Isus este acea apă care potoleşte inima omului; Isus este singurul care umple inima, care satisface dorinţa infinită de bine ce locuieşte în inimile noastre fragile. Să renunţăm a căuta apa în vase vechi. În drumul deşertului este viaţa noastră, Dumnezeu face să iasă apa Cuvântului din piatră. Setea absolutului pe care fiecare o are în inimă, ne îndeamnă să-l căutăm pe Dumnezeu. Setea lui Isus, obosit la fântână, este setea credinţei samaritencei, o femeie încercată şi dezamăgită de viaţă.
Dialogul extraordinar şi plin de respect între Isus şi samariteancă, îi dă femeii curajul de a se pune la discuţie fără a se simţi judecată, de a recunoaşte în acel om necunoscut pe Mesia aşteptat. Ruşinea este depăşită, după dialog îi înfruntă cu mult curaj pe consătenii ei; chiar experienţa ei devine o ocazie pentru a anunţa o întâlnire extraordinară, devenind chiar misionara adevărului.
Isus mă aşteaptă şi pe mine, la fântână, nu pentru a vorbi despre „religie”, ci pentru a-mi dărui apa care potoleşte setea. Credinţa nu înseamnă a şti ceva, ci a întâlni pe Cineva. Anunţul credinţei nu este o repetare obositoare a ideilor teologice, ci mărturia acelei întâlniri.
Drumul deşertului pe care îl parcurgem în acest timp al Postului Mare, să ne ajute să descoperim faţa învăţătorului divin!