Conciliul Vatican II numeşte altarul şi amvonul cele două mese. Atât la altar cât şi la amvon se distribuie credincioşilor hrana spirituală menită să întreţină viaţa cea nouă, viaţa îngerească din om. Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă. La altar, Isus însuşi reprezintă, reînnoieşte şi ne reaminteşte de jertfa crucii, chemându-ne să ne jertfim şi să acceptăm rodul propriei sale jertfe; la amvon ne vesteşte adevărul doctrinei sale prin glasul ambasadorilor săi. La altar, prin atotputernicia Duhului Sfânt şi prin cuvintele mistice, sunt transformate darurile oferite în trupul şi sângele lui Isus; la amvon, prin acelaşi Duh şi prin puterea sacramentală a cuvântului evanghelic, sunt transformaţi credincioşii pentru a deveni trupul mistic al lui Cristos.
Din cauza apropierii minunate care există între cele două mese, sfântul Augustin ne îndeamnă să ne apropiem atât de una cât şi de alta cu aceeaşi veneraţie. Eu vă întreb, fraţilor, care dintre aceste două realităţi vi se pare mai mare în demnitate, cuvântul lui Dumnezeu sau trupul (euharistic) al lui Isus Cristos? Dacă voiţi să daţi un răspuns adevărat, veţi răspunde, fără îndoială, că (mai demn) este cuvântul lui pe care îl auzim la predică, el nu va apărea nicidecum de mai puţină valoare şi vrednic de respect decât trupul său. De aceea, atenţia pe care o punem ca să nu cadă nimic la pământ din trupul lui Isus Cristos prezentat nouă la Masa Sfântă trebuie s-o punem pentru a nu permite să cadă din inima noastră, prin gânduri sau vorbe, cuvântul lui Isus Cristos. Să ne amintim de grija preacuratei Fecioare Maria care păstra cu maximă atenţie în inima ei toate cuvintele lui Isus şi cele spuse de alţii despre el.
În ordine cronologică, prioritatea o are cuvântul, fiindcă el a fost la început la Dumnezeu şi el a voit să se identifice cu el – Dumnezeu era Cuvântul -; pe urmă s-a făcut trup şi a locuit între noi; apoi s-a făcut pâinea coborâtă din cer; ca apoi la Cina cea de Taină ni se dă ca Euharistie, având menirea de a ne uni cu Cuvântul de la început.
Poporul lui Israel, în momentele cele mai tragice, îşi afla mântuirea, încurajarea, speranţa în cuvântul Domnului (lectura I-a). Cuvântul, când este primit cu bucurie şi păstrat cu grijă, dă naştere unei sărbători şi unei bucurii eliberatoare debordante, ca în cazul preacuratei la vizita făcută Elisabetei, când sufletul, adică întreaga ei fiinţă se revarsă în acel Magnificat mai mult decât îngeresc, fiindcă a simţit cum adevărul a prins rădăcini în firea ei şi a făcut-o liberă. Sfântul Ioan evanghelistul ne asigură că şi noi putem ajunge la cunoaşterea adevărului care ne face liberi; liberi de păcat, de cătuşele diavolului, de frica iadului, de prejudecăţile omeneşti, de frica morţii şi de necesităţile vieţii, fiindcă nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu. Isus, având încredere deplină în cuvântul Tatălui, s-a învrednicit de o masă după postul celor patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la care i-au slujit îngerii.
La nunta din Cana, sfânta Fecioară Maria spune slujitorilor să facă tot ce le va spune Isus; ei, ascultând, au avut fericirea de a bea din vinul minunat. Pentru Isus, voinţa Tatălui a fost hrana de toate zilele, mobilul suprem al voinţei sale pe pământ ; dar ca să fim adevăraţi copii ai Tatălui, trebuie să ascultăm cuvântul lui Isus. Aceasta este voinţa sa exprimată clar pe muntele cel înalt: Pe dânsul să-l ascultaţi!.
Primii creştini, înţelegând voinţa Tatălui, copiau cu mult zel şi respect cele patru evanghelii, le purtau cu ei şi le voiau alături chiar şi în mormânt. În Pătimirile sfântului Filip, episcop de Heracleea, se spune că pe timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, un judecător păgân voia să convingă un grup de creştini să arunce evangheliile în foc; nereuşind, a încercat să-i constrângă la aceasta. Crudule judecător, i-a zis unul dintre ei, chiar dacă ai reuşi să confişti toate Scripturile noastre, astfel încât să nu mai rămână nici urmă din ele, fiii noştri le vor afla întipărite în inimile lor. Scoate, dacă mai poţi, această evanghelie interioară scrisă în sufletele noastre!
Poporul creştin este noul popor al lui Dumnezeu născut din cuvântul lui Cristos. Acest popor nu poate trăi decât în măsura în care se hrăneşte cu cuvântul dătător de viaţă.
Când unii creştini dintre cei dintâi rătăceau de la învăţătura Scripturii, apostolii interveneau cu lămuriri suplimentare. Sfântul Paul (lectura a II-a) corectează atitudinea lor greşită faţă de efectele cuvântului divin din Biserică; el arată cum acest cuvânt divin a zămislit şi a dat naştere unei Biserici carismatice. Noi, ca şi primii creştini, nu trebuie să ne axăm atenţia în principal pe manifestările externe. Cel care ne uneşte este Duhul şi nu manifestările externe, spectaculoase, fascinante, ademenitoare etc. Nu trebuie neglijat Duhul în favoarea acestor manifestări, oricât ar fi ele de spectaculoase şi de miraculoase. Nu minunilor trebuie acordată cea mai mare atenţie, ci Duhului care le înfăptuieşte şi le dă viaţă. Altfel, ne bucurăm şi ne delectăm de minuni, ca de un spectacol de circ sau de un foc de artificii, fără să simţim o adevărată schimbare a vieţii în mai bine. Cuvântul Domnului trebuie să ne aducă tot mai multă unire; el, fiind valoarea supremă a credinţei noastre, unirea este necesară pentru a-l apăra de mulţimea duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Carismele sunt armele necesare acelora care se angajează cu pasiune pentru apărarea cuvântului evanghelic.
Isus de pe pagina evangheliei de azi.
Toţi îl ascultau şi-l preamăreau pe Tatăl.
Cuvântul rostit de mântuitorul Isus este evanghelia – vestea cea bună – a răscumpărării noastre. Proclamând evanghelia, Isus ni-l descoperă pe Tatăl, ne descoperă cuvintele şi voinţa lui. Ce lucruri minunate ne-a spus Isus despre iubirea Tatălui care ne vrea fiii săi adoptivi , care vrea să facă din noi, deşi păcătoşi, moştenitori ai împărăţiei sale şi să ne adresăm lui cu frumoasa rugăciune Tatăl nostru care eşti în ceruri, prin care ni se deschide perspectiva infinită a paradisului şi a vieţii veşnice!
Pentru ce dorm unii la predică? Ei când vor avea timpul şi curajul să înfăptuiască ceea ce acum nu au răbdare să asculte? Când îi vor dărui inima lui Isus ca să facă din ea un vas ales în care să poată sălăşlui cuvântul Tatălui, dacă acum îşi astupă urechile? La primirea sfintei Împărtăşanii observăm cum ministrantul ţine patena sub bărbia fiecărui credincios, ca să nu cadă eventual vreo părticică pe pământ, dar îngerul păzitor este acela care ţine patena la urechea credinciosului, ca să nu cadă şi să nu se profaneze cuvântul Domnului. Din păcate, unii îşi astupă urechile prin somn, alţii prin indiferenţă, alţii îl primesc pentru a-l critica, unora le intră printr-o ureche şi le iese prin alta etc. şi aşa se pierde viaţa cea nouă.
Când Isus a vorbit lumii despre Euharistie, unii dintre ucenicii săi, neînţelegându-i cuvântul, l-au părăsit. Când i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli: Şi voi vreţi să plecaţi, Petru, întrezărind în cuvântul lui Isus taina vieţii, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am cunoscut şi am crezut că tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Petru voia să-i spună: Chiar dacă nu înţelegem Euharistia, înţelegem cuvântul tău dătător de viaţă.
Noi îl înţelegem? De fapt, nu ni se cere să înţelegem ceea ce depăşeşte capacitatea raţiunii noastre, dar ni se cere să credem în iubirea aceluia care înţelege tainele lui Dumnezeu, fiindcă numai în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei lui Dumnezeu; putem înţelege că sămânţa cea mai bună pentru un agricultor destoinic este aceea care rodeşte însutit; putem înţelege că prin cuvântul lui Isus virtuţile rodesc faptele cele mai alese şi mai plăcute lui Dumnezeu.
Preacurata, care a păstrat în inima ei cuvântul Domnului şi a rodit atâta credinţă, speranţă, caritate şi umilinţă, să ne ajute şi pe noi, ca să fim asemenea ei! Amin.
http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=167
