Postat pe 3 ianuarie 2010 în Predici

Cred că nu mă înşel când spun că Stagiritul (Aristotel, 384-322, filozof grec) a afirmat cu autoritate: Acela este mai aproape de adevăr, care cunoaşte mai profund înţelesul cuvintelor.

Vrem să înţelegem fragmentul evanghelic de azi în lumina afirmaţiei sfântului Ioan: La început era Cuvântul.

Ce este cuvântul?

Plecăm de la noţiunea simplă de cuvânt, aşa cum îi găsim definiţia în Micul dicţionar enciclopedic: Unitate de bază a vocabularului (din lat. conventum = înţelegere), care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor. Cuvântul este instrumentul de care ne folosim cel mai des; este un semn convenţional care exprimă un act al gândirii. Un simplu cuvânt – casă – de exemplu, ne dă o bogăţie de idei: temelie, pereţi, uşi, geamuri, plafon, acoperiş etc. Dar cuvântul – cuvânt – ce ne spune? Acela care îl pronunţă este omul; este produsul unei raţiuni; este adresat unui interlocutor; are un scop precis.

Când spunem: cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup, înţelegem că aşa cum cuvântul îmbracă ideea, tot aşa se îmbracă Dumnezeu cu trup omenesc, cu următoarea diferenţă: cuvântul care îmbracă ideea este un semn convenţional, pe când trupul, cu care se îmbracă Dumnezeu este însăşi ideea, Înţelepciunea divină care, datorită unirii ipostatice, se revelează pe ea însăşi. Pentru noi trupul lui Isus, cuvântul întrupat, rămâne un semn, deoarece nu putem cuprinde cu mintea noastră toată realitatea, aşa cum îngerii au spus păstorilor: Acesta vă va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat în iesle (Lc 2,12). Semnul reprezintă gestul lui Dumnezeu prin care ne arată în formă sensibilă un sens care trebuie urmat. Semnul nu-i un scop în sine, ci vrea să ne conducă la cunoaşterea gestului, la condescendenţa aceluia care realizează semnul. Gesturile divine, aşa cum ni le propune teologia, reprezintă semnele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut şi continuă să le facă pentru mântuirea lumii.

De ce nu s-a întrupat Tatăl?

Datorită imposibilităţii de a fi gest – semn – pentru noi, el fiind acela care face semnele, gesturile. Semnul se face, se naşte, pe când Tatăl este nenăscut, nefăcut.

De ce nu s-a întrupat Duhul Sfânt? Pentru că el exprimă o relaţie generică dintre Tată şi Fiu şi dintre Fiu şi Tată, fără corespondent în relaţiile noastre interumane. El sfinţeşte semnul, gestul, nu-l creează. Forma de exprimare, semnul Duhului Sfânt, în mod obişnuit este porumbelul, care a şi apărut asupra lui Isus la botezul din apa Iordanului (cf. Mt 3,17), semnificând sfinţirea, investirea, ungerea cu plinătatea darurilor şi misiunea semnului (lui Isus) de a sfinţi pe cei care iau contact cu semnul. Dar fără Isus, ca semn din apa Iordanului, nu am fi fost capabili de a înţelege semnul porumbelului, gest al Tatălui, ca relaţie a Sfântului Duh dintre Tatăl ceresc şi Fiul său întrupat, sensul filiaţiunii divine, deoarece noţiunea întruchipării formei de porumbel are doar caracterul de simbol, pe când cuvântul întrupat exprimă o realitate asemenea nouă. Unui simbol nu i se poate sta împotrivă, fiindcă nu exprimă realitatea în sine, dar unui semn, care este o realitate în sine, i se poate sta împotrivă. Cuvântul întrupat este semnul Tatălui, care, aşa cum spune bătrânul Simeon, va trezi împotrivire (cf. Lc 2,34). Semnul, capabil de a suporta împotrivirea, devine capabil să reveleze sensul gestului făcut de Tatăl, caritatea sa mântuitoare prin jertfirea semnului.

De ce nu a spus evanghelistul Ioan: Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om, ci: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”?

Cred că pentru a înlătura ideea de panteism şi pentru a ne face să înţelegem mai bine natura divină, Dumnezeu nu se identifică el însuşi cu creaţia. Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat la început şi a devenit creator: Să fie! Şi s-au făcut! (Gen 1,3 ş.u.). Cuvântul a rămas permanent şi continuă să răsune ca act al voinţei divine care creează veşnic: Cuvântul este gestul veşnic al Tatălui, din sânul său, din natura sa, dinaintea creaţiei, dar stă la începutul creaţiei şi devine semn în sânul creaţiei arătând realitatea sa divină prin sfinţenia desăvârşită, prin atotputernicie, atotştiinţă, iar în ziua de apoi va răsplăti cu dreptate pe acei care au crezut în semnul, gestul Tatălui, cu fericirea din împărăţia Tatălui, şi cu excluderea acelora care i-au stat împotrivă, s-au împotrivit evidenţei, fiindcă semnul este un gest evident.

Dacă Isus s-a încadrat perfect în conţinutul cuvântului divin din sânul Tatălui şi din sânul creaţiei, la fel de bine s-a încadrat şi în noţiunea de cuvânt omenesc. Cuvântul omenesc exprimă o realitate intelectuală şi Isus a pătruns chiar în intimitatea gândurilor omeneşti, le-a inspirat, le-a exprimat, le-a revelat, le-a corectat, le-a dojenit, le-a stat împotrivă etc. Cuvântul este o realitate, un semn, o vibraţie trecătoare a corzilor vocale în contact cu aerul. Isus, ca om, a fost o vibraţie vremelnică, de circa 33 de ani. Cuvântul vremelnic, de durată mai mare sau mai mică, întipăreşte în raţiune şi în memorie o realitate netrecătoare. Isus, prin învăţătura sa, s-a întipărit în raţiunea şi memoria omenirii, în istorie, până la sfârşitul veacurilor. Cuvântul este atât de sărac în sine, format doar dintr-o vibraţie a aerului în contact cu coardele vocale. Isus a fost sărăcia dusă până la extrem de la naştere şi până la mormânt. Cuvântul o dată pronunţat, moare, dar se naşte mereu prin pronunţare, este mereu nou. Isus, ca semn al Tatălui, a murit; dar pronunţat veşnic în Duhul Sfânt, învie şi nu mai moare, dar nici nu mai este semn de împotrivire, fiindcă nici unul dintre cei care i-au stat împotrivă nu l-au văzut şi nici unul dintre cei care l-au văzut înviat nu i s-a împotrivit.

Prin această propoziţie: La început era Cuvântul, evanghelistul Ioan ţine să combată idolatria vremii, anume că zeităţile păgâne nu au cuvânt – Au gură şi nu vorbesc (Ps 115,5; Bar 6,7) – şi pe care sfântul Paul îi ironizează, declarându-i zei muţi (1Cor 12,2).

Cunoscător al filozofiei greceşti, evanghelistul Ioan mai combate logosul ei, obiect de speculaţii abstracte cu care se ocupau mai ales filozofii alexandrini, pe când Iahve a vorbit mereu oamenilor în diferite forme: unora în viziune şi în visuri (cf. Num 12,6; 1Rg 22,13-17); altora le-a vorbit prin inspiraţii lăuntrice (cf. 2Rg 3,15; Ier 1,4); lui Moise i-a vorbit gură la gură (cf. Num 12,8). Toţi, cărora

le-a vorbit Dumnezeu, au avut conştiinţa clară şi convingerea neclintită că Dumnezeu le-a vorbit şi le-a vorbit atât de clar şi hotărât încât i-a silit să descopere altora ceea ce le-a spus (cf. Am 7,15; Ier 20,7). Autorul Scrisorii către Evrei spune clar: Dumnezeu a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe feluri, în cele din urmă ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2).

Evanghelistul Ioan combate ezoterismul.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este un privilegiu ezoteric, cu înţeles ascuns care trebuie păstrat doar de câţiva iniţiaţi ca să nu ajungă la ştiinţa muritorilor de rând, el este un mesaj ce trebuie transmis tuturor popoarelor (Mt 28,18-19).

Cuvântul întrupat, prin care toate s-au făcut, este exact în centrul istoriei umane; înainte de el, istoria se îndrepta spre apariţia lui căutându-l şi în mersul stelelor de pe cer; după venirea sa, istoria tinde spre biruinţa sa finală, fiindcă ultimul cuvânt îi aparţine şi va asigura victoria definitivă a lui Dumnezeu (cf. Ap 19,13).

Sfârşitul este totdeauna cuprins în început. Cine primeşte cuvântul de la început, este sigur de victorie la sfârşit. Între început şi sfârşit, între alfa şi omega, se dă lupta pentru acceptarea sau respingerea cuvântului.

Să credem în cuvântul Domnului şi vom avea viaţă veşnică. Amin.

2 comentarii la “Duminica a II-a după Crăciun”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. Marius Oanta spune:

    Nu mi-am imaginat niciodata cate forme poate sa imbrace cuvantul, si de cate ori este pomenit in Vechiul si Noul Testament, cum poate Cristos sa fie mai mult decat de imaginam noi, un cuvant intrupat care se descopera si redescopera mereu chiar daca ceea ce putem sa exprimam noi este limitat!…

  2. Marius Oanta spune:

    Am uitat parinte, se poate ca predicile sa le vedem si video?…ar fi cred eu interesant!…

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>