Postat pe 25 ianuarie 2010 în Articole

Lăudat să fie Isus!

Suntem la sfârşitul unui an si la începutul altuia nou. Ca de fiecare dată în această perioadă ne facem un bilanţ a ceea ce a fost în trecut şi a ceea ce ne propunem ca ţeluri de atins pentru viitorul imediat sau mai îndepărtat.
Şi o facem privindu-ne pe noi, familia şi pe cei dragi ai noştri, serviciul, societatea din care facem parte.
Spiritualitatea este importantă pentru un creştin autentic. Avem ca ajutor cele 10 porunci dumnezeeşti. Dar şi cele 5 ale Bisericii la care ne gândim mai rar.
Acesta este şi scopul intervenţiei noastre, de a reaminti că în codul de comportament al nostru omitem frecvent aceste porunci ale Bisericii.

În mare cred că le ştim.
Ele privesc participarea duminicală şi de sărbători la Sf Liturghie, spovada măcar o dată pe an, împărtăşania măcar de Paşti sau respectarea postului şi abstinenţelor prescrise.
Ultima se referă la “obligaţia de a se îngriji, fiecare după posibilităţile sale, de necesităţile materiale ale Bisericii”. Mai concret, la plata cultului, simbriei sau, popular spus, a zecuielii (de la 10% cât reprezenta odată).
Astăzi, episcopia locului, Arhiepiscopia noastră, propune 1% din veniturile noastre anuale. Ţinând pasul cu vremurile, aş putea spune mai degrabă de o “suteală” din câştigurile noastre nete.

Această poruncă are rădăcini istorice şi ar fi un subiect extrem de interesant de discutat cum s-a ajuns aici, însă nu am avea timpul necesar.
Dar explicaţia pleacă de la sentimentul nostru de creştini catolici care facem parte dintr-o comunitate. Fără a înţelege profund aceast fapt, toată explicaţia ulterioară nu are sens.
Dacă pentru noi este clar că facem parte dintr-o Biserică lăsată de Creatorul nostru în mâinile slujitorilor săi şi care are ca scop final principal mântuirea, iar noi ne simţim apartinând acestei Biserici (adică, Biserica care nu este numai suma de episcopi, preoţi şi, eventual, călugări şi călugăriţe, ci şi totalitatea laicilor pe care aceştia o păstoresc), în drumul acesta temporal prin lumea noastră, atunci ne vom simţi şi obligaţi să ne ingrijim de minimumul material ca Biserica să poată funcţiona normal.

Pentru unii ar fi simplu de calculat. Pentru că sunt fie pensionari şi unicele venituri sunt pensiile lor, prin urmare se poate calcula 1% din totalul pensiilor din anul trecut. Sau sunt salariaţi şi unicul venit este salariul lor, plus eventualele prime sau bonificaţii. Iar calculul pe care ar trebui să ni-l facem se referă la 1% din toate aceste venituri.
Mai complex ar trebui să fie pentru cei care câştigă ocazional prin, să zicem, meditaţii, îngrijirea unei alte persoane, curăţenie sau alte servicii efectuate şi care ar trebui să-şi includă în calcul şi aceste venituri.
De asemenea, cei care vând un bun mai mare, o casă, un apartament, un teren, o maşină sau altele similare să se gândească şi la aceste venituri de inclus în calcul.
Sunt anumite persoane, puţine de regulă, care au propria afacere. În aceste cazuri e legitim să discutăm de profitul real.

Biserica nu este Fiscul şi nici nu stă să controleze veniturile individuale. În fond, Biserica apelează la bunul nostru simţ şi se gândeşte că, atunci când fiecare dintre noi vrem să corespundem acestui comandament al plăţii simbriei, să ne gândim că noi dăruim lui Dumnezeu de fapt. Fără târguială sau negocieri, pentru că nu cu Biserica ne-am târgui ci cu Dumnezeu.

Cum procedăm în familia noastră?
De regulă, spre sfârşitul anului, facem suma tuturor veniturilor de peste an. Cum suntem salariaţi, calculul nu este extrem de greu.
Aplicăm 1%, iar a doua zi ne prezentăm la paroh sau unul dintre preoţi şi ne îndeplinim această datorie de onoare ca membrii ai comunităţii noastre parohiale.
Dacă a fost să vindem un apartament, după plata tuturor taxelor am calculat 1% şi a doua zi am plătit la parohie simbria pentru acest venit.

Fiecare face cum crede că este mai bine pentru el. Dacă nu reuşim să plătim odată toată suma calculată, putem să o facem de-a lungul anului în poate 2 sau 3 tranşe.
Important este să plecăm de la faptul că noi suntem membrii unei comunităţi în care încercăm să ne perfecţionăm spiritual şi incercăm să ne obţinem merite pentru mântuirea sufletului nostru şi a celor dragi ai noştri.

Biserica Catolică de ambele rituri din România este una, fără exagerare spus, la limita supravieţuirii financiare.
În ciuda acestui fapt oricine poate vedea practic dublarea numărului de biserici si case parohiale din arhidieceza noastră. Toate acestea s-au făcut cu eforturi mari şi cu contribuţia multora dintre noi. Şi asta pentru că ne-am simţit membrii comunităţii catolice din România.
Nu s-au făcut de dragul artei sau pentru amorul propriu al vreunuia. Ci pentru că erau necesare şi pentru că ne ajută pe oricare dintre noi să avem un loc unde putem participa la jertfa euharistică şi unde ne putem ruga în linişte şi în bune condiţii.
Biserica noastră nu este o companie sau o societate comercială. Nu are scop lucrativ şi sper să nu ajungă vreodată în această postură. Ea trăieşte financiar prin contribuţiile noastre plecate tocmai din sentimentul nostru de apartenenţă comunitară.

Ceea ce aş dori în continuare este să disec cum interacţionăm noi financiar cu parohia noastră şi să prezint posibile erori de interpretare.
1. Asa cum am zis, prin plata anuală a simbriei, ceea ce ar trebui să reprezinte o obligativitate pentru noi
2. Contribuţia noastră la fiecare liturghie, la momentul ofertoriului
3. Pentru cei salariati, prin dirijarea celor 2% din impozite către parohie (sau oricare asociaţie de binefacere).
4. Taxele pentru diferitele situaţii: botez, căsătorie sau înmormântare
5. Donaţiile cu diferitele ocazii

Am putut auzi persoane care spuneau că simbria lor anuală reprezintă contribuţia duminicală la ofertoriu. Această contribuţie este una benevolă şi nu obligă pe nimeni. Ea este cu totul altceva decât acel calcul pe care vi l-am detaliat mai devreme şi pe care ar fi bine să-l facem fiecare.
Dacă ceea ce dăruim noi duminică de duminică la liturghie ne împiedică să ne plătim simbria, mai bine să nu o mai facem şi să corespundem cerinţelor poruncii a 5-a Bisericii.
La fel şi cu dirijarea celor 2% din partea salariaţilor către parohie. Aceşti bani NU REPREZINTĂ venituri ale noastre. Ei reprezintă dirijarea către parohie a 2% din impozitele pe care le plătim oricum statului şi nu ceva din veniturile noastre la care am renunţa.
Nu dirijăm aceşti 2%, statul îi va folosi în scopurile sale.
Iar dacă tot ne plângem cât de prost administrator al impozitelor noastre este statul, apoi cu atât mai mult vă sugerăm să faceţi această dirijare către parohie sau către vreo asociaţie de binefacere (însă acesta va fi, probabil, subiect de o viitoare discuţie în primăvară).

Sau orice taxă pentru vreun serviciu derulat în Biserică (şi aici pot să vă asigur din proprie experienţă că avem cele mai mici taxe dintre cultele existente în ţară) ori orice donaţie pe care o facem nu ne „scuteşte” (ca să zic aşa) de a ne plăti simbria.
Decât să facem donaţii care să ne împiedice să ne plătim cultul, mai bine renunţăm şi ne împlinim datoria de conştiinţă faţă de Biserică.

Sunt alte culte (şi aici mă gândesc la 2 dintre ele de care am cunoştinţă) unde simbria reprezintă 10% din venituri. Iar membrii acelor comunităţi nu se simt constrânşi, ci, dimpotrivă, împlinesc acest fapt ca pe o dovadă că aparţin unii altora în interiorul comunităţii lor.
Şi nici nu îşi fac grijă ce se întâmplă cu aceşti bani pentru că ştiu că vor fi folosiţi in scopul destinat lor.

Cred că e momentul să ne stabilim noi între noi o regulă. Şi anume, ca în fiecare decembrie sau ianuarie, eventual până în februarie, fiecare dintre noi să ne facem evaluarea veniturilor şi să trecem apoi pe la biroul parohial pentru a ne plăti simbria.
Cei care nu pot să o facă, au pensii sau venituri mici ori familie numeroasă, cred cu siguranţă, că vor avea înţelegere din partea parohiei şi vor putea proceda altfel: fie un alt fel de sprijin, o altă contribuţie, de ce nu?, o devoţiune ori rugăciuni pentru binefăcătorii parohiei şi pentru preoţii ei.
Dacă sunt unii care nu ar dori ca să fie înregistraţi cu simbrie de o anumită sumă ci numai parţial, se poate ca diferenţa să fie înregistrată ca donaţie pe chitanţa emisă.

Poate reuşim astfel ca de la cei aproximativ 50% dintre membrii parohiei noastre cât plătesc astăzi simbria, să ajungem să o facem toţi.
Ne spunea Pr. Ionel cu o anumită ocazie că, dacă toţi membrii celor peste 850 de familii ale parohiei şi-ar plăti cultul, nu am avea probleme financiare si am putea să sprijiim constant pe cei mai săraci ai noştri.

Am rămas profund impresionaţi de răspunsul Dvs privind cadourile de Crăciun pentru cei săraci şi pentru copii. Spiritul de comunitate este în creştere între noi, deşi nu a fost un an economic fericit.

Visez personal la ziua când ne vom permite ca, pe lângă cheltuielile curente ale parohiei, să ne putem permite angajarea unei asistente sociale care să se ocupe constant de cazurile sociale din parohie, de cei săraci, bolnavi sau însinguraţi.
Visez, de asemenea, ca să putem avea un fond separat prin care parohia să poată interveni dacă vreunul dintre noi este într-o nevoie urgentă sau apar situaţii de criză ori de dezastru.
Şi mai visez ca parohia noastră să fie vârf de acţiune în susţinerea misiunii din Kenya.
Să nu uităm că însuşi catolicismul latin din Bucureşti este rezultatul misionarilor franciscani şi, apoi, a pasioniştilor pe aceste meleaguri.
Ceea ce fac preoţii şi laicii noştri în Kenya sub-sahariană este de o admiraţie pe care noi am putea cel mai să o sprijinim prin rugăciuni şi resurse materiale.

Încheiem spunând că am simţit că este o datorie a noastră de a vă reaminti aceste lucruri, poate pentru că unii le-aţi omis până acum.
Am făcut-o noi pentru a nu apărea că cineva (vreunul dintre preoţi, episcopul) vă cere bani.
Am plecat doar de la ideea de a reflecta mai mult a ceea ce înseamnă să facem parte din parohie, din comunitatea noastră.
Astăzi vorbim de finanţe, dar altă dată poate ne referim la spiritualitatea comunităţii, sprijinul reciproc în nevoi, manifestarea prieteniei şi a frăţietăţii între noi ş.a.m.d.

Mulţumesc şi Lăudat să fie Isus prin ceea ce facem!

(Învăţătură prezentată în biserică, pe data de 10 ianuarie 2010, la toate cele patru Sf. Liturghii, de soţii Elena şi Florin Ardelean).

Un comentariu la “Despre porunca a 5-a a Bisericii”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Marius Oanta spune:

    Este laudabila actiunea sotilor Ardelean, pacat ca prin momentele grele nu trece numai biserica, ci si noi cei ce ar trebui sa o sustinem!…

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>