După ce Isus i-a ales pe cei doisprezece apostoli, le-a pus în mână o armă miraculoasă prin care vor cuceri Ierusalimul, Atena, Roma, Alexandria şi Cartagina, adică cele cinci centre de civilizaţie ale acelui timp, instaurând o nouă ordine spirituală în faţa căreia atât templul cu arhiereii şi fariseii, cât şi Academia cu toţi filozofii Greciei, atât legiunile împăratului şi Dreptul roman, cât şi vraja civilizaţiei egiptene cu exaltarea instinctelor trupeşti, nu vor putea rezista.
Care este această armă?
Speranţa plină de încredere în Dumnezeu. Această armă a devenit atotputernică, făcătoare de minuni, prin învierea lui Isus.
Speranţa este bunul cel mai comun; cine nu are nimic, îl are pe acesta, spunea Thales. Nenorocirea osteneşte, nu suflă mereu cu aceeaşi turbare; norocul fericiţilor are un sfârşit; totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede în speranţă. Deznădejdea este laşitate, spunea Euripide. Speranţele celor învăţaţi sunt mai puternice decât bogăţiile ignoranţilor, spunea Democrit. Speranţa este al doilea suflet al nenorociţilor, spunea Goethe.
Oricât ar fi de frumoase speranţele omeneşti, cele date de Isus în predica de pe munte, cuprinse în cele opt fericiri, nu au asemănare fiindcă ele cuprind totalitatea fericirii supreme: împărăţia lui Dumnezeu; numai ea duce fericirea până la săturare şi dă zâmbetul care usucă lacrimile cele mai amare.
Cristos, ucenicii şi Biserica vor fi înfrânţi în clipa în care se va ivi cineva pe lume care să ofere oamenilor o speranţă mai mare, pe care să o poată întări cu ceva mai mult decât învierea din morţi. Este posibil?
Speranţa în Dumnezeu este o virtute supranaturală, teologală, prin care aşteptăm cu încredere toate câte ni le-a promis el, pentru vredniciile lui Isus Cristos. Ea posedă în sine forţa Duhului Sfânt şi dă sufletului aripile necesare de a se ridica deasupra tuturor speranţelor omeneşti, dă bucurie inimii, curaj în încercări şi nereuşite, dă bună dispoziţie spirituală în orice împrejurare.
Speranţa în lumina lecturilor de azi.
Ea ne pune într-un raport nou de încredere, de fericire, de colaborare cu Dumnezeu tocmai pentru a nu lăsa pe alţii flămânzi, plângând, trişti, suferinzi etc. Dacă omul cu speranţă în Dumnezeu este ca pomul de lângă apă, care aduce roade chiar şi în timp de secetă, el îşi oferă roadele pentru cei flămânzi, trişti, suferinzi etc.
Speranţa cuprinde în sine o convertire necesară fiecărui creştin; ea impune un efort care este cu adevărat o pocăinţă, dar fericită. Când fiul risipitor şi-a redobândit speranţa a început adevărata operă de convertire în sufletul său: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl şi-i voi spune: “Am greşit”. S-a sculat şi s-a dus şi i-a spus precum s-a hotărât. Harul lui Dumnezeu ne provoacă mereu la convertire dându-ne speranţe noi. Să-i cerem harul ca Ieremia: Întoarce-mă tu şi mă voi întoarce! Faţă de har, Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel, fiindcă noi avem trebuinţă de el pentru a ne întoarce mereu la Isus (lectura a II-a), speranţa noastră.
Dumnezeu nu este un zeu de umplutură în care să nădăjduim şi la care să alergăm numai când ne merge rău, iar când ne merge bine să-l uităm după uşă; când ne merge rău vrem să facă minuni, ca să-şi dovedească existenţa şi iubirea, în rest îl tratăm ca pe un Dumnezeu în rezervă, pe tuşă. Pentru că mulţi îl vor pe Dumnezeu în ajutor numai când le merge rău, speranţa lor este fără încredere. Din acest motiv spune profetul că în momentul când vine fericirea, nu o văd. Un Dumnezeu confecţionat de imaginaţie şi pus în mişcare de interese omeneşti, pământeşti, meschine etc. nu poate face nimic, nu aude, nu vede, nu simte şi nu iubeşte.
Care este speranţa creştină?
Aceea de a fi eliberaţi de moarte, de păcat şi de toate consecinţele lui. Ea se bazează numai pe moartea şi învierea Domnului Isus (lectura a II-a). Fericirile propuse de evanghelia zilei se înţeleg numai în lumina speranţei creştine şi se realizează numai prin Duhul Sfânt, garantat acelora care îl roagă pe Tatăl ceresc. Vai de cei care îşi pun speranţa în ei înşişi, în bogăţiile lor, în oameni, în plăceri, onoruri etc. Aceştia nu cred cu adevărat în mesajul evanghelic şi nu se înscriu în istoria mântuirii cu toată fiinţa lor, ci doar cu numele. Numai Duhul lui Cristos ne face liberi şi fericiţi. Este liber acela care nu se leagă de nimeni şi de nimic altceva decât de adevărul eliberator, adică de Duhul Sfânt care este Absolutul (ab solutus = dezlegat de toate, liber în toate). Cine se apropie de Absolut devine liber şi fericit. Numai această libertate prefaţează învierea şi arată adevărata faţă a omului care se aseamănă cu pomul sădit lângă ape, îşi întinde rădăcinile pe lângă râu, nu ştie când vine arşiţa, frunzele îi sunt verzi în timp de secetă, nu se teme şi nu încetează să aducă roade (lectura I-a). A fi liberi înseamnă a fi săraci cu duhul, a fi umani, a da totul pentru libertatea supremă. Pentru mine, cred că a nu avea nevoie de nimic este lucru divin şi a avea nevoie de strictul necesar este ceva apropiat de divinitate, cum zicea înţeleptul Socrate. Cine stă bine cu sărăcia este bogat, spunea alt om luminat, Seneca.
Atunci când Isus ne-a îndemnat să nu ne punem speranţa în bogăţii a voit nu numai să ne umanizeze, dar chiar să ne divinizeze. Speranţa divinizează, fiindcă este virtute teologală, dată cu un scop precis. Dumnezeu, dând omului speranţă, îi dă şi ajutorul necesar pentru a ajunge la scopul ei.
Duşmanii cei dintâi ai speranţei sunt bogăţiile vremelnice. Din acest motiv lectura I îi numeşte blestemaţi pe toţi acei care îşi pun speranţa în cei bogaţi; iar Isus le repetă de patru ori Vai vouă, după cum aţi auzit, fiindcă bogăţiile înstrăinează pe om de demnitatea umană, îl separă de masa celor mulţi, îl fac să vadă în fiecare om un duşman al fericirii personale, dau falsa convingere că este mai mult om acela care este mai bogat; bogăţiile măresc lăcomia, alimentează mândria care dă falsa siguranţă de sine; ele devin ţinta tuturor gândurilor şi omul devine sclavul lor răpindu-i libertatea. Şi calul, vaca, oile, banii, aurul, argintul etc., toate sunt bune, dar se ţin, fiecare la locul lor: în grajd, în seif etc., dar nu în suflet. În suflet este şi trebuie să fie loc numai pentru Dumnezeu. Sărac cu duhul este acela care nu-l are decât pe Dumnezeu în inima sa, fiindcă acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta, spune Isus.
Sfântul Francisc de Sales spune că pentru a nu ne descuraja, trebuie să ştim că mizeriile noastre multiple formează tronul milostivirii lui Dumnezeu, căci dacă n-ar exista în lume nici păcate de iertat, nici dureri de alinat, nici boli de vindecat, Dumnezeu nu ar avea cum să-şi exercite cel mai frumos atribut al esenţei sale, bunătatea. Din acest motiv speranţa noastră este plină de bucurie, fiindcă plasează destinul nostru în locul cel mai sigur, în mâinile lui Dumnezeu. Asemenea sfântului Paul, să ne lăudăm şi noi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă. Ce poate fi mai îmbucurător?
Când diavolul caută să nimicească speranţa sfântă a pietăţii noastre şi să ne dea în schimb iluzia fericirii trecătoare, să-i spunem cu sfântul Bernard: Eu nu am meritat cerul; aceasta o ştiu la fel de bine ca şi tine, Satană însă eu ştiu că Isus Cristos l-a meritat pentru mine. Nu pentru el însuşi a câştigat atâtea merite, el nu avea ce face cu ele, ci pentru mine; el mi le oferă şi, de aceea, prin el şi în el îmi voi mântui sufletul.
Un om, care îşi pusese toată speranţa în bogăţii, a ajuns în mizerie şi disperare. Soţia, femeie credincioasă, încerca să-l încurajeze, dar în zadar. El voia să-şi curme viaţa. Într-o noapte, soţia a început să plângă amar. El, trezindu-se, a întrebat-o despre motivul lacrimilor. Ea a zis: Am avut un vis înfiorător. Am văzut cum a murit Dumnezeu şi după ce toţi îngerii l-au jelit trei zile, l-au dus la groapă. Pe cât era de frumos raiul cu Dumnezeul cel viu, pe atât a devenit de urât şi de pustiu fără el, pe cât era de mare bucuria şi fericirea sfinţilor şi a îngerilor cu el, pe atât de mare a devenit jalea fără el şi, în cele din urmă, au murit şi ei de durere. Acum în inima mea simt un gol pe care nu-l pot umple decât cu lacrimi. Bărbatul i-a zis: Femeie nepricepută ce eşti, cum ar putea muri Dumnezeu? Nu este el nemuritor? Cum îţi poţi închipui că l-ar cuprinde mormântul pe cel nemărginit? Fii pe pace! Dumnezeu nu moare! Femeia i-a replicat: Nădăjduiesc să fie aşa, ai dreptate. Dar vreau să te întreb şi eu: dacă Dumnezeu nu moare, de ce nu-ţi pui şi tu nădejdea în el? Că doar de aceea ne-a dat viaţă, ca să fim fericiţi cu el. Şi omului nostru i-a dispărut ispita sinuciderii. Nădejdea nu l-a făcut de ruşine, fiindcă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inima lui prin Duhul Sfânt, care l-a condus la adevăr.
Trimite, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa sufletului nostru prin speranţa vieţii veşnice! Amin.
http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=170
