Postat pe 3 aprilie 2010 în Predici

În duminica I-a din Postul Mare am încercat să pătrundem în misterul lui Cristos şi l-am aflat postind, flămând, însetat, prăfuit, departe de lume, în adâncul pustiului, rugându-se, luptându-se cu Ispititorul şi rămânând mai tare ca stânca. Am admirat măreţia sa sufletească, morală bazată pe credinţă. Dar imaginea pe care ne-am făcut-o, oricât ar fi ea de frumoasă, ar fi incompletă fără revelaţia de azi: Isus în splendoarea divinităţii sale.

Ca să ajungem la înţelegerea lui Isus transfigurat, să pornim de la Abraham, protagonistul primei lecturi!

Spune un proverb: Pasărea mălai visează şi săracul, praznic. Un nomad ca Abraham, un sărman rătăcitor din loc în loc, ce poate visa mai mult decât o patrie, o casă, o familie numeroasă şi o masă asigurată şi bogată? Mai cu seamă că Abraham, înainte de a fi nomad, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, se bucurase de toate cele pământeşti în Urul Caldeii, în casa tatălui său. Ascultând de chemarea lui Iahve, pornind în necunoscut, are parte de un cort pe care îl mută din loc în loc, după cum găseşte hrană pentru turma sa de oi. Şi de data aceasta Dumnezeu îl cheamă afară din cort şi-i cere să privească, în timp de noapte, cerul înstelat şi dacă poate, să numere stelele, făgăduindu-i: Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi… şi îţi voi da în stăpânire ţara aceasta.

Dumnezeu i-a promis un popor numeros şi o ţară, un neam mesianic, menit să pregătească venirea Fiului său în lume, să se înscrie în istoria umană şi să aibă un loc precis unde se va naşte ca om, şi ca om să facă în Dumnezeu însuşi masa, casa şi patria fiecărui om de bunăvoinţă din toate neamurile pământului. A înţeles oare Abraham planul lui Iahve? Este greu de spus, deoarece Dumnezeu este imprevizibil şi totdeauna mai darnic decât îşi poate omul închipui. Important este că Abraham a crezut că va fi părintele unui neam numeros, că va avea o casă, o patrie şi printr-unul din urmaşii săi atât de numeroşi se vor realiza lucruri minunate. Dumnezeu i-a răsplătit credinţa pe loc, încheind cu el un legământ, pentru care s-a jurat că îl va respecta. Am auzit forma în care s-a jurat Dumnezeu. Din porunca Domnului, Abraham a luat o juncă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel; le-a înjunghiat şi animalele le-a despărţit în două, punând bucăţile faţă în faţă; Dumnezeu, sub chipul unei coloane de foc, a trecut în timpul nopţii printre jumătăţile de animale. Această jertfă, destul de curioasă, constituia jurământul lui Dumnezeu; era un vechi rit de alianţă; participanţii treceau printre bucăţile de carne sângerândă şi chemau asupra lor soarta animalelor jertfite, dacă şi-ar fi călcat jurământul. Sub simbolul focului trece Iahve însuşi, singur, căci este un angajament unilateral, bazat pe alegerea divină liberă şi pecetluită solemn printr-un jurământ imprecatoriu – trecând printre animalele despicate (cf. Monumenta linguae dacoromanorum – genesis – pag. 345). Jurământul voia să spună: Aşa să ajung, despicat, mort şi pradă păsărilor cerului, dacă nu-mi voi ţine făgăduinţa! S-a jurat Dumnezeu prin jertfă, prin forma supremă vrednică de crezare. S-a jurat noaptea, pe întuneric, pentru ca să se facă lumină prin jertfa Fiului său.

Ce trebuie să înţelegem de aici?

Dumnezeu este bunătate nemărginită, are mereu iniţiativa pentru salvarea omului: alege, cheamă, făgăduieşte şi, culmea, se jură. Nu cere lui Abraham să-şi ţină făgăduinţele în acelaşi fel, prin jurământ, fiindcă ştie, cunoaşte nestatornicia omului, ci vrea ca prin statornicia sa divină să-i dea motiv de statornicie în credinţă pe calea binelui.

De ce face Dumnezeu atât de mult? Are trebuinţă de om? Dacă nu-l crea, nu avea; dar dat fiind faptul că l-a creat, are trebuinţă de om pentru slava externă a numelui său de Creator atotputernic. Din acest motiv, făgăduind întregii omeniri mântuirea, l-a trimis pe Fiul său în lume ca om, ca dovadă supremă a iubirii care a pus în mişcare voinţa creatoare şi prin Fiul său de pe crucea de pe Calvar, se jură că va da împărăţia veşnică tuturor acelora care vor crede în iubirea lui.

Acei care nu-şi ţin făgăduinţele bune, nu urmează glasul conştiinţei drepte, nu dau ascultare revelaţiei, dau dovadă că nu cred în jurământul lui Dumnezeu, în iubirea lui şi astfel devin duşmanii crucii lui Cristos. Şi sfârşitul lor este pieirea, căci dumnezeul lor este pântecele, ei se fălesc cu cele ce sunt spre ruşinea lor şi nu se gândesc decât la cele pământeşti.

Cu cât ar trebui să fim noi mai credincioşi, mai fideli lui Dumnezeu decât Abraham? Indiscutabil, cu cât făgăduinţele pe care ni le-a făcut sunt mai mari, cu atât legământul şi jurământul sunt mai sfinte. Nouă ne-a făgăduit cerul, locuinţa lui Dumnezeu însuşi; ne-a făgăduit transformarea sărmanului nostru trup de lut în asemănarea îngerilor prin înviere; ne-a făgăduit tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, fericirea fără apus. Că îşi va ţine aceste făgăduinţe, Dumnezeu s-a jurat pentru noi, nu în timp de noapte prin jertfe de animale, dar în plină zi prin jertfa Fiului său pe cruce. Cristos de pe cruce este jurământul lui Dumnezeu, garanţia că ne va da cerul, învierea şi fericirea veşnică, siguranţa că în sânul lui Abraham, adică în paradis, ne vom găsi masa, casa şi patria, pe toţi cei iubiţi de care ne desparte moartea, dar pe care trebuie să o acceptăm cu credinţă ca pe o jertfă din partea noastră, pe mormânt având crucea, pe care în viaţă am jurat cu credinţă în numele lui Cristos că vom trăi spre slava numelui lui Dumnezeu.

Era necesar ca Fiul să coboare Taborul şi să urce Calvarul, ca noi să credem în iubirea Tatălui care se jură pe crucea Fiului, ca noi să jurăm cu credinţă pe aceeaşi cruce că vom face numai ceea ce este bine. Dacă ne ţinem jurămintele, Tatăl ne-a dat în imaginea vie a chipului strălucitor al Fiului său de pe Tabor ceea ce vom fi şi noi.

Ca să avem capacitatea de a ne ţine făgăduinţele bune, să privim cu mai multă atenţie spre Isus! Se schimbă la faţă în timp ce se roagă. Numai hotărârile bune nu ne schimbă la faţă, dacă nu îngenunchem cu umilinţă spre a ne ruga cu iubire.

Un filozof din vechime spunea: Omul este un animal religios. Omul care se roagă dă dovadă că şi-a înţeles natura sa umană, că este conştient de superioritatea sa faţă de celelalte vieţuitoare prin aceea că ştie să-şi recunoască cu demnitate Creatorul, pe care îl iubeşte, îl adoră şi se străduieşte să menţină legătura cu dânsul. Rugăciunea supremă a omului, prin care se realizează cea mai intimă legătură între Dumnezeu şi om, este sfânta Împărtăşanie, trăirea în viaţa cea nouă primită de la Cristos, în viaţa sa divino-umană, fiindcă transfigurarea lui Isus constituie şi profeţia schimbării substanţelor pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Isus, jertfa supremă a Noului Testament prin care se cimentează zilnic alianţa dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Avem un exemplu grăitor în viaţa lui André Frossard, fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, care a scris o carte intitulată Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, în care îşi povesteşte viaţa până a devenit catolic. Până la douăzeci de ani nici nu a fost botezat. Nu s-a gândit niciodată să devină creştin. Trăia fără Dumnezeu şi era mulţumit. Avea o idee călăuzitoare pentru viaţă: Este de datoria savanţilor să rezolve problema existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu; până atunci sunt liber să trăiesc după cum voiesc. Într-o zi mergea cu maşina prin Paris împreună cu un prieten, ca să ia masa la un restaurant. Trecând prin faţa capelei Surorilor Congregaţiei Reparatoare, prietenul său a oprit maşina, a coborât şi l-a rugat pe André să aştepte până va face o scurtă vizită la preasfântul Sacrament expus pentru adoraţie. N-a stat nici cinci minute şi Frossard André şi-a pierdut răbdarea. A intrat în capelă ca să-l cheme pe prietenul său. Era pentru prima dată că intra într-o biserică. Privirile i-au fost atrase de preasfântul Sacrament expus. Ostia din monstranţă a început să strălucească feeric şi din lumina ei el a înţeles chemarea divină. Pentru el minunea s-a repetat treizeci de zile în şir. André mărturiseşte că în această perioadă el a fost omul cel mai fericit din lume. Îşi încheie cartea cu cuvintele: O, iubire divină! Pentru a vorbi despre tine nu mi-ar ajunge veşnicia!

Să ne rugăm şi să adorăm preasfântul Sacrament ca să obţinem schimbarea feţei noastre; lucru absolut necesar pentru a-l vedea pe Isus între Moise şi Ilie.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre, ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale veşnice. Amin.

http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=147

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>