Postat pe 15 noiembrie 2009 în Predici

Lecturile Liturgiei cuvântului de azi vor să ne reamintească următoarele adevăruri: 1) lucrurile, fiind create din nimic, au trebuinţă de un suport pentru a rămâne în existenţă; 2) garanţia existenţei omului, a durabilităţii lui, este moartea morţii, adică Dumnezeu va sustrage suportul morţii prin înghiţirea ei de viaţa însăşi (1Cor 15,55), viaţă care va omorî moartea; 3) sfârşitul ne arată începutul, scopul pentru care am fost creaţi: spre a-l găsi pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră – trup şi suflet -, adică de a-l cunoaşte, iubi şi sluji; 4) preoţia lui Cristos constituie plenitudinea fiinţării sale umane, treapta finală a şederii de-a dreapta Tatălui pentru a mijloci, dar care revelează începutul şi sfârşitul fiecărui ales, după cum spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (8,28-30) că Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele acelora care îl iubesc, spre binele acelora care au fost chemaţi potrivit planului său, pe care i-a chemat să poarte chipul Fiului său, pe care i-a îndreptăţit şi i-a condus la mărire; 5) judecata din urmă arată că ultimul cuvânt aparţine lui Dumnezeu şi va fi experimentat prin preoţia comună a tuturor celor aleşi, fiindcă ei vor judeca lumea (1Cor 6,2) în veci de veci pentru ca victoria binelui să fie o condamnare veşnică a răului.
Ca să fim ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, cei conduşi la mărire spre a exercita misiunea sacerdotală a lui Cristos, cu Cristos şi în Cristos, trebuie să purtăm chipul lui în această viaţă, adică acela de jertfă, de miel, de sclav, de slujitor.
Isus va veni a doua oară la sfârşitul lumii.
El a legat de a doua sa venire împrejurări de neuitat: 1) va veni pe norii cerului, ca să poată fi văzut de toţi oamenii. Dacă profetul Ioel (3,2) spune că Dumnezeu va aduna toate popoarele în valea lui Iosafat, nu delimitează locul dintre Ierusalim şi Muntele Măslinilor, ci mai mult scopul venirii, fiindcă Iosafat, tradus din limba ebraică, înseamnă Judecata lui Iehova; 2) Va veni înconjurat de îngeri. Îngerii au un rol deosebit în misiunea mesianică: vestesc zămislirea lui Isus (Lc 1,31), naşterea (Lc 2,9), înălţarea (Fap 1,11) şi tot ei vor vesti a doua venire şi adunarea celor aleşi de pe faţa pământului, vii şi morţi, (Mc 13,27).
Îngerul este fiinţa bună care a ajuns în starea din care nu se mai poate schimba, starea finală; ei slujesc lui Cristos, adică exercită o misiune sacerdotală îngerească. Importanţa rolului îngerilor este scoasă în relief de apariţia arhanghelului Mihail, biruitorul lui Lucifer (Ap 12,7), şi stă drept garanţie a biruinţei celor buni asupra celor răi. 3) O mulţime de fenomene cosmice vor provoca dureri mari şi vor face să plângă toate neamurile pământului. Dar aceste chinuri grele nu sunt descrise ca o agonie, ci precum chinurile naşterii din care va apărea o lume nouă. După cum prin chinuri se naşte o minune, copilul, fiinţa omenească cea mai nevinovată, imaginea celor ce vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Lc 18,16), tot aşa mai multe şi mai mari chinuri vor da naştere unei revelaţii uimitoare în care cei aleşi îşi vor găsi mărirea definitivă.
Suferinţele sunt canalele revelaţiei divine. Cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât descoperă lucruri mai minunate. Chinurile finale vor da naştere unei revelaţii desăvârşite, vor pune în evidenţă ceea ce este omul în viziunea lui Dumnezeu, adică făptură nouă în Cristos (2Cor 5,17), într-un cer şi un pământ nou (Ap 21,1-4). Astfel, prin prisma sfârşitului, înţelegem suferinţele începutului: pedeapsa dată lui Adam de a-şi mânca pâinea în sudoarea frunţii şi Evei de a naşte în chinuri până când se vor întoarce în pământul din care au fost făcuţi (Gen 3,3,16-19). Durerea constituie de fapt dotarea fiinţei umane un mijloc eficace pentru a-şi mări capacitatea de a primi darul revelaţiei. Fără durere n-ar exista progres în ştiinţă.
Poporul israelit, cu Daniel în robia babilonică, se vedea nimicit, dar descoperă pentru prima dată misiunea care va încununa de glorie fiinţa umană, învierea (Dan 12,2-13). Prin trântirea la pământ şi orbire ajunge Saul să descopere că Isus Cristos trăieşte în cei care cred în el (Fap 22,8). Fără durere n-ar exista progres spiritual. Acceptarea suferinţei, nu numai pentru a ispăşi trecutul păcătos, cât mai ales de a lăsa în urmă o lume mai bună, mai luminată, mai dreaptă, constituie un act al libertăţii umane care, nu numai că îl face pe om fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar şi colaborator cauzal la apariţia lumii noi.
Suferinţele finale vor fi mari, dar vor constitui ultima dovadă a milei şi carităţii divine, ultima baie curăţitoare înainte de a intra în mărirea eternă.
Isus va veni să judece pe cei vii, adică pe cei buni; şi pe cei morţi, adică pe cei răi, pe cei reprobaţi, pe cei care i-au refuzat domnia (Cat.).
Omul este judecat îndată după moarte. După această judecată particulară urmează răsplata pentru cei buni şi pedeapsa pentru cei răi. Nici răsplata şi nici pedeapsa nu au un caracter definitiv şi deplin, deoarece omul, afară de valoarea lui individuală, mai are o valoare socială, globală, comună cu toţi oamenii, în termeni sportivi spunem că are valoarea echipei. Fericirea sau nefericirea tuturor, în mod global şi definitiv, va rezulta din valorificarea finală. Valoarea globală a omenirii rezultă din iubirea fiecăruia pusă în slujba tuturor şi a tuturor pentru fiecare în parte – unu pentru toţi şi toţi pentru unu. Acei care vor contribui mai mult la mărirea valorii globale a omenirii vor străluci ca stelele în veci de veci (Înţ 3,7; Dan 12,3).
Isus va veni pentru a da viaţă morţilor. Învierea sa este garanţia învierii tuturor. Cei buni vor domni cu el în veci de veci, iar pentru cei răi învierea le va fi spre ruşine şi chinuri şi mai mari, fiindcă lor nu le va folosi spre viaţă (cf. 2Mac 7,14).
Când va veni sfârşitul?
Ziua venirii sfârşitului lumii şi a apariţiei lui Isus rămâne o taină. Tatăl ceresc nu a destăinuit-o nici îngerilor şi nici Fiului Omului pentru a o revela (Mc 13,32).
Înainte de înălţare, ucenicii au voit să afle amănunte despre venirea glorioasă a lui Isus, dar el menţine secretul Tatălui arătând că acesta nu-i priveşte pe ei (Fap 1,6-7).
La predica apostolilor despre Parusie, primii creştini au dedus din cuvintele lui Isus, care afirmase că nu va trece neamul acesta până când se vor împlini toate (Mc 13,30), că ei vor fi martorii sfârşitului, dar Petru intervine, inspirat de Duhul Sfânt şi-l lămureşte: La Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Nu întârzie Domnul făgăduinţa sa, după cum cred unii, ci aşteaptă cu răbdare pentru voi, nevrând ca cineva să se piardă, dar să se întoarcă cu toţii la pocăinţă (2Pt 3,8-9). În cuvintele neamul acesta, Isus a cuprins atât soarta poporului evreiesc, menit să dureze până la sfârşitul lumii, cât şi soarta neamului omenesc în totalitate, fiindcă la sfârşit va apărea un alt neam omenesc, dar care va fi asemănător cu neamul îngeresc (Mt 22,30). Sfântul Paul, în Scrisoarea către Tesaloniceni (I,4,15-16), se pare că le-a dat speranţă creştinilor că ei vor vedea Ziua Domnului, vor fi martorii învierii tuturor morţilor. Dat fiind faptul că scrisoarea i-a tulburat pe mulţi, apostolul le mai scrie încă una în care le dă precizări mai clare şi le arată că înainte de venirea Mântuitorului trebuie să se împlinească multe alte evenimente, precum: lepădarea de credinţă, apariţia lui Anticrist (omul păcatului, distinct de Satana) care se va arăta ca mare făcător de minuni, va pretinde cinste divină şi care va fi ucis de Isus prin suflarea gurii sale, iar căderea va fi numai începutul sfârşitului.
De fapt, Mântuitorul însuşi ne-a lăsat să înţelegem că sfârşitul lumii nu va avea loc înainte de a se fi predicat evanghelia la toate popoarele (Mt 24,14) şi mulţi dintre creştini îşi vor pierde credinţa (Lc 18,8), se vor deda la faptele cele mai rele, ca pe timpul lui Noe (Lc 17,26-30; Mt 24,38). Dar şi azi mai sunt încă atât de mulţi păgâni, deşi faptele cele rele ale creştinilor (avortul, adulterul şi mai ales desfrâul a ajuns ca pe timpul lui Noe).
Înainte de venirea a doua a lui Isus, vor reveni profeţii Enoch şi Ilie pentru a predica pocăinţa, spune profetul Malahia (4,5-6), ceea ce confirmă şi Isus însuşi (Mt 16,11), precum şi apostolul Ioan în Apocalips (11,3-11).
Tot ca un semn prevestitor al sfârşitului va fi şi convertirea evreilor. Profetul Osea spune că ei vor rămâne mult timp fără rege, fără conducători, dar în ultimele zile ei vor primi cu respect pe Domnul şi harurile ce li se vor face (3,4). Această profeţie o întăreşte şi apostolul Paul, anume că Israelul va rămâne în orbire până când toate popoarele păgâne vor fi intrat în Biserica lui Cristos (Rom 2,25). Aceasta a fost credinţa dintotdeauna a Bisericii, spune sfântul Augustin.
Ce trebuie să facem noi în vederea Parusiei? Să veghem asupra credinţei noastre, rugându-ne cu apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa (Lc 17,5); să veghem asupra speranţei, adică ducând crucea de toate zilele să avem ochii aţintiţi asupra lui Isus, el este speranţa gloriei noastră (Col 1,27); să veghem asupra iubirii, ca să nu-i scadă flacăra, să nu i se termine uleiul din candelă şi la venirea Mirelui să ne găsească dormind, ca pe fecioarele nebune (Mt 25,5), ci să schimbăm credinţa în caritate, fiindcă numai aceasta are şanse de durabilitate veşnică (1Cor 13,8), numai datorită ei vom auzi cuvintele lui Isus: veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34).

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>