oare să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa?. Mai apoi va adăuga: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi. Deci, moartea şi învierea lui Isus erau necesare.

Această necesitate o afirmă şi sfântul Paul când spune: Dacă Isus Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm drept martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat Cristos, pe care nu l-a înviat. Biserica s-a născut din evenimentul învierii lui Isus şi din credinţa pe care apostolii au avut-o în Cristos înviat. În predica lor ea forma obiectul principal.

Noi privim învierea lui Isus ca necesară din diferite unghiuri, ca de exemplu: fără învierea din morţi Isus ar fi trecut în istoria omenirii ca un mare înţelept, binefăcător, mag, profet etc., dar nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu; fără învierea lui Isus, ce rost ar mai avea viaţa pentru majoritatea oamenilor pentru care ea nu este decât un chin? Ce rost are să te chinui când moartea este o soluţie la îndemâna oricui? Sinuciderea ar fi medicamentul cel mai ieftin. Grecii, romanii şi alţii se foloseau din plin de acest medicament al morţii.

Dar sfântul Petru scoate în evidenţă necesitatea învierii pentru speranţa vieţii, spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după mare mila sa, prin învierea lui Isus Cristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie şi adaugă: Dumnezeu l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă, pentru ca nădejdea şi credinţa noastră să fie în Dumnezeu.

Sfântul Paul este de aceeaşi părere şi spune: Nădejdea nu înşală, fiindcă dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. În chip deosebit autorul Scrisorii către Evrei este acela care scoate în evidenţă necesitatea învierii lui Isus pentru misiunea sa de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Autorul demonstrează că puterea de mijlocire a unui mort este moartă, că fără înviere puterea de mijlocire, funcţia preoţească a lui Cristos ar fi rămas moartă. Noi ne rugăm morţilor, celor sfinţi din paradis şi celor sfinţi din purgator şi le cerem să mijlocească pentru noi, dar numai în virtutea învierii lui Isus, de care aceşti sfinţi se bucură din plin. Dacă Isus n-ar fi înviat, ei n-ar avea nici o putere de mijlocire. După cum cadavrele nu mai folosesc la nimic celor vii, la fel, sufletele celor morţi ar fi rămas simple cadavre spirituale, probabil în limb, unde ar fi rămas şi sufletul lui Cristos, dar adevărul Scripturii era clar, aşa cum îl relatează profetul David, anume că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Mesia în locuinţa morţilor, numai că apostolii nu l-au înţeles decât după faptul învierii, mai ales după Rusalii.

Numai prin înviere Isus a putut intra în slava sa de mare preot, străbătând cerurile şi desăvârşindu-se, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veşnică, fiindcă s-a aşezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri, deoarece unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos care s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru cei mulţi.

Pe lângă această teologie a necesităţii morţii şi învierii lui Isus, pentru a înţelege mai bine însemnătatea lor, este necesar să facem şi puţină filozofie.

Dacă vorbim de o necesitate, trebuie să ne referim mai întâi la unul singur care este necesar: Dumnezeu. Şi, dacă Isus afirmă necesitatea învierii, în primul rând trebuie să o raportăm la Dumnezeu, fiind necesară spre slava sa. Despre noi, fiinţe contingente, care pot să fie şi să nu fie, nu poate fi aplicat cuvântul necesar decât în raport cu slava lui Dumnezeu în care a trebuit să intre Cristos. De aceea spune sfântul Paul: Dacă ne-am pus nădejdea în Cristos numai pentru această viaţă, suntem cei mai nefericiţi dintre oameni, fiindcă numai pentru cel ce se plasează în Dumnezeu învierea lui Cristos devine o necesitate. Este necesar ca un Dumnezeu atotputernic să fie creator. Dumnezeu, fiind creator din fire, creatura sa poate fi altfel decât un act necesar? Eu, tu, el, noi nu suntem necesari, dar actul creator concretizat în noi, în mod necesar suntem opera lui Dumnezeu menită să-i aducă slavă, preamărire, cinste veşnică. Din acest motiv suntem cuprinşi în actul învierii lui Isus, în acel trebuia să moară, să învie şi să intre în slava sa. Dintr-un alt punct de vedere, Ispititorul, ducând la păcat pe Adam şi Eva, a adus cea mai mare injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinţă ca această injurie să fie reparată. Nu se putea repara fără a fi inclus şi omul în acest act al atotputerniciei, înţelepciunii, bunătăţii şi dreptăţii divine. În faţa omului, Şarpele l-a înfăţişat pe Dumnezeu ca mincinos, zicând: Nicidecum nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu. Unde mai este onoarea Tatălui? Cum îl poate aduce pe om la adevăr? Prin credinţa în iubirea sa. De l-ar fi nimicit sau de l-ar fi osândit pe loc, biruinţa ar fi fost de partea Satanei, fiindcă el urmărea acest lucru: compromiterea cinstei lui Dumnezeu. Iată cum problema slavei lui Dumnezeu a devenit problema necesităţii mântuirii omului.

Între Creator şi creatură trebuie să fie în mod necesar o legătură, un raport. Învierea era necesară din punct de vedere al credinţei pe care se bazează raportul dintre Dumnezeu şi om. Acest raport este iubirea, credinţa şi speranţa: trinitatea virtuţilor teologale, daruri divine pentru o legătură spirituală necesară învierii omului. În acest context, Maria Magdalena este model de credinţă, speranţă şi iubire. Deseori ne trezim ca în faţa unui mormânt gol: trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se pare că nu este nimic. Dar, lângă un „gol” udat de lacrimi, poate apărea Isus înviat, dacă este recunoscut ca Raboni-Învăţător al vieţii. Nici o lacrimă nu curge în zadar, ea umple întotdeauna un gol. Din acest motiv vă adresez îndemnul lui Isus făcut femeilor din Ierusalim pe drumul Calvarului: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi vă plângeţi şi pe fiii voştri, fiindcă aveţi multe goluri de umplut, multe feţe de spălat şi multe inimi de înmuiat pentru a obţine o frământătură nouă, vrednică de banchetul pascal al Tatălui ceresc dat în cinstea Fiului său care a fost mort şi a înviat. De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Şi eu îl voi învia în ziua de apoi.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=155

4 comentarii la “Invierea Domnului”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Marius Oanta spune:

    Parinte, este cam mic scrisul si oricat de bine vad intampin probleme!…

  2. Marius Oanta spune:

    multumesc Vlad, acum e mult mai bine si era pacat ca articolul este asa de interesant!…
    numai bine…

  3. Am aflat de aceasta Biserica dupa ce am fost nevoit sa-mi vizitez tatal la spitalul Victor Babes, ma impresionat si as dori sa si am ocazia de a o vizita. In schimb as dori sa stiu daca exista cine cu „mintea deschisa” cu care as putea vorbi. Citind articolul am inceput sa cred ca as gasi aici…
    Cu respect,
    Madalin Ciobanu

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>