Postat pe 3 aprilie 2010 în Predici

Se spune deseori: Historia magistra vitae – Istoria este învăţătoarea vieţii. Cadrul istoric de azi al lecturilor cuprinde arcul de timp dintre Moise şi Cristos, în care descoperim această convertire a lui Dumnezeu spre om prin înmulţirea actelor sale de caritate. Se revelează lui Moise prin rugul arzător; îşi vădeşte iubirea prin chemarea pe nume adresată lui Moise, prin vederea suferinţelor poporului său din Egipt şi, culmea, prin descoperirea numelui său: Eu sunt cel ce sunt, ceea ce însemna, la acea vreme, că Dumnezeu îi acordă omului putere asupra divinităţii sale.

Dumnezeu cheamă omul pe nume. Acest lucru dovedeşte că el îl cunoaşte pe om în profunzime. Orice cunoaştere interpersonală se realizează numai prin afecţiune. Când Adam a fost chemat să pună nume celor create de Dumnezeu înseamnă că a fost chemat să intre într-un contact intim cu natura, să o cunoască, s-o iubească şi s-o apere. Când Adam greşeşte şi Dumnezeu îl cheamă pe nume înseamnă că Dumnezeu îl cunoaşte, îl iubeşte şi vrea să-l apere, să-l mântuiască, de aceea îi promite un Mesia. Pe Abraham îl cheamă pe nume, îi întregeşte numele şi-l face părintele multor neamuri; pe Samuel îl cheamă pe nume în miez de noapte şi-l rânduieşte profet; lui Simon-Petru îi pune nume nou, spre a-şi înţelege menirea de cap văzut al Bisericii sale; după înviere, Isus o cheamă pe Maria Magdalena pe nume şi ea îl recunoaşte de Învăţător-Raboni, fiind conştientă că Isus este acela care a cunoscut-o mai întâi şi o cheamă la bucuria, nu numai de a-l vedea viu, ci şi de a duce această bucurie ucenicilor săi; pe Saul îl cheamă pe drumul Damascului şi-l face apostolul neamurilor.

Cu toată ticăloşia noastră, Dumnezeu continuă să ne cheme pe nume, pe numele de la sfântul Botez, când el s-a întors spre noi, ne-a iertat păcatul şi ne-a dat viaţa cea nouă a harului, ca să-i răspundem la chemare şi să-i înţelegem propriul său nume de: Eu sunt.

Cel care răspunde chemării divine este binecuvântat, adică mulţumit şi fericit, fiindcă Dumnezeu îl face să înţeleagă taina numelui său: Eu sunt, de aceea ai tu viaţă şi un nume.

În Vechiul Testament numele cuiva avea o însemnătate deosebită: indica funcţia pentru care tatăl familiei îl predestina. Şi, aşa cum am mai spus, când cineva îşi descoperea numele său altora, însemna că le acordă putere de cunoaştere asupra propriei sale fiinţe şi a destinului său. Acest lucru nu se întâmpla decât între cei care se stabilea un raport de intimitate, de iubire.

În Noul Testament, chiar la început, se realizează un miracol: o tânără fecioară din Nazaret, cu numele de Maria, capătă putere asupra Fiului lui Dumnezeu prin faptul că îngerul Gabriel îi descoperă numele de Isus; Iosif îi devine tată purtător de grijă şi cu autoritate asupra lui, fiindcă şi lui i se descoperă numele lui Isus.

Să ne întoarcem iarăşi la Vechiul Testament! Când Dumnezeu i-a spus lui Moise: Eu sunt cel ce sunt. Acesta este numele meu, i-a dat puterea sa de a face minuni, de a înţelege că viaţa trebuie salvată, fiindcă ea vine numai de la Acela care este. Cel care se apropie de Cel care este capătă sensul existenţei şi al paternităţii divine, dar nu fără o jertfă, fără o renunţare, aceea de a-şi scoate sandalele, adică de a renunţa la mersul comod de mai înainte, spre a păşi spre viitor pe drumul aspru al acestei lumi denaturate de păcat. Scoţându-şi sandalele, Moise înţelege că viaţa este sfântă, existenţa are un nou mers spre lumină, spre veşnicie, spre o reîntâlnire cu Abraham, Iacob şi Isaac, cu toţi cei care şi-au petrecut viaţa pământească în conformitate cu chemarea care le-a fost adresată.

Cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-şi scoată sandalele, să umble în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi respect, să se lepede de eul propriu şi să se supună total voinţei celui care îi deţine secretul numelui. Moise s-a văzut descoperit, fără taină, când Iahve a arătat că îi cunoaşte numele şi, fiindcă a făcut ceea ce i-a cerut, să-şi scoată sandalele şi să fie disponibil pentru un nou fel de viaţă, de aceea şi Iahve îi dă lui Moise putere asupra sa, de a-i folosi atotputernicia timp de patruzeci de ani în faţa poporului ales, pe care l-a călăuzit spre ţara făgăduită.

Să revenim la Noul Testament! Aici faptele milostivirii divine ating culmea, fiindcă, aşa cum spune apostolul Petru plin de Duhul Sfânt: nu este sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiţi, decât numele lui Isus, fiindcă Mântuitorul însuşi confirmă: Orice veţi cere în numele meu, voi face; fiindcă şi cei răi, dacă deţin secretul acestui nume, pot face semne şi minuni, fiindcă în ziua judecăţii vor spune: Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit şi în numele tău am scos demoni şi nu în numele tău am făcut multe minuni?. Înviindu-l pe Isus din morţi, Dumnezeu i-a dat un nume nou care este mai presus de oricare alt nume, este numele de care se folosesc apostolii pentru a împărţi oamenilor viaţa cea nouă: botează în numele Domnului Isus, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi din iad.

La Botez, părinţii cu credinţă, adică cei care deţin ceva din taina numelui lui Isus, dau copiilor lor nume de sfinţi, cu speranţa că în viaţă vor fi ceea ce le spune numele: un alt sfânt Ioan, Ştefan, Mihai, Maria, Clara, Margareta etc. Azi, lipsa de credinţă a părinţilor se vădeşte prin numele copiilor, care sunt de toate, numai de sfinţi nu sunt. Trist este că aceşti copii nu răspund la chemarea lui Dumnezeu, fiindcă ei înşişi nu-şi înţeleg semnificaţia numelui de Mugurel, Zambilica, Lăbuş, Kinga, Lăcrămioara etc.

Isus, spre a accelera convertirea noastră, ne atrage atenţia asupra semnelor timpului, folosindu-se de două tragedii: de moartea galileenilor, provocată de Pilat şi de prăbuşirea turnului din Siloe peste optsprezece inşi. Nu se dau lecţii morţilor, ci morţii vorbesc celor vii. Când lucrurile se precipită, când roata de la fântână se învârte tot mai repede, înseamnă că sfârşitul este aproape, frânghia ajunge la capăt. Nenorocirile Israelului s-au precipitat până în anul 70 când Ierusalimul a fost total distrus.

Dacă citim paginile ultimului secol, 1900-2000, istoria lumii se prezintă îngrozitor. Din cauza ciumei, a erupţiilor vulcanice, a cicloanelor, a cutremurelor de pământ, a diferitelor epidemii, a inundaţiilor, a tifosului, sidei şi mai ales a celor două războaie mondiale, care au culminat prin bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki şi a atâtor altele regionale, statisticile arată că au murit subit şi în chip dramatic peste 81 de milioane. Putem dormi liniştiţi zicând: Cu noi nu se va întâmpla aşa ceva? Isus ne avertizează: Dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel! Nu-i vorba că vom muri de accidente, pe neaşteptate, ci nepregătiţi sufleteşte, fiindcă nu ne dăm seama că Dumnezeu ne cheamă pe nume prin semnele timpului, anume: când lucrurile se precipită, când mor din ce în ce mai mulţi, când s-au inventat atâtea arme ucigătoare în masă, sfârşitul este aproape.

Când Isus spune: toţi, înseamnă că fiecare are trebuinţă de convertire de la păcat la virtute, de la virtute la o mai mare colaborare cu Dumnezeu pentru mântuirea fraţilor prin recuperarea timpului pierdut şi valorificarea superioară a prezentului, ca să ni se poată spune ceea ce Isus a spus despre femeia păcătoasă din cetate care, venind în casa fariseului Simon, s-a aşezat la picioarele lui Isus pe care i le spăla cu lacrimi şi le ştergea cu părul capului ei: I se iartă mult, pentru că a iubit mult, deşi convertirea ei era de puţin timp. Să nu ne facem iluzii: avem puţin timp de trăit şi acest timp ne-a fost obţinut de Isus prin sângele său preasfânt vărsat în pătimire, ca să ne convertim din toată inima acum când Dumnezeu însuşi şi-a întors faţa spre noi, s-a convertit spre caritate. Astăzi, auzind glasul Domnului care ne cheamă pe numele de la Botez, să nu ne împietrim inimile noastre, ci să-i spunem: Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău şi în veci nu te supăra pe noi! Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=148

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>