Postat pe 11 noiembrie 2009 în Articole

Pentru creştini, viaţa continuă şi dincolo de moartea biologică, deşi moartea este inevitabilă, speranţa este cea pe care se fundamentează întreaga existenţă a creştinului. Astfel, Cristos devine realitatea ultimă, o realitate care continuă de veacuri să anime viaţa Bisericii. Cristos este speranţă, în El se materializează toate aşteptările creştinilor. Cristos, realitatea şi speranţa, este viu, iar pentru cei care cred în El, moartea este transformată în viaţă, viaţa continuă morţii biologice. Dumnezeu este ultima realitate a creaturii. Ca dobândit este cer, ca pierdut este iad, ca judecător este judecată, ca purificator este purgator. El este acela în care finitul moare şi prin intermediul căruia, prin el şi în el învie (Urs Von Balthazar, Eschatologie, Apud, Eduard Ferenţ, Escatologia Creştină, pag. 298).
Grecii antici nu îl aveau pe Cristos, ei credeau în zeităţi impersonale, la fel şi romanii, viaţa lor se rezuma la ceea ce trăiau aici pe pământ, fără vreo speranţă în viaţa viitoare. Vine Cristos şi propune un alt tip de abordare complet diferită; vrei să te mântuieşti, trebuie să îţi pierzi viaţa pentru a câştiga viaţa. El nu impune, propune, mai mult ne lasă pe noi să alegem: viaţa sau moartea, o alegere la care ne invită pentru veşnicie.
Şi ceea ce urmează este o realitate, modelul lui Cristos se poate împlini, viaţa capătă sens, devine o certitudine, după certitudinea morţii. A mântui înseamnă a elibera de rău. Nu este vorba aici numai despre răul social, ca injustiţia, constrângerea, exploatarea, nici numai de boli, de catastrofe, de cataclismele naturale şi de tot ceea ce, în istoria umanităţii este considerat ca o nenorocire. A mântui înseamnă a elibera de răul radical, definitiv. Un asemenea rău nu mai este nici măcar moartea (…) Prin lucrarea Răscumpărătorului moartea încetează a mai fi un rău definitiv, ea este supusă puterii vieţii (Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei, Humanitas, pag. 102).
Simbolul apostolilor, Crezul niceno-constantinopolitan, mărturiseşte că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului, iar în Sfânta Scriptură, expresia cerul şi pământul înseamnă creaţia în integralitatea ei, casa lui Dumnezeu, tăria şi gloria celor ce urmează (eshatologică). Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun, dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său, încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos (Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, IV Omul în Paradis, pag. 89). Conform scrierilor Conciliului Tridentin, inspirate din Cartea Genezei, protopărinţii Adam şi Eva au fost creaţi într-o stare de sfinţenie şi dreptate originară, participând la viaţa divină, semnul familiarităţii cu Dumnezeu este acela că Dumnezeu îi aşează în Paradisul lumesc. Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului (Cartea Genezei, cap. 2, vers. 8-9). Dumnezeu a descoperit omului întâi paradisul, şi l-a aşezat acolo pentru că era imaculat, după căderea omului i-a oferit o alternativă, pentru ca prin Cristos să reintre în posesia harului şi sfinţeniei primordiale. A urmat o perioadă neagră, Evul Mediu abundă în scrieri cu privire la existenţa iadului, copiii erau îndemnaţi să se lepede de rău, părinţii consternaţi nu mai îşi lăsau copiii la orele de religie, pentru că acolo erau expuse cu lux de amănunte ororile prin care trec oamenii care se afundă în păcat. Prezentat într-o manieră apocaliptică, iadul este locul unde ajung suflete căzute, după un timp, în care au pierdut harul şi sfinţenia primordială. Literatura Evului Mediu abundă in scrieri care ţin mai degrabă de domeniul fantasmagoriei, nu vom intra însă în detaliu (vezi spre exemplu pentru mai multe detalii privind existenţa iadului: Jean Delumeau, Păcatul şi frica, Culpabilitatea în Occident secolele XII-XVIII, Vol 1 şi 2, Editura Polirom, 1998 şi Georges Minois, Istoria Infernurilor, Editura Humanitas, 1998).
Iată două alternative, raiul şi iadul, bucuria şi tristeţea veşnică, viaţa şi moartea sufletului, fiecare dintre noi avem posibilitatea de a alege, mergem împreună cu Cristos sau îl părăsim pentru a ne pierde sufletul.
Una dintre operele care au marcat perioada Renaşterii este Divina Comedie, în care Dante şi-a imaginat într-o manieră foarte elaborată, Iadul, Purgatoriul şi Raiul, primul la intrarea sa avea pe frontispiciu următoarea inscripţie Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate (Lăsaţi orice speranţă voi cei care intraţi), semn că cei care intră aici nu mai au nicio speranţă de a ieşi, fiind totodată şi locul cel mai lugubru în decrierea lui Dante. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului cu atât descoperă ororile acestuia. Aici întâlneşte celebrul cuplu adulterin, Paolo şi Francesca, soţia unui măcelar care într-un acces de furie şi gelozie îi omoară pe amândoi. Raiul este descris cu mai puţine amănunte, fiind animat de un joc de lumini mişcătoare. Purgatoriul se află pe cealaltă parte a pământului şi este locul unde sălăşluiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă. Dacă în descrierea Infernului şi Purgatoriului, Dante a avut unele puncte de sprijin, folosind scrierile deja existente, în Paradis el este unicul creator, al imaginii celeste. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului, iar această lumină abundă şi transformă Paradisul. Lumina este Cristos, El animă paradisul, ceea ce caută El este ca noi să ne mântuim şi să trăim alături de El în paradis. Despre Paradis, ne vorbeşte şi Catehismul Bisericii Catolice, el este locul în care ajung cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu, pentru că îl văd aşa cum este, faţă în faţă (Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, 1023, II Cerul, pag. 228 şi 1 In 3,2). Raiul este o comunitate de viaţă şi iubire cu Sfânta Treime, cu Fecioara Maria, cu îngerii şi fericiţii, fiind şi scopul ultim şi materializarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. Sfântul Ambrozie spunea: Vita est enim esse cum Christo; ideo ubi Christus, ibi vita, ibi Regnum (Într-adevăr, viaţa este a fi cu Cristos: unde este Cristos acolo este viaţa, acolo e Împărăţia).
Purgatoriul este descris ca fiind locul celor care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Biserica numeşte Purgatoriu purificarea finală a oamenilor aleşi, iar o întreagă teologie a fost elaborată la Conciliile din Florenţa (1439) şi Trento (1545-1563), bazându-se pe anumite texte din Scriptură care vorbesc despre un foc ce purifică. Iadul este descris ca fiind un foc care nu se mistuie niciodată, el fiind locul celor care până la sfârşitul vieţii refuză să creadă şi să se convertească, asa cum ne spune Catehismul Bisericii Catolice. Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui, sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară, imediat după moarte, în iad, unde suferă chinurile infernului. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. Urmând învăţăturile Conciliului Vatican II, să conştientizăm că omul este o unitate de trup şi suflet, şi suntem obligaţi să nu ne dispreţuim trupul, care este creat de Dumnezeu şi care trebuie să învie în ziua de apoi. Sufletul este sămânţa eternităţii iar după moartea trupului supravieţuieşte din noi sufletul, subiectul răsplăţii divine. Numai aşa vom putea trăi din plin adevărul în care credem şi în care nădajduim, anume că: patria noastră este sus în ceruri, de unde aşteptăm ca mântuitor, pe Domnul Isus Cristos, care va transfigura trupul smereniei noastre pentru a-l face asemenea slavei sale, lucrând cu puterea ce are de a-şi supune sieşi toate (Filipeni, cap. 3, vers. 20-21).
Marius Oanţă

4 comentarii la “Cristos, realitatea ultimă”

Pentru a schimba imaginea de la avatar, accesează site-ul gravatar.com.
  1. greenrullz spune:

    Intr-adevar, viata omului se bazeaza pe speranta; in fond, orice existenta a unei fiinte rationale normale din punct de vedere moral se bazeaza pe speranta. Si intr-adevar, Cristos este speranta. El ne-a aratat/ne arata calea pe care trebuie sa mergem pentru a ne intoarce, asa cum bine si frumos ai spus la „puritatea si sfintenia primordiala”. Dumnezeu i-a aratat omului prima data paradisul pentru ca a vrut ca omul sa fie fericit; fiecare creator care este cu adevarat creator doreste bunastarea, fericirea creaturii sale. Dumnezeu stia ca din toate locurile, universurile si lumile astea,tangibile or intangibile, cel mai bine ne va fi, cel mai bine de vom simti in rai. Insa, omul a descoperit in rai poate egoismul, rusinea or prostia, or, daca nu am nimerit eu cuvantul corect, acel sentiment prostesc si total inutil care l-a determinat sa faca lucrurile pe care nu trebuia sa le faca. Si cum omul n-a fost suficient de puternic incat sa-si suporte greseala si consecintele acesteia, s-a ajuns la viata pe pamantul asta palpabil. Si de atunci incolo, „platim” pentru greseala/greselile strabunilor nostri, sau, incercam sa ne recastigam puterea de a suporta consecintele greselilor noastre, incercand totodata sa evoluam, sa ne schimbam, si sa atingem „sfintenia primordiala”.

  2. Marius Oanta spune:

    iti multumesc pentru comentariu, desi nu cred ca in rai omul a descoperit: egoismul, rusinea ori prostia, ci pur si simplu Dumnezeu i-a oferit omului alternative, bineinteles ca asta e doar o parere, nu sunt teolog, eu ma exprim din punctul de vedere al laicului!…..

  3. kosy spune:

    acum i-mi este iarasi greu.sunt cu bagaj mare de pacate.mai mult vorbe.cuvinte de mangaiere si incurajare nu am de unde sa primesc.simt cum sunt in cadere…
    e groaznic.mi-e rusine sa merg la biserica.de 2 ani nu am mai mers delok.
    nu stiu ce sa fac.grav este ca inainte,ma rugam si mergeam des la biserica.la spovedanie,la mesa,sau doar la rugaciune.si ma ajutat dumnezeu.
    nu stiu ce am facut de sunt in decaderea asta.am pirdut firul si acuma mie frica sa nu ma pierd pe mine definitiv.poate merit.

  4. Marius Oanta spune:

    Pacate avem fiecare dintre noi, si in fond Dumnezeu este bun si iertator, desi in acelasi timp e si drept, nu il percep ca fiind un Dumnezeu care judeca lucrurile cu asprime. nu cred ca ar trebui sa ne fie teama de El in sens strict, desi frica de Dumnezeu este un dar al Duhului Sfant, aici cred ca ne-ar ajuta un preot, poate intervine si ne lumineaza cu cateva explicatii.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>