Postat pe 3 ianuarie 2010 în Predici

Magnificat

Nu putem înţelege misterul sărbătorii de azi, fără a ne întoarce la micul Crăciun din 25 martie, la Buna-Vestire.

În căsuţa săracă, dar atât de curată, a preasfintei Fecioare Maria din Nazaret, vine îngerul Gabriel şi o salută: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Preacurata se tulbură, se teme. Îngerul o lămureşte: Ai aflat har la Dumnezeu; vei zămisli şi vei naşte un fiu… Fecioara ezită. Îngerul intervine şi o asigură că devenind mamă, va rămâne ceea ce şi-a propus, fecioară; îi dă drept garanţie atotputernicia divină care a lucrat o minune în sânul Elisabetei. Preacurata rămâne copleşită de măreţia planului divin; acceptă cu smerenie şi spune: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Lc 1,26-38).

Ce iese în evidenţă, mai presus de toate, din această relatare evanghelică?

În primul rând ne apare evidentă atitudinea lui Dumnezeu faţă de creatura sa: se gândeşte la om, îl respectă, îl tratează cu atâta delicateţe, îl salută şi-i respectă voinţa; ceea ce înseamnă că îl iubeşte şi are planuri mari cu el. Când a creat cerul şi pământul n-a cerut consimţământul nimănui; cu un singur cuvânt le-a adus pe toate la existenţă. Pentru a păstra ceea ce a creat îi este suficient un act al voinţei sale; dar ca o femeie să devină mamă a Fiului său îl costă: se smereşte şi se pleacă în faţa creaturii sale; alege un sol ceresc de prim rang, căruia îi încredinţează un mesaj; îl trimite pe pământ într-o formă nouă de prezentare, ca să poată fi perceput de o fiinţă deosebită, creată din pământ şi suflet; îngerul o salută; Fecioara este nelămurită şi se opune când i se pare că trebuie să renunţe la alegerea proprie de a rămâne fecioară; îngerul o lămureşte; ea acceptă; Duhul Sfânt însuşi se coboară asupra ei şi atotputernicia divină uneşte în sânul ei curat ca lacrima unui înger natura divină cu cea umană formând un nou fel de viaţă într-o fiinţă care nu s-a mai văzut nici în cer şi nici pe pământ. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, cu neputinţă de pătruns cu mintea omenească, din cauza nemărginitului în formă mărginită, fiindcă persoana divină, căreia preacurata Fecioară Maria îi dă carne din carnea ei şi sânge din sângele ei, este a doua persoană din Preasfânta Treime, născută deja din veci în sânul Tatălui fără de mamă, ca să se nască în timp din Maria Fecioară, fără de tată. Ca Fiul lui Dumnezeu să devină Fiul Omului era absolut necesară colaborarea unei fiinţe omeneşti? Era necesară libertatea umană; altfel n-ar fi fost om cu adevărat.

Pentru a obţine colaborarea liberă şi conştientă a Mariei, Dumnezeu cel atotputernic aşteaptă, se târguieşte cu creatura sa. Preacurata este o fiinţă conştientă de libertatea sa, de hotărârea luată pe când era la templu de a rămâne fecioară. Îngerul o lămureşte şi Dumnezeu aşteaptă decizia voinţei ei libere, absolut necesare pentru ca acela care se va naşte din sânul ei să fie o fiinţă umană liberă. Dumnezeu, cu toate că avea la îndemână toate mijloacele de constrângere: fulgere şi trăsnete, ca să obţină imediat ceea ce dorea, el aşteaptă, respectă gândirea şi libertatea de voinţă cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om după chipul şi asemănarea sa? Îi respectă gândirea şi libertatea aşa cum le respectă în sine: nu constrânge, nu impune, nu siluieşte, nu distruge, oricât de dârză ar fi voinţa care i se opune. Aceasta este metoda şi procedura lui Dumnezeu faţă de oameni: respectă, desăvârşeşte, luminează, ajută şi convinge cu bunătate că este bine ceea ce voieşte el. Atotputernicia este gingaşă, delicată, blândă, dulce, suavă etc. Dumnezeu este gentil.

Înţelegem măreţia misterului de azi?

Maternitatea divină a preacuratei Maria este opera atotputerniciei gingaşe, delicate, blânde, dulci, suave, este capodopera gentileţei lui Dumnezeu, a atotputerniciei care se smereşte în faţa unei fiinţe pe care a creat-o.

Acest mister ne este oferit spre reflecţie chiar la început de an cu scopul de a ne strădui să ne însuşim, pe tot parcursul anului, însuşirile divine necesare vieţii noi cu care trebuie să ne îmbrăcăm, spre a deveni prin Cristos fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

În al doilea rând, trebuie să medităm măreţia preacuratei Fecioare în taina maternităţii divine, ca să ne mijlocească harurile de care ea este plină, pentru a-i deveni fii.

Cu toate că îngerul Gabriel o asigură de plinătatea harului, precum a copleşit-o Domnul, cu toate că voinţa ei este respectată şi îl determină pe Dumnezeu la o minune, cu toate că în locul unui soţ, oricât de neprihănit ar fi fost el ca om, a fost necesară intervenţia rodnică a Sfântului Duh, cu toate că este conştientă de marea ei misiune de a fi mamă a lui Mesia, măreţia preacuratei Maria stă în faptul de a se fi recunoscut în faţa lui Dumnezeu prin ceea ce trebuie să fie fiecare om, smerit. Ea ni se oferă model: Iată roaba Domnului!

În faţa lui Dumnezeu care se smereşte şi se pleacă în faţa omului, omul demonstrează că este cineva, că este chip şi asemănare cu Creatorul, când ştie să se smerească, nu numai în faţa lui, ci mai ales în faţa acelora pe care el îi respectă, chiar şi atunci când greşesc.

Cooperarea divino-umană la unison a adus în lume pe Mântuitorul, despre care sfântul Teofil din Alexandria a spus, iar cuvintele sale au rămas consemnate în documentele Conciliului Ecumenic din Efes (431), citez: Marea minune nu a fost săvârşită de acei artişti care îşi exercită arta lor într-o materie nobilă, ci tocmai contrariul, aceia apar mai mari în ochii oamenilor care îşi demonstrează duhul creator al artei lor în lutul şi fiabilitatea pământului. Tot aşa şi cel mai mare decât toţi artiştii, cuvântul lui Dumnezeu, nu a venit la noi în nobila materie a unui corp ceresc, dar a venit să arate prin fiabilitatea lutului măreţia artei sale.

Sărbătorim azi, prin misterul maternităţii divine a preacuratei, măreţia artei divine: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Lucrarea a început, dar nu s-a terminat, ea continuă în noi, prin sfintele taine, dar mai ales prin Euharistie, în care avem trupul şi sângele lui Cristos. Dar trupul şi sângele lui Cristos au fost iniţial ale mamei sale, Maria. Prin urmare, într-un fel, putem spune că ne împărtăşim din sânul ei cu trupul şi sângele Fiului ei şi astfel ea ne devine mamă sacramentală, mama Bisericii; Biserica fiind marele sacrament al Tatălui. Astfel: solemnitatea Maternităţii Divine a preacuratei devine solemnitatea Maternităţii Divine a Bisericii, prin care şi în sânul căreia noi ne naştem pentru viaţa divină; cu atât mai mult cu cât acela care a venit la noi din sânul Tatălui ceresc prin Maria, ne-a dat-o ca mamă, pentru a ajunge în sânul Tatălui ceresc.

Era în 1943 într-un lagăr din nordul Rusiei. Un prizonier povesteşte cum la începutul Adventului din acel an s-au adunat noaptea în taină şi în surdină au început să cânte: Dorit Mesie, vino. Au făcut şi o coroană pe care au prins patru bucăţele de lumânare. Le aprindeau numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine.

Într-una din zile s-a răspândit zvonul că printre prizonieri există unul care ştie să picteze. L-au aflat; de meserie era medic şi l-au rugat să le picteze ceva frumos de sărbătorile Crăciunului. Dar ce? Unii ziceau să picteze ceva de-ale mâncării; alţii voiau un peisaj din ţara natală; alţii voiau una, alţii alta. Văzând că părerile sunt împărţite şi pe toţi nu-i poate mulţumi, unul a fost de părere să fie lăsat pictorul să-şi aleagă singur tema. Şi el s-a apucat să picteze cu un cărbune, pe spatele unei hărţi învechite şi cu mâna tremurândă de emoţie, chipul sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe. În ziua de Crăciun, un şir lung de prizonieri aştepta să vadă surpriza pregătită de medicul-pictor. Şi, când el le-a desfăcut tabloul, toţi au rămas uimiţi; îngenunchind, au început să lăcrimeze. Unii au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei ruseşti, rupţi de foame, de frig şi de boli, prizonierii s-au simţit mângâiaţi şi întăriţi de chipul Fecioarei-mame cu pruncul Isus în braţe; pictură realizată de un medic protestant. Pe chipurile tuturor s-a aprins o speranţă nouă într-o fericire care depăşeşte tot ce poate fi pe pământ.

La început de an am încercat să vă schiţez marea operă a lui Dumnezeu şi cred că am făcut doar ceea ce a făcut acel pictor cu un cărbune pe spatele unei hărţi vechi. Rog în schimb pe bunul Dumnezeu să aprindă o lumină nouă pe chipurile voastre, dându-vă speranţa într-un an plin de roade spirituale, sănătate, fericire şi pace, ca un preludiu al acelora pe care sperăm să le avem în viaţa veşnică. Amin.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>