Postat pe 3 aprilie 2010 în Predici

Acum, în preajma morţii lui Isus, ne întrebăm: Ce a realizat Mântuitorul pe pământ? Care este testamentul său? Ce ne-a lăsat ca moştenire?

Patriarhii, profeţii şi sfinţii Vechiului Testament s-au zbuciumat cu problema spiritualităţii neamului omenesc; au voit să-i dea un curs ascendent. Dar Isus? Mântuitorul le apreciază efortul, îl pune în evidenţă şi vrea să-l transmită mai luminos şi eficient pentru viitor. Toată spiritualitatea trecutului este întruchipată în Moise şi Ilie, cărora, Isus pe muntele Tabor le dă o nouă strălucire în lumina feţei sale. Isus a ţinut cu tot dinadinsul să clădească cetatea luminii pe vârful muntelui, ca să servească întregii omeniri ca punct de orientare, ca toţi să poată ajunge în lumina ei, nu numai la convingerea că sunt chemaţi să se împărtăşească din adevărul care îi face liberi, dar chiar de împărtăşirea reală a acestei fericiri.

Ceea ce îi împiedica pe mulţi iudei să ajungă la această împărtăşire a adevărului era mulţimea legilor care le apăsa umerii mult prea greu. Isus le reduce la una singură: legea iubirii, afirmând că Legea, precum cea a sabatului, este făcută pentru om şi nu omul pentru Lege, uşurând astfel povara de pe umerii slăbiţi de păcat.

Isus a demonstrat oamenilor într-un chip magistral că nu ceea ce îi face fericiţi pe acest pământ este bine, ci numai ceea ce este bine îi poate face fericiţi pentru totdeauna, că fără moralitate nu este posibilă o fericire durabilă. Din acest motiv a recomandat înfrânarea poftelor sensibile, fiindcă ceea ce este legat de trup nu poate mulţumi dorinţa spirituală a sufletului care tinde spre infinit. Dar, ca să putem face binele care ne face fericiţi pe pământ, care ne asigură fericirea învierii şi fericirea vieţii veşnice, Isus ne-a dat ca hrană trupul şi sângele său în Euharistie, prin care aducem Tatălui mulţumirea supremă pentru tot ce suntem şi pentru tot ce avem. Cred că în Taina euharistică Isus ne-a dat forma supremă a cultului, legătura intimă cu Dumnezeu, pe care a promis-o femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Vine ceasul şi acum a venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel de închinători îşi doreşte Tatăl. Dumnezeu este duh şi cei care i se închină, se cuvine să i se închine în duh şi adevăr. A-i oferi Tatălui suspinele Duhului Sfânt care se roagă în noi, împreună cu jertfa lui Cristos care pune în evidenţă adevărul suprem al iubirii divine, este ceea ce îşi doreşte Tatăl din partea noastră.

Ernest Renan, scriitor francez (1823-1892), comentează cuvintele lui Isus de mai sus în felul următor: El spune pentru prima dată cuvântul pe care se va clădi aşezământul religiei eterne. El a întemeiat cultul cel mai curat, fără dată, fără patrie, acela pe care îl vor practica spiritele înalte. Nu numai că religia sa în acea zi a fost religia cea mai bună pentru omenire, dar a fost însăşi religia în sensul absolut: şi dacă alte planete sunt locuite de oameni înzestraţi cu darul raţiunii şi al moralităţii, nu se poate ca religia lor să se deosebească de aceea pe care Isus a promulgat-o lângă fântâna lui Iacob.

Isus aduce această religie sublimă şi plină de cea mai înaltă înţelepciune într-un moment când rabinii declarau sentenţios şi cu emfază că, decât să dai învăţătura Legii pe mâna femeilor, mai bine s-o arunci în foc. Iată că Isus pune în evidenţă, prin cultul suprem, valoarea de persoană a femeii, capabilă să i se închine Tatălui în duh şi adevăr.

Mai departe, de importanţă capitală este şi învăţătura lui Isus despre suferinţă. Dacă el a pătimit şi a murit pe cruce, fără să ceară sau să aştepte o intervenţie miraculoasă din partea Tatălui, deşi suferea nevinovat, cu ce drept ne plângem noi cei vinovaţi şi aşteptăm minuni ca să fim eliberaţi de suferinţe? Isus ne-a dat învăţătura sa, pe care a întărit-o cu exemplul său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferinţa şi moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de purificare şi înălţare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta suferinţele şi moartea apar ca o adevărată binefacere, ca o pregătire pentru a intra în slava învierii şi fericirii veşnice, după cum spune Mântuitorul celor doi ucenici în drum spre Emaus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa. Misterul gloriei veşnice este cuprins în ceea ce pătimim pe pământ şi trebuie să fim fericiţi de această garanţie. Cred că avea dreptate Goethe, scriitor şi om de ştiinţă german (1749-1832), când spunea: Cel care niciodată nu şi-a mâncat pâinea în durere şi niciodată n-a petrecut orele de noapte aşteptând în lacrimi dimineaţa, acela nu va cunoaşte puterile cerului. Credinţa că Dumnezeu iubeşte lumea ca un tată, fiindcă a creat-o, în aşa măsură încât îşi sacrifică pe singurul său Fiu, constituie o formidabilă şi nesecată forţă spirituală care înviorează şi înalţă omenirea până la desăvârşire, descătuşând sufletul de lanţurile orgoliului şi ale materiei.

Prin parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor), Isus ne învaţă că legea iubirii este mai presus de legea dreptăţii. Pe când legea dreptăţii tinde spre osânda celui vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze.

Nu trebuie să uităm un alt lucru deosebit de important şi anume: de la Isus avem revelaţia cea mai înaltă despre atributele dumnezeirii. Ar fi o eroare fundamentală să se creadă că poate exista iubire sinceră faţă de oameni acolo unde lipseşte iubirea de ordin metafizic, de ordin supranatural. Cum poate să iubească cineva cu adevărat şi să ajute pe aproapele, dacă nu-i în stare să iubească ceea ce revelează expresia absolutului şi a desăvârşirii? Cum poate cineva să se înduioşeze în mod sincer de durerea şi suferinţa semenilor săi, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creaţiei şi taina existenţei sale? Cum poate cineva să lupte în mod serios şi eficace pentru dreptate şi omenie, pentru progresul societăţii, dacă nu iubeşte expresia cea mai înaltă a ideii de dreptate, de adevăr, bine şi progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic şi imposibil din punct de vedere psihologic. Fără noţiunea iubirii supreme a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sinceră faţă de oameni, deoarece aceasta din urmă nu-i decât manifestarea celei dintâi. De aceea, adevărul moral cuprins în parabola Samariteanului milostiv nu va putea fi depăşit niciodată, fiindcă el reprezintă culmea perfecţiunii atinsă în domeniul eticii.

Religiile superioare se pot judeca după rugăciunile pe care le rostesc, spune Adolf Harnack. Or, în această privinţă, rugăciunea Tatăl nostru, lăsată nouă de Isus, reprezintă expresia desăvârşită a gândirii morale şi religioase. Este rugăciunea simplă pentru cei simpli, dar nespus de profundă pentru mintea cea mai ascuţită şi pătrunzătoare. Prin ea, bogatul şi săracul, cel sănătos şi cel bolnav, stăpânul şi sclavul, femeia şi bărbatul, cel negru ca şi cel alb ca rasă umană, orice fiinţă care este în stare să-i spună lui Dumnezeu Tată, îmi este frate, soră; mă rog pentru ei şi ei se roagă pentru mine. Această comuniune cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu constituie expresia cea mai bogată în conţinut teologic şi moral, fiindcă ruga porneşte de la Duhul lui Dumnezeu din noi şi ajunge la Tatăl prin Cristos Domnul nostru.

Aceste adevăruri să le medităm în faţa crucii cu toată seriozitatea în aceste zile din Săptămâna Mare şi vom înţelege bogăţia spirituală pe care Isus ne-a lăsat-o ca moştenire în testamentul său şi datoria noastră sfântă este de a o transmite mai departe prin viaţa de fiecare zi. Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=151

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>