Isus, deşi este Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om ca şi noi, afară de păcat, având prieteni şi duşmani. Invitat în casele lor, atât de unii cât şi de alţii, accepta, folosindu-se de aceste ocazii pentru a se destăinui, pentru a-şi face cunoscută misiunea mesianică. Începutul a fost la nunta din Cana Galileii.
Lecturile de azi ne oferă un buchet de învăţături deosebit de frumoase şi mai ales folositoare pentru viaţa noastră spirituală.
Lectura I-a. Ceea ce vrea să ne dezvăluie Isus la nunta din Cana a fost prezis de sute de ani mai înainte de către profetul Isaia. Acesta afirmă că nunta are un rol de simbol pentru credinţă şi anume: Dumnezeu urmăreşte unirea cea mai intimă cu omul. Păcatul se opune. Isus a venit să-l înlăture; îl ia asupra sa, ca atât Dumnezeu, cât şi omul să sărbătorească cu cea mai mare bucurie unirea ipostatică dintre cele două firi – divină şi umană – din Cristos, prin care să se realizeze unirea dintre Dumnezeu şi fiecare om. După cum se bucură mirele de mireasă, aşa se va bucura Dumnezeu de tine. Când? Când fiecare om se străduieşte să atingă intimitatea cu Isus de care s-a bucurat sfântul Paul, afirmând cu sinceritate: Pentru mine a trăi este Cristos, fiindcă numai în acest caz viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, în care suntem, trăim, ne mişcăm.
Lectura a II-a. La nunta din Cana începe un raport nou între Cristos şi ucenici printr-o legătură bazată pe credinţă: Au crezut în el ucenicii lui. Din acest raport nou s-a zămislit Biserica; ea se va naşte în toată splendoarea existenţei sale în ziua de Rusalii prin şi sub directa acţiune a Duhului Sfânt şi Domnul sporea zilnic obştea celor care se mântuiau, apărând în lume ca o comunitate carismatică prin excelenţă. Unuia Duhul îi dă harul de a comunica înţelepciunea lui Dumnezeu; altuia, acelaşi Duh, îi dă harul de a împărtăşi cunoaşterea lui Dumnezeu; unul primeşte de la acelaşi Duh tăria credinţei; altul, puterea de a vindeca; altul, puterea de a face minuni; unul are darul profeţiei; altul ştie să recunoască ceea ce vine de la Duhul Sfânt; unul primeşte darul de a spune tot felul de cuvinte pline de mister; altul primeşte darul de a-l explica.
O Biserică atât de minunată nu se putea naşte decât din chinuri, suferinţe, fiindcă aşa este rânduiala pe pământ. La cererea preacuratei Maria de a-i ajuta pe cei doi miri, Isus răspunde că nu a sosit ceasul său. El a făcut minunea, schimbarea apei în vin şi ucenicii au crezut în misiunea sa mesianică – el este trimisul lui Dumnezeu – arătând că este profetul care trebuia să vină în lume; dar el numeşte ceasul său numai pe acela în care ucenicii vor crede în iubirea lui; în acest scop s-a rugat la Cina cea de Taină: Tată, a venit ceasul, preamăreşte-l pe Fiul tău, ca şi Fiul tău să te preamărească pe tine! Că a fost bun vinul provenit din apă, nu ne îndoim, fiindcă o spune nunul, dar zămislirea Bisericii din vinul minunat este cu adevărat o minune care dăinuie şi azi.
Lectura a III-a. “La nunta din Cana, Isus, de la înălţimea perfecţiunilor sale, priveşte cu ochi îngăduitori stropul de bucurie cu care trudita omenire caută să-şi îndulcească puţintel amarul existenţei sale; el nu osândeşte blestematele de băuturi care aduc atâtea rele, ci vrea să prelungească bucuria” (Papini), o înnobilează, o sfinţeşte, o măreşte şi vrea ca însăşi apariţia sa între oameni să fie o bucurie de nuntă. Ioan Botezătorul îl numeşte pe Isus mire şi spune despre sine că se bucură foarte mult ascultând glasul lui. Isus însuşi s-a definit ca mire şi a spus despre ucenicii săi că nu pot fi trişti şi postelnici atâta timp cât mirele este cu ei.
La solemnitatea Naşterii Domnului spuneam că o bucurie continuă este o naştere continuă a lui Isus în noi, acum însă putem spune că bucuria creştină este un semn al preamăririi lui Isus, este adeziunea miraculoasă la opera mântuirii, o convertire continuă spre Dumnezeul vieţii fără de moarte şi al tinereţii fără de bătrâneţe; bucuria este semnul celui ce se simte mântuit şi, cu cât sunt mai mulţi cei care se bucură, cu atât preamărirea lui Cristos este mai mare. Bucuria noastră în Cristos trebuie să constituie misiunea care schimbă apa – lacrimile tuturor suferinţelor – în vin; Lacrimae poenitentium vinum angelorum, adică: Lacrimile celor care fac pocăinţă este vinul îngerilor (sfântul Ambrozie), viaţa devenind plină de credinţă, speranţă şi iubire pentru toţi cei cu inima curată din jur.
Ca să ţinem mereu aprinsă în suflet flacăra bucuriilor sfinte, Isus a voit ca misiunea de la Cana să aibă un caracter profetic asupra Cinei celei de Taină, când avea să schimbe pâinea şi vinul în trupul şi sângele său, oferindu-ni-le ca hrană şi băutură spirituală, izvor de bucurii sfinte pe pământ şi garanţie a participării la ospăţul de nuntă al Mielului din împărăţia veşnică, fiindcă această hrană şi băutură poartă în sine germenul învierii.
Chemarea noastră în sânul Bisericii constă în a fi vinul miraculos al bucuriilor spirituale. Cine ne mai poate ajuta?
La nunta din Cana, preacurata Fecioară Maria se arată ceea ce va fi pentru Biserică: mijlocitoarea tuturor harurilor. Când ea a constatat lipsa vinului şi încurcătura mirilor, vine cu credinţă şi cu autoritate la Isus, Fiul ei, zicând: Nu au vin. Ruga ei este o poruncă? Ruga este poruncă numai când este pornită dintr-o iubire total dezinteresată, deoarece iubirea sau este gratuită sau nu este iubire. Era obiceiul atunci, dar şi azi, de a se aduce un dar celor doi căsătoriţi, fiind la început de drum şi, cum tot începutul este greu, iubirea transformată în caritate, darul constituie un motiv de bucurie pentru a înfrunta necazurile viitoare. Preacurata Maria crede că a sosit momentul ca Fiul să-şi ofere darul acolo unde lipsea totul, vinul care are menirea să înveselească inima omului. Isus îi răspunde cu o zicală la modă pe atunci care avea sensul: Oare ne priveşte pe noi să rezolvăm problema sau pe ei? Răspunsul lui Isus nu trece peste limitele bunei-cuviinţe, ci arată un motiv întemeiat pentru a se scuza, anume că misiunea sa mesianică este independentă de orice legătură de rudenie. Numai că preacurata sa mamă îl cunoaşte şi ştie să-i citească gândurile ascunse sub vălul unor cuvinte aparent reci; prin urmare, cere slujitorilor să facă tot ceea ce el le va spune. Iubirea se poate înveli şi în cuvinte reci, ba uneori chiar aşa trebuie să se procedeze. Îmi amintesc de un episod din romanul lui Alessandro Manzoni – Logodnicii -, cum un croitor, om simplu dar măreţ în amabilitatea sa, cunoscând pe cineva mai sărac decât el, a adunat din cele ce avea pe masă într-o zi de sărbătoare, le-a pus într-o strachină, a mai înfăşurat o pâine într-un şervet şi le-a dat fiicei sale, zicându-i: Ia legătura aceasta, mai ia şi această sticlă cu vin şi du-te la văduva Maria! Spune-i că i le-ai adus ca să se bucure şi ea împreună cu pruncii ei. Dar să i-o spui frumos, aşa încât să nu se pară că este pomană. De vei întâlni pe cineva, să nu spui unde te duci!
Ştim să oferim cu gingăşie în aşa fel ca darul să nu umilească pe aproapele? Putem oferi garanţia sfinţeniei noastre când ducem darul de nuntă? Nu facem bine altora din interes material, pământesc, din dorinţa de a fi stimaţi, apreciaţi, lăudaţi? A da cu gând străin de iubire curată înseamnă a face un fel de campanie electorală sau filantropie, nicidecum caritate creştină.
http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=166
