Postat pe 30 mai 2002 în Predici

In Evanghelie, Isus se prezinta pe sine insusi si Biserica prin cuvinte si imagini legate de ambientul social al timpului, adica de viata rustica, simpla de atunci. Se prezinta pe sine insusi ca pastor, iar pe ucenicii sai ca oite, si Biserica drept staul. Vorbeste simplu, iar poporul de pe atunci il intelege si-l intelegem la fel de bine si noi cei de astazi.

Cuvantul pastor avea o semnificatie deplina pentru istoria si cultura poporului ales. Patriarhul Avram, stramosul poporului fusese un pastor nomad; pentru un timp tot pastor a fost si Moise, care apoi va fi conducatorul si legislatorul natiunii. David a fost ales rege chiar pe timpul cand fiind adolescent, pastea turma tatalui sau. De altfel regii din lumea orientala, conform obiceiului de pe atunci, erau numiti simbolic cu numele de „pastor”. Profetii l-au prezentat chiar pe Dumnezeu ca pe un pastor care-si paste poporul sau, iar Israel este turma sa.

Nu toti pastorii din acea vreme au fost buni, incat chiar circula proverbul: „neglijenta pastorului produce bucurie lupului”. Iar profetii lui Israel se ridicau si apostrofau deseori pe regii pastori ai timpului lor, adica autoritatile atunci cand se comportau rau; ii certau si-i numeau cu ironie: „pastori care se pazesc pe ei insisi”.

In sfarsit Isus. Si lui i se atribuie titlul de pastor. Ba chiar bunul pastor. El cunoaste bine pastorii cei rai, mercenarii, despre care spunea ca nu-i intereseaza oile, si atunci cand vine lupul fug.

In schimb Isus spune: „Eu sunt pastorul cel bun, care-si da viata pentru oite”. Si se prezinta pe sine insusi sub caracteristicile tandretei, gingasiei: „Mi-e mila de multime, caci sunt ca niste oi fara pastor”. De fapt concetatenii sai erau lasati in voia sortii, erau explorati de romani, puterea straina dominatoare, si apare clar ca nu au fost prea aparati de sefii lor.

Dar pastorul cel bun, Isus nu s-a pierdut in sentimentalisme. A inceput sa adune in jurul sau pe primii sai discipoli, dintre ei a ales doisprezece si cu ei a alcatuit germenul acelei realitati noi care va fi Biserica.

Dupa Inviere, intors in mijlocul apostolilor, i-a asigurat: „Nu te teme turma mica, eu am invins lumea”. I-a incredintat lui Petru misiunea: „Paste oile mele, paste mieluseii mei”. I-a transmis prerogativele si misiunea Bunului Pastor.

De aceea noi il numim „pastor suprem” pe papa, succesorul lui Petru, numim pastori pe episcopi, si pastorala, carja de aur (sau aurita) pe care ei o folosesc la ceremoniile importante.

In ceea ce-i priveste pe preoti, in timpul formarii lor, ei studiaza o disciplina care ii invata cum trebuie sa se comporte cand vor fi preoti, si aceasta disciplina se numeste pastorala, Teologie Pastorala.

Observati prin urmare ce drum a facut de-a lungul secolelor, ideea de pastor!

Acum, Papa doreste sa fim atenti la aceasta idee si misiune care a strabatut arcul mileniilor, si este importanta in Biserica de azi, de ieri si dintotdeauna. Biserica are nevoie de vocatii, de preoti, asa cum turma are nevoie de pastorul sau.

De aceea, Papa dedica in fiecare an aceasta duminica spre a fi Ziua Mondiala a Vocatiilor.

Sa ne oprim putin asupra acestui cuvant, vocatie, termen plin si el de semnificatii. Vocatie este un cuvant latinesc si inseamna chemare. A cui? Adresata cui? Pentru a face ce? De fapt, Dumnezeu se exprima printr-o varietate de chemari, toate foarte importante.

Pe primul loc trebuie sa punem chemarea la existenta: Domnul ne cheama din nimic, si ne face sa existam. Este chemarea cea mai radicala. Filosoful englez Bertrand Russel s-a distrat relatandu-ne istoria unui ins care se temea ca nu exista, si cand trecea pe langa o oglinda, o lua imediat la fuga de teama sa nu-si vada acolo reflectat chipul sau Cati nu sunt, dintr-un anumit punct de vedere tot asa: traiesc numai pe jumatate, resemnati sa existe fara incredere nici in sine nici in Domnul. Ca sa nu mai vorbim de existentele umane care sunt conditionate de acel da al parintilor, si uneori acest da nu vine. Dumnezeu spune da vietii si uneori omul spune nu. Sau nimic.

Si nu numai ca Dumnezeu ne-a chemat din nimic la existenta, dar Dumnezeu ne-a chemat si la credinta prin darul sacramentelor.

Prim botez am intrat in turma lui Isus.

Prin Sf. Impartasanie ne-a introdus pe deplin in comunitatea credinciosilor, copii care stau deja la masa celor mari, adulti in credinta.

Mirul ne-a maturizat, ne-a facut, ca si crestini pe deplin maturi, capabili de angajament si marturie in Biserica si societate.

Si astfel vocatia la credinta devine, si din partea lui Dumnezeu, o chemare la angajare, la desfasurarea unui rol in mijlocul oamenilor. Sa ne amintim de raspunsul lui Cain: „Oare sunt eu pazitorul fratelui meu?” Ei bine, da! Domnul il considera responsabil si ne considera responsabili de fratii nostri, solidari cu ei. Toti suntem in drum spre Casa Tatalui si este logic sa inaintam impreuna tinandu-ne de mana.

Filosoful crestin Emmanuel Mounier a facut remarca: „Persoana este vocatie, adica un plan dinamic in plina desfasurare, gandit de Cineva care l-a vazut in armonie cu toate celelalte planuri, intr-un plan de ansamblu”.

De fapt, toti suntem chemati, dar nu toti in acelasi fel. Domnul urmeaza trasee misterioase. Ne-a dat talente adica carisme: acestea sunt potentele de a realiza ceva bun printre ceilalti. Prin scoala si exercitiu am purificat aceste potente pentru ca sa putem deveni intr-adevar utili. In felul acesta ne putem realiza vocatia noastra personala in societate.

Dar nu este suficient. Unii sunt chemati de Domnul sa prelungeasca in Biserica, in turma lui Cristos, chiar misiunea lui Isus, Pastorul cel Bun. Prin preotie, diaconat, viata de calugarie, prin asociatiile crestine, prin viata misionara.

Este o misiune speciala, dar pentru a o realiza nu trebuie sa asteptam sa ne vina din cer o scrisoare de recomandare. Multi tineri si copii, dar si adulti descopera in ei o orientare speciala, ca dar al lui Dumnezeu. De fapt, „mai inainte de a-l alege pe Dumnezeu, esti ales de Dumnezeu” (Sf. Ioan Battista de la Salle). Si aceasta orientare, ca orice samanta, poate fi lasata sa moara sau dusa la maturizare.

Cati spun da? Ultimele statistici ale Bisericii puse la dispozitie in anul 1996 vorbesc despre 4.319 episcopi, 404.750 preoti (un preot la 2.444 crestini, un preot la 14.051 oameni).

Statisticile vorbesc apoi si despre 23.390 diaconi permanenti, 59.515 calugari laici, 837.961 de surori. Si ganditi-va putin: 439.134 catehisti si catehiste angajati continuu.

Astazi, in ziua mondiala a vocatiilor, copiii si tinerii sunt invitati sa se intrebe daca Domnul ii cheama la o vocatie speciala. Stim ca viata intreaga a unui om depinde de doua sau trei raspunsuri sau date intre 16 si 30 ani. Si spunea Sf. Ioan Bosco- „atunci cand un fiu isi paraseste parintii pentru a asculta de vocatie, Isus Cristos ii ia locul in familia rspectiva”.

Cunoscand acum aceste chemari sa ne intrebam cum ne traim misiunea personala la care ne-a chemat Domnul.

Pentru ca fiecare are vocatia lui:

  • la existenta si la credinta crestina;
  • la o familie, prin afectiune si daruire reciproca;
  • la o angajare de slujire in viata de slujire a fratilor;
  • la o angajare de caritate in Biserica, in Parohie, in cartier.

Domnul ne cheama. Sa cerem puterea de a raspunde, si sa-i cerem harul coerentei crestine.

Adaugă un comentariu

Poţi folosi aceste tag-uri HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>