Postat pe 3 aprilie 2010 în Predici

Lumea este atât de înrădăcinată în trecut încât cineva a spus că morţii trăiesc în noi (Cicero), iar dictonul Historia magistra vitae – Istoria este învăţătoarea vieţii – este arhicunoscut. Că trecutul este învăţătorul prezentului, nimeni nu contrazice. Este cunoscut faptul că omul se teme de ceea ce este nou, se teme de viitor; fiecare doreşte noul, viitorul, dar aşa cum îl gândeşte şi cum îl vrea el, tras pe calapodul trecutului, ceea ce duce la un conflict între generaţii: bătrânii se arată mai conservatori, tinerii mai reformatori şi de obicei prea reformatori.

Omul nou, voit de Dumnezeu şi înnoit prin har, adică prin viaţa cea nouă adusă de Cristos, este şi trebuie să fie înfipt cu rădăcinile în viitor, într-o viaţă care să depăşească viaţa naturală şi pe cea a harului, în viaţa divină, veşnică.

Isaia profeţeşte că Domnul Dumnezeu va face o lume nouă; el dă drept garanţie minunea de la Marea Roşie unde israeliţii trec prin mijlocul apelor ca pe uscat, ceea ce constituia o noutate nemaiîntâlnită, pe când egiptenii, încercând să facă acelaşi lucru, şi-au găsit sfârşitul în valuri. În vederea realizării omului nou, Isaia a încercat să-şi determine ascultătorii să trăiască din viitor, să se ancoreze în el, citez: Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute! Le cerea acest lucru fiind sigur că Dumnezeu va face cu ei lucruri şi mai mari, mai minunate. Desigur că nici Isaia nu bănuia ce fel de viaţă avea să ne aducă Mesia, viaţa divino-umană, cea realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei din Nazaret prin unirea ipostatică şi care avea să fie împărtăşită oamenilor la banchetul euharistic, la sfânta Liturghie.

După sfântul Paul, lumea nouă este aceea care îl cunoaşte pe Cristos, care renunţă la toate şi-l alege pe Cristos, care caută şi îşi află mântuirea prin credinţa în Cristos, se ancorează în viitor prin învierea lui Cristos din trecutul istoric, ca să aibă viaţa veşnică.

Într-un cuvânt, lumea nouă este aceea care, asemenea sfântului Paul, îşi zice şi caută: Pe Isus vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, dând uitării cele trecute, infidelităţile izvorâte din necredinţă, tinzând spre cele viitoare, deoarece, Dumnezeu, când ne-a creat din iubire, când Tatăl veşnic ne-a dat viaţa pământească, a ştiut că îl vom supăra prin păcat, dar la fel de bine ştie că, prin viaţa cea nouă adusă de Fiul în lume, vom ajunge la viaţa cea adevărată în Duhul Sfânt, care ne va face asemenea îngerilor prin înviere şi apoi îl vom iubi veşnic. Bucuria lui Dumnezeu, legată de viitorul nostru, îl determină să dea uitării fărădelegile noastre temporale, ca să-l iubim veşnic.

Căutând cunoaşterea lui Cristos şi puterea învierii lui, pe Duhul Sfânt, experimentăm noul, cum valorile îşi schimbă locul: ceea ce mai înainte era un câştig, acum devine o pierdere. Experimentând noul, omul îşi găseşte personalitatea acolo unde mai înainte credea că şi-a pierdut-o; îşi găseşte fericirea acolo unde mai înainte credea că este numai durere; îşi găseşte viaţa acolo unde mai înainte credea că toate se termină cu moartea.

Mulţi se numesc creştini numai pentru că îl admiră pe Cristos, dar nu-l urmează, de frică să nu se piardă pe ei de ei înşişi, considerând îmbrăcarea în Cristos drept o înstrăinare, datorită exigenţei cuvintelor lui: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze(Mt 16,24). Creştinul care nu riscă lepădarea de sine rămâne ancorat în trecut, în viaţa cea veche. Temându-se de ceea ce este nou, trecutul îi răstigneşte viaţa şi creştinul se materializează în loc să se spiritualizeze. Dar Isus, fiind omul nou, omul viitorului, fiindcă nu a avut teamă de nou riscându-şi viaţa pământească, s-a eliberat de ceea ce este vechi pe lemnul crucii, nu numai pe sine, ci şi pe noi, fiindcă ne-a dat garanţia învierii prin încredinţarea duhului în mâinile iubirii, adică ale Tatălui, care este izvorul oricărei vieţi şi, acela care este în mâna lui, nu mai moare.

Noi trebuie să ne convertim la acest nou fel de a percepe, de a acţiona, de a trăi în viitor prin împlinirea voinţei Tatălui în prezent, ca în viitor să avem liniştea şi seninătatea lui Cristos de a ne încredinţa sufletul în mâinile sale.

Cărturarii şi fariseii au adus în faţa lui Isus o femeie prinsă în adulter şi i-au zis: Învăţătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în păcat. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Tu ce zici? Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l ispitească şi apoi să-l poată învinui. Se comportau după tiparul omului vechi, se ancorau în trecut crezând că viitorul nu mai poate aduce nimic nou faţă de ceea ce era dat prin Lege. Încercau să folosească drama prezentului, femeia păcătoasă, spre a condamna viitorul, vrând să spună că nu se mai poate schimba nimic. A încerca să schimbe Legea însemna să se ajungă sub ploaia de pietre. Voiau să vadă dacă Isus va risca. Isus s-a aplecat şi a început să scrie cu degetul în praful de pe pământ şi, fiindcă ei insistau să-l sâcâie, le-a spus: Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei; şi a continuat să scrie. Ce scria? Sfântul Ieronim spune că scria păcatele lor, iar ei, văzându-se descoperiţi, s-au făcut nevăzuţi de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri.

Prin această atitudine Isus nu condamnă nici pe femeia acuzată şi nici pe acuzatori, ci urmăreşte să-i înveţe pe toţi ca să fie oameni noi, fiindcă făţărnicia trebuie să rămână de domeniul trecutului. Fariseii, aducând păcătoasa, nu acţionau nicidecum în apărarea Legii, ci din teamă faţă de noutatea lui Isus. Noul nu trebuie întâmpinat cu făţărnicie şi teamă, ci cu disponibilitate, transparenţă, sinceritate, cu lăcomie după adevăr. Se desprinde de trecut, nu acela care pune problema adevărului numai pe jumătate, ci în totalitate. O dată cu femeia prinsă în adulter, Legea lui Moise era valabilă şi pentru bărbatul cu care a fost prinsă. De ce el nu a fost pus pe aceeaşi treaptă a acuzării? Părtinirea, acoperirea răului, nu va face niciodată viitorul mai bun, mai dătător de viaţă nouă. Trebuie să admirăm imparţialitatea lui Isus, delicateţea lui sufletească: nu condamnă nici pe acuzată, nici pe acuzatori, dar vrea ca fiecare să intre în el însuşi, să-şi vadă partea veche şi să se desprindă de trecutul păcătos: Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui!

Greşeala noastră: deseori credem că ne dezvinovăţim învinuind pe alţii, scoţând în evidenţă greşelile altora, vociferând şi condamnând, cerând dreptate de la oameni şi pretinzând-o cu obrăznicie chiar de la Dumnezeu etc. Isus arată că nu cel care pune în evidenţă şi condamnă greşeala altuia este fără vină, ci în primul rând acesta este de vină fiindcă răspunde răului cu rău, adică peste răul existent în altul adaugă propria lui doză de răutate. Fiecare trebuie să aibă acest concept călăuzitor în viaţă: lumea din jurul meu este rea pentru că eu nu sunt mai bun. Cărturarilor, fariseilor şi bătrânilor ar fi trebuit să le fie ruşine s-o aducă pe acea femeie păcătoasă în faţa lui Isus, fiindcă ea n-ar fi fost atât de rea, dacă ei înşişi ar fi fost mai buni; dar aşa, păcatul ei s-a întors spre ruşinea lor.

Afară de acestea, trebuie să mai ştim un lucru: când se cere dreptate, se pune o problemă legată de trecut, fiindcă osândeşte; iubirea este legată de viitor, fiindcă iartă şi fiecare are trebuinţă de ea în fiecare zi, deoarece şi cel drept greşeşte cel puţin de şapte ori pe zi. Desăvârşirea stă nu numai în a şti să te converteşti, să ceri iertare şi să fii iertat, convertirea stă mai ales în a şti să ierţi când eşti nedreptăţit. Prin urmare, avem posibilitatea să ne demonstrăm convertirea de nenumărate ori pe zi, fiindcă trebuie să fim, după cum spune Pirandello: Ori sfinţi, ori nebuni, cale de mijloc nu există.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=150

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>