Nu numai azi, dar în fiecare duminică, lecturile de la Liturgia cuvântului ne oferă spre meditare noi probleme, adevăruri de credinţă şi de morală, adevăruri dogmatice şi ceea ce realizează ele: flori morale, virtuţi, spirite mari, oameni de caracter, sfinţi care ne hrănesc şi ne ajută să producem şi noi roadele Duhului Sfânt prin care devenim teofani, adică să avem în noi aceleaşi simţăminte care au fost şi în Isus Cristos.
Dacă mă veţi întreba: Ce este o teofanie, vă voi răspunde că este un semn al prezenţei divine. Deşi patriarhul Iacob spune că l-a văzut pe Dumnezeu faţă la faţă, acel cineva cu care s-a luptat până în zori şi de care a fost lovit în şold, n-a fost decât un înger, un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Cu toate că şi sfântul evanghelist Ioan spune că şi noi îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, tot el adaugă: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată şi sfântul apostol Paul adaugă: Nici nu poate să-l vadă fiindcă locuieşte într-o lumină inaccesibilă creaturilor de rând. Isaia, cel mai mare dintre profeţi, înainte de a fi trimis în misiune, vede măreţia Domnului şi este curăţat pe buze cu un cărbune aprins adus de un serafim de pe altarul de jertfă. Misiunea profetului era dublă: de a îndepărta poporul de la idolatrie şi de a-l apropia de Dumnezeul cel adevărat. În general, misiunea profetică se axa pe partea negativă a problemei: îndepărtarea răului, ca să nu vină pedeapsa lui Iahve precum exilul, moartea, calamităţile naturale etc.
Misiunea apostolilor este mult superioară celei a profeţilor fiindcă prezintă partea pozitivă a problemei existenţiale a omului: învierea, cerul, viaţa în Dumnezeu, fericirea veşnică. Pentru aceasta Dumnezeu nu trimite un serafim cu cărbunele aprins pentru a curăţa numai buzele acelora care aveau să vestească evanghelia în toată lumea, ci îl trimite chiar pe Fiul său unic pentru a curăţa inimile, întreaga fiinţă prin focul inimii sale, care arde ca rugul văzut de Moise în pustiu la muntele Horeb, ardea şi nu se mai consuma.
Superioritatea apostolului faţă de profet reiese şi din mesajul primit. Profetul caută să îndepărteze pe oameni de la cultul zeilor, apostolul vesteşte moartea şi învierea Domnului; unul vesteşte cele ce vor veni, pedepsele; altul toate cele viitoare: viaţa şi fericirea; unul vesteşte şi trăieşte venirea lui Mesia în speranţă; altul trăieşte şi vesteşte bucuria împlinirii în iubire a venirii lui Mesia.
A fi apostolul iubirii constituie culmea chemării unei fiinţe umane.
Teofania, despre care vorbeşte Isaia, este antropomorfică, foarte omenească, adică perceptibilă cu simţurile trupeşti; teofania, pe care o realizează Isus în om, este superioară, cu adevărat divină, perceptibilă cu partea cea mai spirituală a omului, cu raţiunea, acceptată şi realizată printr-un act de voinţă izvorât din credinţă, adică dintr-o trăire intimă cu Dumnezeu prin har.
Depărteaz-o în larg şi aruncaţi mrejele voastre pentru pescuire! Cu aceste cuvinte i-a chemat Isus pe Petru şi pe însoţitorii săi la o muncă obişnuită, simplă, de fiecare zi. Divinizarea muncii simple, obişnuite, făcute la chemarea lui Isus, constituie primul pas spre formarea personalităţii creştine. Tema este foarte actuală fiindcă mulţi urmăresc desacralizarea muncii, care duce la depersonalizarea omului şi formează roboţi programaţi să execute orbeşte un program, fără ca această muncă să-i apropie pe oameni între ei, ba chiar să se respingă reciproc prin sunete stridente de fiare sălbatice şi chiar mai rău. O astfel de muncă nu-i apropie pe oameni decât pentru a profera lozinci greviste, de a-şi pune în evidenţă sentimentele neîmplinirii. Petru, dintr-o muncă obişnuită, făcută la chemarea lui Isus, ajunge la întărirea credinţei, speranţei şi iubirii care vor face din el stânca de temelie a Bisericii.
La această muncă simplă suntem chemaţi şi noi să o îndeplinim cu credinţă, speranţă şi iubire la chemarea Mântuitorului, chiar dacă ni se pare o cruce zilnică, ea face să strălucească pe chipul nostru strălucirea învierii viitoare. Munca înmulţeşte bucuriile şi ele trebuie să înmulţească recunoştinţa faţă de Providenţă.
Ca bucuriile să-şi aibă rădăcinile în fericirea viitoare, creştinul, asemenea omului gospodar care scoate din depozitele sale cele vechi şi cele noi, adică cele realizate şi păstrate în cuvântul Domnului, trebuie să fie conştient de valoarea comorii în care să-şi pună inima, cum spune Isus: Acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta.
Succesul în muncă este pândit de mândrie spre a-i răpi valoarea care dă personalitate creştină omului de pe pământ şi-i asigură comoara cerească. Insuccesul în muncă este pândit de descurajarea care duce la scăderea credinţei, speranţei şi iubirii, duce la îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de oameni. Şi în caz de insucces şi în caz de succes să privim la Petru! În nereuşită spune: Toată noaptea am trudit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul tău voi mai încerca încă o dată; în succes se smereşte şi, căzând la picioarele lui Isus, îi zice: Depărtează-te de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos! În mod obişnuit oamenii procedează invers: la insucces înjură şi în succes se cred destoinici. Ce succes enorm ar avea fiecare dacă ar înţelege că multe din insuccesele avute se datorează faptului că nu a existat acea curăţare a inimii prin cuvântul Domnului, din care cauză egoismul îşi pune amprenta murdară atât pe reuşite cât şi pe nereuşite. Întotdeauna trebuie să avem acea introspecţie a stării sufleteşti, după cum spun versurile următoare dintr-o cântare bisericească:
Dacă ai privi veşmântul
Ce îmbracă vechiul “eu”,
Ai umple de plâns pământul.
Dar primind cu drag “cuvântul”
Vei simţi în piept pe Sfântul Dumnezeu.
Şi din insuccesul muncii brute se poate realiza un mare succes spiritual dacă, asemenea sfântului Paul, am privi păcatele vieţii trecute. El spune: Am prigonit Biserica lui Dumnezeu; am muncit, am râvnit în zadar; nu mai sunt vrednic să mă numesc apostol. Noi putem face la fel, fiindcă insuccesele ne pândesc la tot pasul, dar, spunând cu Petru: Doamne, la cuvântul tău voi arunca mreaja, este imposibil să nu avem de câştigat ceva pe plan spiritual.
Greşim într-o clipă, dar căinţa care durează ore, zile, săptămâni, luni şi ani, îi place mai mult lui Dumnezeu decât i-a displăcut căderea.
În insuccese nu trebuie să privim atât de mult la faptul că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumnezeu, ceea ce este descurajator, ci la faptul că suferinţele şi moartea lui Isus, care în acel moment istoric păreau un faliment total, ne apropie de Dumnezeu mai mult decât ne-au îndepărtat păcatele. Sfinţenia lui Isus, este drept, se opune mizeriei noastre, dar nu pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, pentru a ne aduce în starea de adoraţie, pentru a îngenunchea ca Petru la picioarele lui Isus. Din aceste considerente sfântul Ambrozie face această comparaţie: Când copilul încearcă să umble pe picioruşele sale cade des, se poticneşte. Oare părinţii se mânie pentru aceste căderi? Nu, ei îi vin în ajutor, îl ridică, îi întind mâna, îl sprijină puţin şi apoi îi pun înainte ceva plăcut, ca uitând de căderile anterioare, să încerce din nou cu curaj. Pe acest pământ suntem copii şi încercăm să mergem pe calea desăvârşirii. Ne poticnim, cădem. Dumnezeu ne încurajează, ni-l arată pe Petru, pe Paul, pe Augustin etc. şi ne pune înainte paradisul. Prin fiecare ridicare, prin fiecare încercare, devenim o teofanie, un semn al prezenţei divine şi Isus ne spune, ca şi lui Petru: Nu te teme! De azi înainte vei fi pescar de oameni.
Fiecare creştin trebuie să dea lumii pe Mântuitorul, trebuie să-l facă viu înlăuntrul său, oferindu-i mâinile sale pentru gesturile iubirii sale, oferindu-i buzele spre a pronunţa cuvinte de dragoste, dându-i inima ca să fie şi să răspândească în lume un focar de iubire (M. Hildebrand).
În ziua de 7 mai 1960, în Rhodesia de Nord, doamna Liliana Burton şi cele două fiice ale ei, una de doisprezece ani şi alta doar de patru, au fost atacate de extremiştii negri, închise în maşina lor şi incendiate. Când a intervenit poliţia spre a le salva, era prea târziu; fiicele erau arse şi mama lor a mai trăit doar şaptesprezece zile în chinuri de nedescris. Primul lucru pe care l-au făcut negrii din cartier, oameni buni, a fost de a-i trimite un mare buchet de flori, cerându-i scuze şi iertare. Ea a atins buchetul, a suspinat cuvinte de mulţumire şi de iubire la adresa lor. În urma sicriului ei, cu permisiunea soţului, s-a aliniat un mare număr de negri, cărora le-a spus: Dacă soţia mea nu a urât pe nimeni, aş putea eu urî pe cineva? Până şi criminalii au fost constrânşi să recunoască o prezenţă divină în această familie.
J. Maritain spune: Dacă pe vremuri erau suficiente cinci mărturii pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, în zilele noastre oamenii le socot insuficiente şi o vor şi pe a şasea, care este şi cea mai autoritară: viaţa trăită din plin a acelora care cred în Dumnezeu.
Domnul să ne ajute ca viaţa noastră să fie mărturia vie a existenţei sale. Amin.
http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=169
