Postat pe 5 martie 2010 în Articole

Postul Mare este un timp potrivit pentru a avea grijă de modul în care primim sacramentul penitenţei, această întâlnire cu Cristos, prezent în persoana preotului, întâlnire mereu unică şi diversă. În acest sacrament, Isus ne întâmpină ca Bun Păstor, ne vindecă, ne purifică, ne întăreşte.

Când ne apropiem de acest sacrament, trebuie să ne gândim, înainte de toate la Cristos. El trebuie să fie centrul actului sacramental. Iar gloria Domnului şi iubirea pentru El trebuie să conteze mai mult decât păcatele noastre. Trebuie să ne uităm mai mult la Isus decât la noi înşine, mai mult la bunătatea lui decât la mizeria noastră, căci viaţa interioară este un dialog de iubire în care Dumnezeu este întotdeauna punctul de referinţă.

Pentru mulţi dintre cei care au parcurs un drum pe calea unei vieţi interioare, simpla parcurgere a întrebărilor ajutătoare pentru cercetarea conştiinţei din catehism sau din cărţile de rugăciuni, nu mai este suficientă. Poţi rămâne foarte uşor cu impresia ca dacă nu ai făcut nici una din greşelile enumerate, înseamnă că eşti fără păcat. Dar dacă îţi priveşti viaţa din prisma relaţiei tale personale cu Isus, dacă asculţi textele evanghelice ca şi cum ţi-ar fi adresate ţie personal de către Isus, vezi că eşti departe de a fi curat. Aici intră binele pe care nu ai avut curajul să îl faci aproapelui, atitudini nepotrivite avute la serviciu, „pentru că aşa fac toţi colegii”, refuzul de a împlini o rugăminte a soţului/soţiei sau copilului pentru că eşti obosit, biletul pe care nu îl perforezi în autobuz pentru că mergi doar o staţie, şi alte multe mici concesii cu care de obicei suntem indulgenţi atunci când le facem noi înşine. De aceea este foarte important să îţi priveşti viaţa cu onestitate, pentru a descoperi adevărul despre tine, pentru a te putea judeca cinstit, aşa cum ar face-o Isus. De asemenea, este foarte util să fii atent la reacţiile negative ale celor din jur. O atenţionare din partea unui coleg, un reproş adus de cineva apropiat, o discuţie aprinsă sau o ceartă în familie, ascund de obicei o atitudine nepotrivită a noastră care îi deranjează pe ceilalţi, un păcat pe care nu eşti dispus să îl recunoşti, pentru că te doare, pentru ca răneşte orgoliul tău cel mai ascuns. Te justifici în faţa tuturor, susţinând că ai avut dreptate, dar de cele mai multe ori, dacă reuşeşti să te priveşti în adevăr, descoperi şi păcatul care se ascunde în spatele acestor atitudini.

Fiecare confesiune este „o apropiere de sfinţenia lui Dumnezeu, o nouă întâlnire cu propriul adevăr interior, tulburat şi schimbat de păcat, o eliberare, în cel mai profund loc al eului şi, în acelaşi timp, o recuperare a bucuriei pierdute, a bucuriei de a fi mântuit, pe care în zilele noastre majoritatea oamenilor au încetat să o mai simtă” (Ioan Paul al II-lea – Exort. Apost. Reconciliatio et Paenitentia, 2 XII 1984, III).
Trebuie să simţim dorinţa de a ne întâlni singuri cu Domnul, cât mai repede cu putinţă, pentru a-i încredinţa lui întreaga durere încercată din cauza slăbiciunii, greşelilor, imperfecţiunilor, păcatelor noastre, manifestate atât în activitatea profesională, cât şi în relaţia cu ceilalţi, în viaţa noastră spirituală. Această concentrare a confesiunii asupra lui Cristos este importantă pentru evitarea căderii în rutină, pentru scoaterea la iveală din adâncurile sufletului a lucrurilor care ne apasă cel mai tare şi care vor ieşi singure la suprafaţă în lumina iubirii de Dumnezeu.

Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta. După bogaţia îndurărilor Tale, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! (Ps. 50)

De multe ori de-a lungul vieţii noastre am cerut iertare şi de multe ori Domnul ne-a iertat. Fiecare dintre noi ştie câtă nevoie are de milostivirea divină. Pentru acest lucru mergem să ne spovedim: ca să cerem absolvirea vinelor noastre, ca pe o pomană pe care suntem departe de a o merita. Dar mergem cu încredere, nu în meritele noastre, ci în milostivirea lui, eternă şi infinită, mereu dispusă să ierte: Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită (Ps. 50).

El ne cere doar să ne recunoaştem vina cu umilinţă şi înţelepciune, să ne recunoaştem datoria. De aceea ne mărturisim păcatele, în primul rând, ca să ne ierte acela care ţine locul Domnului. Nu mergem atât să fim înţeleşi, alinaţi. Mergem să cerem iertare. De aceea, recunoaşterea păcatelor nu constă într-o simplă înşiruire a acestora, deoarece nu este vorba aici de o relatare istorică a propriilor greşeli, ci de o acuzare a lor. Este vorba, în acelaşi timp, de o acuzare îndurerată de ceea ce am fi dorit să nu se fi întâmplat niciodată şi în care nu-şi au loc dezvinovăţirile, disimularea propriilor greşeli sau diminuarea responsabilităţii personale.

Monseniorul Escriva de Balaguer, în mod practic şi înţelept, spunea că o confesiune trebuie să fie concisă, concretă, clară şi completă.
O confesiune concisă este aceea lipsită de multă vorbă: doar expunerea faptelor cu umilinţă, fără înflorituri. Vorba multă denotă, uneori, dorinţa, inconştientă sau nu, de a evita sinceritatea deplină şi directă; spre a nu cădea în această capcană, este nevoie de o bună examinare a conştiinţei.
O confesiune concretă, fără divagaţii sau generalităţi, este aceea în care penitentul „va vorbi în mod oportun despre situaţia sa, oprindu-se asupra timpului scurs de la ultima confesiune, precum şi a dificultăţilor întâmpinate în ducerea unei vieţi creştineşti” (Paul al VI-lea, Ordo Paenitentiae), îşi va mărturisi păcatele, referindu-se şi la împrejurările în care a greşit, astfel încât confesorul să poata judeca, absolvi şi vindeca.
O confesiune clară este aceea în care, spre a fi înţeleşi, ne expunem exact greşeala, manifestându-ne regretul, de a o fi comis, cu modestie şi delicateţe.
O confesiune completă, integrală, este aceea în care nu lăsăm nimic deoparte din falsă pudoare, pentru a nu ne simţi prost în faţa confesorului.
De fiecare dată când mergem să ne spovedim, trebuie să avem grijă ca tot ceea ce îi vom spune confesorului să aibă caracteristicile de mai sus.

Postul este un timp în mod particular adecvat trezirii şi educării conştiinţei. Biserica ne aminteşte foarte clar necesitatea inderogabilă a confesiunii sacramentale, pentru ca toţi să putem trăi învierea lui Cristos nu numai în liturgie, ci şi în propriile noastre suflete. Păcatul este întotdeauna o ofensă personală adusă lui Dumnezeu, dar el nu încetează să lase urme şi în persoanele care ne înconjoară. În bine sau în rău, îi influenţăm mereu pe cei care vin în contact cu noi, în Biserică şi în lume. Ioan Paul al II-lea spunea că „aceasta este cealaltă faţă a acelei solidarităţi care, la nivel religios, se dezvoltă în misterul profund şi magnific al comuniunii sfinţilor, graţie căreia s-a putut afirma că „orice suflet care se înalţă, înalţă lumea”. Acestei legi a înălţării, îi corespunde din nefericire, legea înjosirii, astfel încât, se poate vorbi de o comuniune a păcatului, prin care un suflet înjosit prin păcat, înjoseşte şi Biserica şi, într-un anumit mod, lumea întreagă. Cu alte cuvinte nu există un păcat oarecare, fie el cel mai intim şi mai ascuns, cel mai strict individual, care să-l afecteze exclusiv pe acela care l-a comis. Orice păcat se repercutează, cu o intensitate mai mare sau mai mică, asupra întregului corp ecleziastic, asupra întregii familii umane.”

De ceea este bine să nu amânăm momentul reconcilierii cu Dumnezeu doar pentru Postul Mare !

Dănuţa Peculea

3 comentarii la “Spovada – Întâlnirea cu Cristos”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Marius Oanta spune:

    Foarte interesant articolul doamna Dănuţa!…mă bucur ca aţi revenit cu un nou articol, cu un singur lucru am o problemă, cu pomana pe care o primim când ne spovedim de la Dumnezeu, eu mai degrabă aş numi-o graţie, dar este doar o interpretare!…

    • Danuta Peculea spune:

      Iti multumesc, Marius, pentru aprecieri. E foarte placut, dupa ce ai lipsit o vreme, sa vezi ca exista cineva care se bucura ca ai revenit.

      In legatura cu „pomana” care te deranjeaza: consider ca toate evenimentele din viata noastra, fericite sau mai putin fericite, sunt un har, o „gratie” primita din patea lui Dumnezeu. Este modalitatea Lui de a ne obliga sa tinem seama de El, in tot ceea ce facem.
      Faptul ca, in marea Sa milostivire, ne iarta toate pacatele atunci cand ne spovedim, asta nu inseamna ca suntem in vreun fel vrednici de aceasta iertare. Suntem niste cersetori, care ne prezentam in fata Lui, si ii cerem mila. Asemeni unui cersetor care cere cele necesare traiului sau, atunci cand ne spovedim, ar trebui sa fim „cersetori evanghelici”, oameni care stiu ca prin propriile lor merite, nu poseda nimic, si ca tot ce au este un dar de la Dumnezeu. Faptul ca suntem in stare sa ne spovedim, sa vedem pacatele noastre si masura in care am ranit marea iubire cu care ne inconjoara Mantuitorul, este tot un dar, primit de la Dumnezeu, din marea Sa milostivire. De aceea, am considerat ca termenul de „pomana” este potrivit in acest context.

  2. Marius Oanta spune:

    Nu mă deranjează, dar îmi pare că sună mult prea bizantin, biserica noastră nu prea le foloseşte!…Dumnezeu nu oferă pomană el mântuieşte sub starea de har sau graţie aşa cum spune Catehismul Bisericii Catolice!…Şi cred că Dumnezeu nu ne obligă cu nimic, El nu face nimic din ceea ce noi nu vream să îl lăsăm să facă!…mă rog nu vreau să mă împotmolesc şi nici să fiu prea riguros nu vreau, dar atitudinea de „cerşetor” este specifică Evului Mediul în care ordinele religioase îşi învăţau acoliţii că nu sunt decât nişte cerşetori!…Biserica din care facem noi parte astăzi, ne face „co-părtaşi”!…ori un cerşetor nu prea are ocazia să stea la masa Stăpânului Său!…

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>