CRUCEA – MIJLOC DE MÂNTUIRE

Desi crucea era un mijloc de tortura pana la venirea lui Cristos, ea devine un mijloc prin care crestinii se pot mantui. Privita deseori ca un paradox – vrei sa te mantuiesti, trebuie sa iti porti crucea si sa il urmezi pe Cristos – este si un motiv de bucurie pentru crestinIi de toate confesiunile, oferind o alternativa modului prin care unii oamenii inteleg sa traiasca dupa bunul lor plac, intr-o abundenta care contrasteaza cu idealul crestin.

Iar aceasta abundenta nu se refera neaparat la acea situatie in care oamenii isi ghiftuiesc burtile, poarta haine scumpe si traiesc intr-un lux oferit ostentativ multimii, multumiti fiind de ceea ce poseda si nemaifacand eforturi pentru a se mantui, ci mai degraba la modul in care nu gandesc sa traiasca in biserica si sa priveasca crucea ca pe un ideal.

De ce un motiv de bucurie ? … pentru ca putem sa fim asemenea lui Isus in suferinta.

Dintr-un obiect de tortura, crucea a devenit un simbol al crestinatatii, Cristos insusi prin jertfa Sa pe cruce a oferit substanta, unui lucru care “anima” viata pagana pana la venirea Sa, oamenii mureau pe cruce fiind osanditi la moarte pentru greselile savarsite si se credea ca doar sangele putea spala ororile pe care le-au savarsit.

Asemenea lor si Cristos a spalat ororile, dar cu o singura diferenta, nu pe ale Sale ci pe ale intregii omeniri, afundate in pacatul primordial. El nu era vinovat, nu savarsise pacate, dar a fost capabil sa se jertfeasca pentru mantuirea noastra si pentru pacatele noastre. El ni s-a dat ca exemplu pentru ca viata noastra sa se transforme si sa capete sens.

Crucea si astazi mai inspaimanta, desi oamenii nu mai sunt crucificati in pietele publice, ei fug de crucea pe care o au de purtat zilnic si se roaga lui Dumnezeu pentru a nu trai in suferinta, cand de fapt suferinta duce la mantuire, cand aceasta suferinta ar trebui acceptata, ca pe un sacrificiu oferit lui Cristos, si care ne face partasi la suferintele Lui.

Crucea s-a transformat dintr-un obiect de lemn pe care erau crucificati in trecut facatorii de rele, intr-un simbol pe care crestinii il fac, astazi, ca semn al apartenentei lor la biserica universala, il exteriorizeaza, il accepta si il afiseaza in preajma bisericilor, mergand cu gandul la suferintele lui Cristos de pe lemnul crucii.

In numele crucii s-au purtat campanii pentru recuperarea unor teritorii care odinioara apartinusera crestinatatii, iar aici ne referim la cruciadele proclamate ca “războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor “locuri sfinte”, în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Imparatul Constantin in plin razboi, la Roma, impotriva lui Maxentiu sau la Dunare impotriva scitilor, a purtat o cruce din aur, pe care era inscriptionata in latina “intru aceasta vei birui”, dupa chipul celei care i se aratase. Purtand inaintea ostasilor sai aceasta cruce, a invins in lupta.

In timpul episcopatului sfantului parinte Papa Ioan Paul al-II-lea, la Cracovia, multimi de tineri au lupta cu crucea in mana in timpului regimului comunist din Polonia, pentru apararea bisericilor catolice, care in opinia regimului trebuiau inchise.

Din piepturile tinerilor polonezi adunati in fata bisericilor rasunau rugaciunile, crucile pe care le tineau in mana erau singurele arme impotriva acestui regim ateu, si cu toate aceste nici baionetele soldatilor si nici armele nu i-au induplecat sa plece acasa si sa-si lase bisericile asediate.

In Lituania, unde 85% dintre locuitori se declara catolici, se afla o colina unde in timpul regimului bolsevic, sute de persoane au confectionat cruci din diverse materiale, de la lemn pana la placute de inmatriculare, pentru a-si exprima nemultumirea pentru acest regim ateu, care in decursul anilor in dese randuri, a intrat cu excavatoarele arand pamantul pentru a nu mai fi vizibile aceste simboluri crestine.

Desi religia in aceasta tara a fost suprimata, oamenii au continuat sa confectioneze cruci, ba mai mult au considerat acest lucru ca fiind simbolul rezistentei anti-sovietice, pagane. Colina inca se afla acolo, sutele de cruci inca se mai vad, desi regimul comunist si-a incetat existenta.

Toate aceste exemple sunt graitoare; in numele crucii, popoarele au invins si continua sa invinga, pe acest simbol si-au cladit sperantele, prin crucile pe care le tineau in mana si-au exprimat nemultumirea, si prin cruce asteptau mantuirea.

Prin sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, crestinii comemoreaza doua evenimente deosebite din istoria bisericii: aflarea crucii pe care a fost rastignit Isus si inaltarea ei solemna in vazul tuturor de catre episcopul Macarie din Ierusalim, in ziua de 14 septembrie 335 si readucerea lemnului crucii de la persi, in anul 629, pe timpul imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o in biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, dupa ce patriarhul Zaharia de Ierusalim a inaltat-o in vazul tuturor, la 14 septembrie 630.

Inaltarea Sfintei Cruci este o sarbatoare importanta pentru toata crestinatatea, dar mai cu seama pentru parohia noastra, care sarbatoreste in fiecare an la 14 septembrie hramul. Tineri si mai putin tineri, femei si barbati, copii si adulti se aduna laolalta pentru a se ruga, si a comemora in fiecare an prin aceasta sarbatoare, amintirea rastignirii lui Cristos pe lemnul crucii.

Ei se roaga pentru ca prin suferintele Lui sa poata ajunge si ei la mantuire, inaltand cantari de lauda si bucurie.

Biserica se imbraca in straie de sarbatoare, corul intoneaza imnuri, preoti din alte parohii vin sa asiste la aceasta sarbatoare alaturi de poporul care umple biserica noastra ca la marile sarbatori. Este un prilej de reinnoire, de aducere aminte si sarbatoare. Este o sarbatoare care trebuie sa izvoreasca din inimi, care trebuie exteriorizata si proclamata, nu uitata intr-o particica a sufletului nostru. Trebuie sa lasam grijile la usa bisericii, sa ne pregatim sufletele trecand pe la spovada, pentru a ne impaca cu Dumnezeu si de-a fi partasi impreuna cu el.

Marius Oanţă