Postat pe 6 mai 2003 în Predici

Intr-un mic orasel de frontiera traia un batranel care timp de cincizeci de ani nu-si schimbase niciodata casa. Intr-o zi a trezit surpriza generala mutandu-se in casa de alaturi. Imediat s-au deplasat la el ziaristii pentru a-l intreba asupra motivului gestului sau. ” Cred ca toata vina provine de la natura mea de hoinar „, a raspuns el surazand profund satisfacut.

Deseori, si noi suntem puternic ancorati de sigurantele, de convingerile noastre adanc inradacinate in suflet, dar obisnuitele lucruri care ne asigura linistea si care alcatuiesc ziua noastra obisnuita si o fac putin cam monotona, dar totusi linistita, cadantand in ritmurile cunoscute si presarata de situatii controlabile.

In cadrul acestui arc bine definit al normalitatii, cautam tasnirea strafulgerarea, diversul care sa rupa monotonia cotidianului si sa trezeasca impresia ca suntem vii, ca ducem o existenta implicata, in miscare, care irupe din normal dar de fapt se desfasoara in doua linii rigide paralele, dintre care una se numeste autosuficienta si cealalta soliditate, care ofera garantii, daca nu pentru toata existenta, cel putin pentru viitorul apropiat.

Insasi credinta poate fi interpretata ca o forma de autenticitate, ca un mod de a iesi din casa proprie si a ne simti ” hoinari „, in timp ce, in realitate ea se epuizeaza in una din multele scheme ale comportamentului obisnuit si in consecinta asiguratoare, reducandu-se la gesturi sau comportamente sau de-a dreptul ganduri scontate, care ne multumesc pentru ca ne fac sa ne simtim buni, dar care de altfel nu sunt decat stereotipe prafuite.

De aceea trebuie sa ne dedicam continuu radicalitatii, prospetimii, actiunii navalitoare a Harului care ne face sa crestem in credinta noastra, chemandu-ne in afara obisnuintelor noastre, cerandu-ne sa ne schimbam ritmurile, sa ne abandonam sigurantele, sa parasim viitorul deja scris pentru a ne aventura pe cai necunoscute, uneori riscnte dar oricum nu alese in beza calculelor noastre, ci indicate de vointa lui Dumnezeu.

Este sigur ca credinta, ca orice act uman, se inscrie in cadrul unei istorii personale, care chiar daca nu este rectilinie nu este nici o cursa cu obstacole, dar are parcursul unui drum unde continuitatea si intreruperea sunt la fel de prezente. Vreau sa spun ca lupta zilnica a credintei se poate reprezenta ca alegerea necontenita intre cenusiu si claritate, intre somnolenta trairii si vigilenta inimii, atenta si plina de fervoare.

Cel care cedeaza, cel care inceteaza sa mai lupte, cel care se lasa dus de viata ajunge progresiv sa aiba o inima seaca, uscata, infranta. Atunci se cauta justificari, daca eventual nu se ajunge in indiferenta. Insa, vinovatia propriei ariditati se cauta in afara de sine : este acuzat echivocul vietii ; oamenii din jur, ceilalti, imprejurarile devin cauza si obiect al unei lamentari care adesea in fac pe om caricatura lui Iob, deziluzionat din cauza a ceea ce pute fi si nu a fost.

Acestia sunt reprezentati foarte bine de cei doi ucenici in drum spre Emaus, care cu ” fata trista ” (Lc 24,17) se indeparteaza de Ierusalim, descurajati pentru ca Dumnezeu nu a actionat asa cum se asteptau ei, in schimb ” au trecut trei zile de cand s-au intamplat toate acestea ” (Lc 24,25) si s-a intamplat ceva cu totul diferit ! ” Noi speram… ” (Lc 24,21), dar am ramas deziluzionati!

” Nepriceputi si greoi de inima in a crede cuvantul profetilor! ” (Lc24,25) Cum se poate sa va fi lasat inselati in felul acesta ? Cum v-ati putut inchipui ca situatiile se vor desfasura asa cum prevedeati voi ? Oare voi sunteti Dumnezeu ? Orgoliul si mandria au orbit ochii vostri si astfel a intrat noaptea in inimile voastre.

Urechile voastre nu au mai ascultat Cuvantul lui Dumezeu, pentru ca erau indreotate sa asculte telejurnalele si pe inteleptii lumii, muzica si pe acei ” guru ” ai succesului, care interpretau evenimentele tarii excluzandu-l pe Dumnezeu. Mintea voastra a incetat sa caute adevarul acolo unde este el si a acceptat linistit raspunsurile comoditatii, care fac existenta deprinsa cu modelele gata confectionate de cel care vrea sa reduca la obiecte de consum, masa anonima gata sa inghita tranchilizante.

Si in felul acesta l-ati refuzat pe Dumnezeu si v-ati indepartat de cetatea sfanta, noul Ierusalim, Biserica mama voastra, care prin botez v-a regenerat la viata cea noua ! V-ati lasat inselati prosteste , ati parasit rugaciunea intensa, radicalitatea vietii crestine, cateheza, experienta comunitara, pentru a va indrepta spre Emausul vostru, un satuc pierdut pierdut care este numai o tinta oarecare, oricum lipsita de speranta.

Pentru voi ” oare nu trebuia Cristos sa indure aceste suferinte pentru a intra in gloria sa ? ” (Lc 24,36). Era necesar ca el sa se supuna in toate Tatalui, pana la completa distrugere, pentru ca voi sa invatati ca viata nu vine din orgoliul aceluia care se considera centrul universului, dar din ascultare fata de Dumnezeu si din umilinta, si in felul acesta voi ” ati fost eliberati de conduita voastra zadarnica mostenita de la parintii vostri ” (1 Petru 1,18).

Pe Isus ” l-ati rastignit pe cruce prin mana celor nelegiuiti si l-ati ucis. Dar Dumezeu l-a inviat dezlegandu-l de durerile mortii ” (cf Acte 2,23-24). Numai scandalul crucii, care distruge orice convenienta si orice plan uman, insotit de contemplarea lui Cristos inviat, poate ravasi linistea noastra care miroase a moarte, pentr a trezi inima la ardoarea iubirii.

Atunci ne vom indrepta spre Isus cu afectiune si insistenta si vom spune : ” Ramai cu noi caci se face seara si ziua este pe sfarsite ” (Lc 24,29). Ramai cu noi, pentru ca nu numai ca este intuneric in inima noastra, dar ne este si frica de viitor si de riscul unei vieti pe care am observat-o ca este goala si nesimtitoare fara de tine. ramai cu noi Isuse, ” pentru ca, iata, intunericul acopera pamantul, negura deasa invaluie neamurile ” (Isaia 60,2)…

Iar Isus ” a intrat si a ramas cu ei. Si pe cand statea la masa cu ei, luand painea a binecuvantat-o, a frant-o si le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii si l-au recunoscut… ” (Lc 24,29-31)

Tocmai in Euharistie noi descoperim fata lui Isus a lui Dumezeu facut om care se lasa frant, pentru a transforma toate realitatile in viata sa inviata, transfigurata de Duhul Sfant. In Euharistie, ceea ce este mare se uneste cu ce este mic, fara a-l distruge pe acesta, ca vesnicia cu timpul, sfintenia lui Dumnezeu cu omul pacatos, spiritul cu materia, sacrul cu profanul. De aceea trebuie sa permitem sa actioneze in noi dinamica euharistica, prin puterea sa de viata noua , care ne misca dincolo de noi insine, intr-un exod fara frontiere, transformand trupul nostru care nu poate cuprinde destinul sa de slava, adevarata sa maretie, identitatea sa viitoare.

Pe scurt, prin impartasirea cu Cristos, descoperim cine suntem si la ce misiune am fost chemati : sa participam la viata divina. In aceasta viata nu va fi pierdut nici un fragment, nici un om, oricat de mic sau limitat ar fi, nu va fi exclus de la planul maret al Tatalui, care vrea sa recapituleze toate in fiul sau Isus, unind diversitatile intr-un singur trup chemandu-ne sa apartinem la o viata care ne depaseste, care este comuniune universala, vesnicie deja in acest timp.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>