Anunţuri: săptămâna 1-8 august 2010

Numele meu este Flavio. Am 14 ani. Sunt botezat romano-catolic iar biserica mea, cea mai frumoasă din Bucureşti, se numeşte “Sfânta Cruce”. Simt nevoia să scriu aceste rânduri pentru că vreau să împart cu ceilalţi bucuria pe care am simţit-o şi încă o mai simt, de sâmbătă, 26 iunie 2010, de când am fost uns cu Uleiul Sfânt şi l-am primit pe Duhul Sfânt alături de alţi 47 de tineri şi adolescenţi de vârsta mea. Ceremonia a avut loc la Biserica Romano-Catolică “Sfânta Cruce” din Bucureşti, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 10.30, fiind celebrată de către  PS dr. Cornel Damian, episcop auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, însoţit de preoţii din parohie şi de cei invitaţi din parohiile vecine.

De luni de zile, duminică de duminică, ne-a pregătit cu multă răbdare, pentru acest moment, părintele vicar Emanuel Dumitru. Pentru că emoţiile începuseră să ne copleşească, la ultima oră de pregătire, părintele paroh Ionel Pojum ne-a încurajat cu vocea sa blândă şi caldă, spunându-ne să ne purtăm firesc, să participăm la un dialog cu episcopul şi să arătăm că suntem pregătiţi cu cunoştinţe temeinice. Uşor de spus! În ziua ceremoniei, eram cu toţii aşa de emoţionaţi; toate privirile erau aţintite asupra noastră, toate aparatele de fotografiat şi de filmat îndreptate către noi încât cu greu ne-am putut linişti când a început slujba.

Un moment emoţionant a fost acela când episcopul ne-a vorbit de conştientizarea sacramentului Mirului ca fiind întâlnirea cu o putere specială a Sfântului Duh, iar noi am înţeles că din acest moment va trebui, prin cuvânt şi faptă, să apărăm şi să răspândim credinţa noastră, devenind tineri mărturisitori ai lui Cristos.

Momentele înălţătoare au fost însoţite de cântecele pe care le-am cântat cu toţii: părinţi, naşi şi credincioşii din biserică.

La încheierea ceremoniei am fost invitaţi în casa parohială, unde ne-am mai potolit arşiţa emoţiilor cu un pahar de suc. Tot atunci am primit, pe lângă alte cadouri, şi un “atestat” înrămat care dovedeşte că am depăşit această etapă a evoluţiei noastre spirituale.

Pentru această clipă unică din viaţa mea, le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, părinţi, preoţi, naşi şi membrii ai parohiei noastre, pentru iubirea şi învăţătura spirituală cu care m-au însoţit.

Flavio Cesare Mattuzzi

De câte ori primeşti cu pocăinţă taina iertării, pe care o putem numi taină a convertirii, ai o mare şansă de a vedea crescând credinţa în tine. Dar din păcate, adesea, taina iertării nu joacă rolul pe care ar trebui să îl joace în viaţa noastră din cauza rutinei, a obişnuinţei şi a lipsei de pregătire şi de dispoziţie.

Examenul de conştiinţă trebuie să fie o privire aruncată în adâncul tău pentru a vedea spre ce se îndreaptă viaţa ta, care este pentru tine valoarea supremă şi cine este pentru tine Isus Cristos? Care este opţiunea ta fundamentală? L-ai ales cu adevărat până la capăt? Cu aceasta ar trebui să începi mărturisirea păcatelor, pentru că acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu l-ai ales pe Cristos, celelalte păcate sunt urmarea şi rezultatul greşelii tale fundamentale.

Păcatele sunt de diferite feluri. Sunt păcate comise, şi păcatele prin omisiune. Şi în general acestea din urmă sunt cele mai rele. Printre ele se află şi acela care constă în a-L abandona pe Cristos, a-L părăsi, a nu-I acorda decât un colţişor din inima ta. Şi acesta este cel mai mare rău pentru tine: tocmai acest compromis şi această lipsă de radicalism, faptul că Isus Cristos nu este întotdeauna pentru tine valoarea cea mai mare, că El nu este totul pentru tine şi că credinţa ta continuă să fie călduţă, asta îl îndurerează cel mai mult pe Dumnezeu.

Sunt două feluri de  religiozitate:  unul „egocentric” celălalt „teocentric”. În primul caz omul îşi concentrează atenţia asupra lui însuşi. El nu îl ia  în considerare pe Dumnezeu, ci numai propria sa situaţie. El merge la spovedanie în ideea de a se purifica, pentru că păcatul îl apasă, şi pentru a fi în regulă cu Dumnezeu. Pentru un astfel de om, spovedania poate deveni o „aspirină” specifică împotriva răului conştiinţei, o pilulă care trebuie să îl liniştească. Un astfel de om, când primeşte iertarea continuă să rămână concentrat asupra răului de care tocmai s-a descărcat, fără a-I permite lui Dumnezeu să-l vindece !

Împărtăşirea cu Domnul nu trebuie făcută din observanţe, ci din dragoste. De aici derivă apoi obligaţiile. Marele păcat e acela de a te crede fidel observanţelor, iar la cădere să te revolţi fiindcă nu ţi-a fost păstrată inocenţa. E păcatul fariseului! Pe drept cuvânt spuneau Părinţii din vechime că cel ce îşi plânge păcatul e mai mare decât cel care, prin rugăciunea sa, învie morţii. Isus cere sfinţilor sărăcia lor sufletească, lipsurile, scăpările, păcatele. Unui suflet ales îi încredinţa odată, că un păcătos care se umileşte, străduindu-se să-şi repare vina prin generozitate şi iubire, dacă are încredere şi se abandonează iarăşi în Inima Preasfântă, aduce mai multă  mărire lui Dumnezeu şi va face mai mult bine sufletelor decât dacă nu ar fi căzut. Puţin îl interesează murdăria pe Cel fără de păcat, ceea ce doreşte în schimb este iubirea.

Dragostea lui Dumnezeu ar fi altfel primită dacă omul ar putea înţelege că problema vieţii nu e de a funcţiona bine, ci de a oferi. Cei care îşi fac „toaleta” înainte de a se prezenta înaintea Domnului, înseamnă că nu vor să ofere totul, ci numai ceea ce e frumos. Dar tocmai cea ce e urât şi neîmplinit, greşelile, păcatele, toate zilele pe care avem impresia că le-am ratat, doreşte Isus să-i fie oferite pentru ca să poată dărui vindecare: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor!” (Mt 9,12).

Dacă te simţi puternic în sensul potenţialităţilor naturale de care dispui, credinţa ta nu poate nici să se dezvolte, nici să se adâncească. De aceea, tu trebuie să-ţi simţi slăbiciunea, trebuie să vezi că există ceva ce nu poţi să faci. Acesta va fi un apel la credinţă. Slăbiciunea, neputinţa şi incapacitatea ta vor deveni ca o falie prin care se va infiltra harul credinţei în inima ta. Prin rănile noastre, Dumnezeu ne acordă harul de a ne spori credinţa. Charles Péguy, un mare convertit binecunoscut, scrie: „S-au văzut jocurile de necrezut ale harului şi harurile incredibile ale îndurării divine pătrunzând un suflet rău, chiar într-un suflet pervers, şi s-a văzut salvat ceea ce părea pierdut. Dar nu s-a înmuiat ceea ce era superficial, nu s-a văzut pătruns ceea ce era impermeabil, nu s-a văzut schimbat în bine ceea ce devenise obişnuinţă. De aici vin o mulţime de lipsuri pe care le constatăm în eficacitatea harului, care, repurtând victorii de nesperat în sufletul celor mai păcătoşi, rămâne inoperant pe lângă unii dintre cei mai cumsecade oameni, asupra celor mai cumsecade oameni” (Notă comună asupra d-lui Descartes şi asupra filozofiei carteziene – sâmbătă, 1 august 1914). Se întâmplă aşa pentru că  aceşti „oameni cumsecade”, aceşti adulţi, în sens evanghelic, nu duc lipsă de nimic, nu sunt răniţi, sunt viguroşi, puternici, autosuficienţi, adulţi. „Învelişul lor moral constant intact, continuă Péguy, le face o piele tăbăcită şi o platoşă  fără nici o spărtură. Ei nu au în nici un fel această deschidere pe care o face o rană îngrozitoare, o nenorocire care nu poate fi uitată, o părere de rău de neînvins, un punct de sutură rău făcut pentru eternitate, o nelinişte mortală, o invizibilă stare de regret, o amărăciune secretă, o prăbuşire mascată continuu, o cicatrice prost închisă pentru totdeauna. Ei nu au în nici un fel acea intrare la har care este mai ales păcatul. Pentru că nu sunt răniţi, nu sunt  nici vulnerabili. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce nimic. Pentru că nu le lipseşte nimic, nu li se aduce ceea ce reprezintă totul. Mila însăşi a lui Dumnezeu nu îl pansează  deloc pe cel care nu are răni. Pentru că un om era căzut la pământ, Samariteanul s-a  aplecat să-l ridice de jos. Pentru că faţa lui Isus era murdară, Veronica l-a şters cu o năframă. Or, cel care nu a căzut, afirmă Péguy, nu va fi niciodată ridicat de jos; şi cel care nu este murdar, nu va fi şters” (id.). Cei pe care îi numim „oameni cumsecade”, adulţii în sens evanghelic, sunt impermeabili la har.

Poate că şi în viaţa ta se află ceva din acea oribilă plagă care nu se cicatrizează, poate o suferinţă pe care nu o poţi uita, o părere de rău neînvinsă. Toate acestea trebuie să fie pentru tine un canal al lui Dumnezeu, ca tu să te simţi slab, şi prin aceasta, deschis harului.

Dănuţa Peculea

Devoţiunea Preasfintei Inimi  a lui Isus devine încă din perioada Evului Mediu una dintre cele mai importante devoţiuni în bisericile: romano-catolică, anglicană şi luterană. Originea ei modernă provine se pare din Franţa, şi i se datorează Sf. Margareta Maria Alacoque (1647-1690), o călugăriţă din ”Ordinul Vizitatoarelor Sfintei Fecioare Maria” (Ordinul Vizitadinelor), ale cărei viziuni au fost transpuse încetul cu încetul în tradiţia şi practica Bisericii. Învăţând din viziunile pe care această sfântă susţinea că le-a avut, Biserica transformă devoţiunea ”Preasfintei Inimi a lui Isus” într-o devoţiune de masă, fiind celebrată la scară planetară în toate bisericile catolice. ”Biserica lui Cristos răspunde prin diferite acte de cult, prin care recunoaşte şi preamăreşte iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu. Printre aceste forme de cult se află cinstirea Preasfintei Inimi a lui Isus, ca întruchipare reală şi simbol viu al dragostei divine faţă de oameni; Sărbătoarea Inimii Preasfinte, devoţiunea primei Vineri din lună, aşezarea la loc de cinste a icoanei cu Inima Mântuitorului, sunt practici îndrăgite de mulţi credincioşi şi confirmate de autoritatea supremă a Bisericii” (Vieţile Sfinţilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1992, Vol. 2, pag.193).

Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, vedem însă că această devoţiune era prezentă încă din secolele XI–XII în mănăstirile catolice ale ordinelor benedictine şi cisterciene, fără să ştim cu certitudine dacă a apărut mai întâi devoţiunea sau practicanţii acestei devoţiuni (Pentru mai multe detalii vezi spre exemplu: Enciclopedia Catolică on-line, disponibilă pe site-ul: www.newadvent.org/cathen/07163a.htm). Începând din secolul al XII-lea această devoţiune se răspândeşte cu repeziciune până în secolul al XIV-lea, fiind preluată de diferite ordine şi congregaţii ca cele: franciscane, carthusiene şi dominicane; fiind totuşi practicate individual de aceste ordine. Aşa cum lesne putem observa, istoria acestei devoţiuni este cel puţin lacunară dacă nu de-a dreptul pierdută în negura timpului, ceea ce putem afirma cu certitudine este că, astăzi această devoţiune este urmată de tot mai mulţi creştini.

După moartea Sf. Margareta Maria Alacoque, în timpul epidemiilor de ciumă din oraşele Franţei, devoţiunea se răspândeşte începând cu anul 1720 şi în Marsilia, unde un număr impresionant de credincioşi participă la această devoţiune după ce fusese practicată aşa cum am arătat mai sus, numai în comunităţile religioase de viaţă consacrată. În 1896, Fericita Maria a Inimii Divine cere superioarei sale să ia legătura cu Sfântul Părinte Leon al XIII-lea (1810-1903) şi să-i ceară Suveranului Pontif să consacre ”Preasfintei Inimi a lui Isus” lumea întreagă. Papa Leon al XIII-lea a solicitat o anchetă pentru a înţelege mai bine revelaţia surorii consacrate şi în 1899, în lumina tradiţiei şi învăţăturii Bisericii, a consacrat ”Inimii Preasfinte a lui Isus” întreaga lume prin Enciclica ”Annum Sacrum”. După această enciclică şi consacrarea lumii întregi Preasfintei Inimi a lui Isus, Sfântul Părinte avea să declare că a realizat: “cel mai mare act al pontificatului meu”. Prin intermediul Enciclicei ”Annum Sacrum”, Papa Leon al XIII-lea, a decretat ca ziua ”Inimii Sacre” să se celebreze în fiecare an în data de 11 iunie, iar întreaga lună iunie să fie dedicată Inimii Preasfinte a lui Isus,  recomandând ca prima vineri din lună să se facă adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament în toate bisericile catolice (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Annum Sacrum” on consecration to the Sacred Heart, 1899, paragraful 2 şi 3). Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a reafirmat în 1928 poziţia Bisericii prin Enciclica ”Miserentissimus Redemptor” în care vorbeşte de Cristos care se “manifestă pe sine” şi care, prin intermediul Sf. Margareta Maria Alacoque, promite: “belşug de haruri cereşti celor care dau cinstire Preasfintei Inimi a lui Isus”.  În momentul în care apare sfintei, Cristos i se prezintă cu inima ieşită din piept şi îi spune: “Priveşte această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruţat nimic şi s-a consumat cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoştinţă, din partea celor mai mulţi nu primesc decât ingratitudine, prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile pe care le săvârşesc, prin răceala şi dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei (…) Pentru aceasta îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului şi Sângelui meu să fie dedicată cinstirii inimii mele (Op. Cit., pag.194).

Iată întreaga esenţă, Cristos este cel care face întotdeauna primul pas pe calea împăcării cu oamenii, El se oferă necondiţionat şi cere celor care îl ofensează să se întoarcă la El, mai mult le făgăduieşte tuturor acelora care îl vor cinsti pe Cristos în Preasfântul Sacrament că vor primi o mulţime de haruri. Enciclica Papei Pius XII, intitulată “Haurietis Aquas” (“Veţi atrage ape”), apare la centenarul stabilirii sărbătorii Preasfintei Inimi a lui Isus, şi este o derivaţie a textului din Isaia, “Cu bucurie veţi scoate apă din izvoarele mântuirii” (Is 12, 3). Acest verset face referire la abundenţa de bunuri spirituale pe care le primim de la Cristos, iar prin Enciclica sa, Sfântul Părinte recunoaşte dimensiunea importantă a Preasfintei Inimi a lui Isus în spiritualitatea creştină (Pentru mai multe detalii, vezi spre exemplu: Pius al XII, “Haurietis Aquas” On devotion to the Sacred Heart, 15 mai 1956).

Aşa cum am arătat mai sus, mulţi papi au dat Preasfintei Inimi a lui Isus importanţa cuvenită prin Enciclicele lor, subliniind totodată importanţa acestei devoţiuni. De-a lungul timpului au fost fondate mai multe congregaţii care cuprindeau în titulatura lor, numele “Preasfintei Inimi a lui Isus” şi care dădeau o importanţă majoră acestei devoţiuni, consacrându-şi membrii “Inimii Sacre”. Mai mult decât atât, foarte multe biserici, şcoli confesionale, azile de bătrâni, spitale sau instituţii din lumea întreagă sunt consfinţite Inimii Preasfinte a lui Isus. Sărbătoarea pe care o cunoaştem astăzi, dedicată Preasfintei Inimi, a fost introdusă în calendarul catolic începând cu anul 1856, fiind celebrată la 19 zile după Rusalii, ceea ce  face ca această sărbătoare să fie celebrată numai vinerea.

Mulţi oameni merg astăzi în bisericile din lumea întreagă în prima vineri din lună pentru a-L adora pe Cristos prezent în Preasfântul Sacrament. Să ne încredinţăm şi noi aşadar Inimi Preasfinte a lui Isus, pentru a primi din abudenţă harurile promise nouă de Cel care se oferă necondiţionat din iubire pentru făpturile sale, pentru a-L putea primi cum se cuvine în Sacramentul Euharistiei pe Cel care suferă zilnic pentru fărădelegile noastre şi a Cărui jertfă se celebrează în bisericile din lumea întreagă.

Marius Oanţă